Datorită lor am ajuns anti-semit (1) Alexandru Graur
5 februarie 2025|Doctrină
naţionalistă, Holocaust
Datorită lor am ajuns
anti-semit (1) Alexandru Graur
6 august 2020|Doctrină naţionalistă, Holocaust
Datorită lor am ajuns anti-semit (1) Alexandru Graur
31 octombrie 2016|Doctrină naţionalistă, Holocaust
Datorită cui am ajuns
să fiu anti-semit ?
Cred că este util și intersant să
lămuresc cum am ajuns anti-semit fără să fiu anti-semit! Să precizez datorită
cui am ajuns să fiu anti-semit, adică să fiu considerat anti-semit! Fără să fiu
anti-semit!…
Cap de listă, Alexandru Graur!…
Marele profesor! Lui îi datorez integral și cariera universitară pe care am
avut-o! Cu marile avantaje pe care această carieră le oferea înainte de 1990!…
E vorba în principal de prestigiul și respectul de care se bucurau universitarii
pe atunci. Iar cartea de vizită pe care am avut-o, aceea de „elevul preferat al
lui Graur”, cum mi se dusese buhul, era copleșitoare! L-a impresionat teribil
pe Petre Țuțea, celălalt ins care mi-a modelat și direcționat traseul vieții!
Un comunist ilegalist și un legionar de legendă!… Cupajul perfect!
Ehehe, să mai fi fost câteva sute sau măcar zeci de comuniști ca Alexandru
Graur, nu se mai întâmpla nimic memorabil în decembrie 1989!…
Cred că am fost iubit și prețuit
de Alexandru Graur mai mult decât meritam! Dar și recunoștința mea, câtă a
fost, a fost din toată inima, cu toată dăruirea! Din păcate – sau din fericire,
Alexandru Graur nu încuraja semnele de adulație, tehnica intrării pe sub pielea
maestrului! Sobru și apropiat totodată, îți impunea o distanță la care te
simțeai bine să te afli. În orice caz, i-am inspirat maestrului nostru multă
încredere, de vreme ce mie mi-a făcut confesiuni de care alți colegi nu au avut
parte. M-am mirat mai ales că m-a găsit pe mine potrivit să-mi povestească
ciudățenia faptului că aflându-se într-o delegație a Academiei Române la
Beijing a găsit în cameră un mesaj din partea B’Nai Brith-ului, prin care,
printre altele, i se propunea o întâlnire! Nu s-a dus la locul întâlnirii,
poate pentru că era așa de departe: tocmai în China!
Nu mai țin minte cum am ajuns
să-i văd carnetul de membru PCR. Avea numărul 38, parcă!… Număr mic, de
ilegalist.
Ce fel de comunist era Graur?
Mi-aduc aminte cum conducea ședințele de învățămînt politic, veritabile lecții
de gândire liberă, ne-dogmatică, suplă, în respectul adevărului. La una din
aceste ședințe, la care participam toate colectivele de lingvistică, de la
catedră a tras concluzia pe marginea celor discutate de ceilalți colegi:
Vedeți, de-aia mi-e teamă mie când se anunță în ziare că s-au făcut
îmbunătățiri!…
În 1981 m-a chemat la Editura
Ecademiei, unde avea biroul de director. Aflase că se împlinise un an de când
nu-mi mai plăteam cotizația la sindicat. Mi-a cerut explicații pentru gestul
meu, fără precedent în toată Universitatea… Se simțea dator, doar fusesem
angajat pe garanția dumisale că voi fi un tovarăș de nădejde!… I-am explicat
întocmai cum se petrecuseră lucrurile. Am încheiat cu cuvintele: o să-mi
plătesc cotizația din urmă, dar numai după ce într-o adunare generală de
sindicat, în prezența președintei sindicatului, le voi explica colegilor de ce
nu mi-am plătit cotizația!… Marele profesor m-a privit amuzat și mi-a dat
dreptate!… Așa că până în decembrie 1989 eu nu mi-am plătit cotizația deoarece,
avertizate de decizia mea, tovarășele colege care dirijau sindicatele din
Universitate, Angela Ioan și Ecaterina Goga, n-au mai convocat nicio adunare
generală!… Le-ar fi fost greu să se explice în fața colegilor pentru măgăria ce
mi-o făcuseră!…
Spun toate astea ca să se
înțeleagă că tot așa, într-o atmosferă dez-inhibată total, uneori de față și cu
alți colegi, Alexandru Graur a abordat și amintirile sale din perioada
guvernării Mareșalului Antonescu. Nu cunoșteam mai deloc subiectul! Așa că nu
m-am priceput să-i pun întrebările pe care i le-aș pune azi! Dar și așa, cele
aflate au contat pentru mine enorm după 1990, atunci când am făcut primii pași,
timizi și ezitanți, pe tărâmul minat al anti-semitismului meu feroce și
funciar! Da, ați înțeles foarte bine, îi datorez mult lui Alexandru Graur, în
calitatea mea de anti-semit! E nevoie să repet?!…
Fără să fi beneficiat de
discuțiile cu Alexandru Graur tangente la acest subiect, probabil că nu l-aș fi
abordat cu același aplomb! Pe scurt, după 1990 am devenit anti-semit în primul
rând datorită lui Alexandru Graur. Repet: am devenit antisemit datorită lui
Alexandru Graur! Datorită am spus, nu din cauza!…
De la Alexandru Graur am căpătat
respectul necondiționat pentru adevăr! Iar informațiile primite în discuțiile
mele cu „profesorul nostru” au intrat după 1990 în totală contradicție cu
elucubrațiile lui Moses Rozen & comp. Alde Lya Benjamin, Radu Ioanid, Jean
Ancel… Cum să merg pe mâna lor?! Cum să mă dezic de profesorul cel mai drag
celor care i-au fost studenți?
Pe scurt: Un subiect pe care
profesorul Graur l-a abordat de câteva ori a fost perioada guvernării
mareșalului Antonescu. L-am auzit incriminând o singură persoană, pe Zaharia
Stancu, care ar fi fost omul Siguranței, un provocator!… Niciun reproș la adresa
Mareșalului ori a legionarilor… În anii războiului Alexandru Graur a activat ca
profesor și inspector școlar la Centrala Evreilor din România, instituție care
s-a ocupat de problemele evreilor. Inclusiv de problema elevilor și
studenților. Am înțeles astfel că povestea cu eliminarea evreilor din școli sau
din teatre era puțintel altfel: autoritățile i-au izolat pe evrei de colegii
lor români, deoarece printre evrei se aflau mulți purtători și răspândaci ai
ideilor bolșevice! Dar nu i-au lăsat pe drumuri, la voia întâmplării, cum lasă
să se înțeleagă haita de țuțeri ai rabinului roșu, ci autoritățile românești
i-au ajutat pe evrei să-și organizeze o rețea proprie de școli și de
Universități, iar Graur a funcționat în acest cadru ca inspector școlar și profesor!
Ne-a povestit o sumedenie de amintiri din acea vreme, legate de învățămîntul
pentru evrei!
Nicolae Cajal mi-a confirmat,
prin Eugen Simion, că el însuși a beneficiat de acest învățămînt, unde a făcut
primii patru ani de facultate. În toamna anului 1944 Nicolae Cajal, ca și alți
tineri evrei, s-a înscris la facultate direct în anul al V-lea. Făcuse primii
patru ani la facultatea evreiască, organizată cu sprijinul guvernului
Antonescu…
În treacăt mi-a povestit Graur și
cum a fost acuzat după 23 august de câțiva evrei, cum că ar fi „colaborat” cu
opresorul evreilor! Acuzație care i s-a adus și lui Nandor Gingold, șeful
Centralei Evreilor din România. Cât erau de întemeiate aceste acuzații se vede
și din detaliul că Gingold a plecat din România în Israel, unde nimeni nu l-a
mai acuzat de trădare! Graur a rămas în România, ca un veritabil evreu
pământean, având a mai suferi din partea unor evrei de trei parale, cum a fost
și Leonte Răutu, marea sculă a ideologiei bolșevice!
Recomand celor care vor să afle
adevărul despre acele vremuri să cerceteze activitatea acestei organizații
create sub tutela directă a lui Ion Antonescu: Centrala Evreilor din România,
despre care haitele holocaustizante se feresc să aducă aminte, să sufle vreo
vorbă! Un alt evreu – citez din memorie, a apreciat că prin activitățile
diverse ale Centralei Evreilor evreii din România au făcut un exercițiu de
auto-guvernare care le-a folosit foarte mult după 1948, în Israel!
Alexandru Graur nu s-a sfiit
să-mi spună și ce a fost în Transnistria, drept care eu m-am simțit îndreptățit
să mă mir: de ce după 23 august evreii nu s-au înrolat în armată să lupte
împotriva germanilor?! Răspunsul lui Graur: s-a considerat că muriseră prea
mulți evrei „în celelalte țări” și că măcar evreii din România, care se
salvaseră cu toții, să nu mai fie expuși morții! Se înțelegea din tot ce ne
spunea maestrul despre acei ani că nu au fost ani de suferințe mari, de
genocid!
La o asemenea discuție, de față
fiind și doamna Lucia Wald, aceasta a pomenit de un văr care a murit la Iași în
„duminica aceea” din iunie 1941. Dar felul cum s-a purtat acea discuție despre
Iași nu rima deloc cu teza post-decembristă a asasinării a peste 10.000 de
evrei! Versiunea oficială înainte de 1990, susținută și de autori evrei, era că
muriseră la Iași câteva sute de evrei, exclusiv din vina germanilor, care s-au
purtat la Iași ca o armată de ocupație…
Scurtez povestea: după 1990, când
Moses Rozen a lansat acuzația de holocaust în Transnistria și de pogrom la
Iași, eu m-am simțit dator față de memoria marelui nostru profesor să-l invoc
ca martor! Puteam „să mă tac”? Am știut bine că nu-mi va fi ușor dacă preiau
poziția celui care mi-a fost ca un tată! Și nu mi-a fost ușor! Am avut multe de
pierdut pentru „curajul” de a mă opune rabinului Moses Rozen! Dar, slavă
Domnului, devenind …anti-semit nu mi-am pierdut respectul de sine, pentru mine
însumi!
Am considerat că sunt dator să mă
păstrez pe baricadele adevărului, alături de amintirea, mie atât de dragă, a
severității și intransigenței cu care maestrul meu privea servitutea față de
adevăr. Față de datoria de a onora calitatea de dascăl, de om!
N-am invocat prea des numele lui
Alexandru Graur. Dovezile care îl confirmau erau prea multe, prea edificatoare!
Dar acum, când mă apropii de ultimele texte ce vor rămâne după mine, mă simt
dator să fac această precizare, pentru mulți cei care mă întreabă cum de am
avut curajul să mă pun „împotriva evreilor”! Îi corectez: împotriva „unor”
evrei și alături de alți evrei! Eu m-am pus pe linia de conduită a marilor
evrei Alexandru Graur, Wilhelm Filderman, Moshe Carmilly Weinberger, Barbul
Bronstein, Nicolae Minei-Grünberg, Alexandru Șafran, N.Steinhardt, Edgar Papu…
Printre acești evrei îi număr și pe cei trei frați Solomon Marcus, Marius Mircu
și Marcel Marcian!
Pentru a afla cât a fost de
anti-semit Ion Antonescu, l-am convocat ca martor pe unul dintre cei mai
cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu. La o jumătate de secol
după consumarea „holocaustului din România”, în cadrul unei dezbateri publice
desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor
evreilor deci, că prin legile anti-semite ale guvernării antonesciene şi mai
ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un
stat (evreiesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei“. În felul acesta au
fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de
atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944, zice Marius
Mircu
„– au fost redeschise toate
şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost
înfiinţate multe şcoli noi;
– a fost creată, pentru prima
dată în România, o universitate evreiască;
– au fost redeschise, pentru
evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră
rechiziţionate de armată;
– au fost reînfiinţate cele două
teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;
– au fost înfiinţate cantine
gratuite pentru evreii săraci;
– evreii aflaţi în lagărele de
muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcăminte
şi medicamente;
– evreii deportaţi în
Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente,
unelte gospodăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;
– cu sprijinul «Centralei
Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000
de copii orfani;
– autorii evrei şi-au putut
publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…)
Nicicând, ca pe vremea lui Ion
Antonescu, Teatrul Bareşeum n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline,
deşi funcţionau două săli;
Nicicând n-au făcut asemenea
dever cafenelele, ceainăriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare
evreieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti;
Urmăriţi colecţia „Gazeta
evreiască“ din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare
evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.
La 28 noiembrie 1940 (deci pe
vremea guvernării legionare! n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul
Educaţiei Naţionale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru Studenţii
Evrei“, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. (…)
Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de
studenţi. (…) Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România
(preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Ministerului
Sănătăţii, a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă o
policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a servit şi
populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. (…)
Important a fost şi sprijinul
acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat care
au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a
cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost
esenţial pentru viitorul studenţilor.“
Marius Mircu ne oferă şi mărturia
altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli
evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost
o componentă a rezistenţei poporului evreu.“ Şi concluzia aceluiaşi onest
martor Marius Mircu:
„Dar dacă aceste şcoli n-ar fi
fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de
mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest „mic Israel“ din Bucureşti,
anticipaţie a Statului Israel?“ (apud Teşu Solomovici, România iudaică, p.
389-392)
Cu alte cuvinte, eu nu am avut
curajul de a mă poziționa împotriva evreilor de soiul celor mai sus pomeniți!…
Pomeniți de mine cu respect și recunoștință! Doar lor le datorez
anti-semitismul cu care am devenit celebru!
Menționez și datoria de
recunoștință pe care o am față de cărțile domnului Alex Stoenescu, dar mai ales
pentru informația pe care mi-a dat-o la un moment dat, extrem de oportună:
Moses Rozen a efectuat un lung turneu de conferințe în Israel, prilej de a „stoarce”
de la fraierii din audiență câteva milioane de dolari de care ar fi avut nevoie
ca să declanșeze în România campania de promovare a acuzațiilor de genocid și
holocaust! Cu acest conținut SRI primise un raport detaliat din Israel!…
Cu alte cuvinte, dacă am ajuns să
fiu declarat anti-semit de indivizi ca Vainer sau Șapira ori Biriș, eu n-am
niciun merit special. Anti-semitismul meu se explică în primul rând prin
influeța avută asupra mea de evrei de seamă, în frunte cu evreul, deopotrivă
bun român, care mi-a fost mai mult decât profesor și mentor!
Ion Coja
31 octombrie 2016
Datorită lor am ajuns anti-semit. (2) Tatăl meu, Zaharia
Coja
Taică-meu a murit la începutul
anului 1966. Eu aveam 24 de ani. Nu apucasem să stăm de vorbă ca lumea. Abia
după moartea sa am mai aflat câte ceva din viața sa de copil sărac, ajuns la
oraș, într-o lume care oferea însă șanse frumoase de reușită celor care știau
să logodească hărnicia cu onestitatea. Taică-meu a reușit, după câțiva ani
duri, să ajungă un om cu stare pe la sfârșitul anilor 30. După un deceniu, s-a
ales praful din toată agonisita sa!…
Ca orice constănțean, a avut
prieteni turci, greci, evrei, armeni… După 1990, când a început să se vorbească
despre genocid și holocaust în România, am întrebat-o pe maică-mea ce-și aduce
aminte despre persecuțiile la care au fost supuși evreii din Constanța. Și-a
adus aminte de prietenul lui taică-meu, Alexandru Spiegler, ce a pățit acesta
la Hârșova și cum a intervenit taică-meu, cu autoritatea sa de negustor
onorabil, să repare ofensa ce i se făcuse prietenului său evreu. După o vreme,
spre marea mea uimire, am dat de numele lui Alexandru Spieg(l)er în Cartea
Neagră publicată de Matatias Carp. Povestea însă era cu totul
alta! Iat-o, mai întâi în versiunea „oficială”, tipărită, în vol.I, pag.
175-176
„18 ianuarie
1941.
O bandă de legionari
compusă din Andrei Georgescu, Ion Geambaşu, Vasile Hârşova, Petre Ion ridică de
la domiciliul său din Constanţa pe comerciantul Alexandru Spiegel şi-l
transportă cu o maşină de piaţă la Hârşova, în celălalt capăt al judeţului.
Victima este închisă
într-o cameră a sediului legionar, unde 2 ţărani care înainte fuseseră bătuţi
de legionari sunt obligaţi la rândul lor să-l bată pe Spiegel. Nemulţumiţi de
loviturile acestora, au mai adus şi pe un al treilea ţăran arestat şi el, şi în
cele din urmă i-au înlăturat pe toţi şi în locul lor au trecut Petre Ion şi
ajutoarele sale.
Alexandru Spiegel,
dezbrăcat de pantaloni şi fără ghete, a fost întins cu faţa în jos pe o masă
bătută în cuie de duşumea ca să nu mişte şi legat cu frânghii de masă, peste
picioare şi peste umeri. În această poziţie a căpătat câteva sute de lovituri,
pe tot corpul şi la tălpi. Loviturile erau date în ritm de patru, de către
patru bătăuşi deodată, aşa cum se bate fierul cald „la patru ciocane”. Ultimele
lovituri de cravaşe, după ce victima a fost dezlegată, au fost date peste
organele genitale.
A doua zi dimineaţă,
Spiegel, împreună cu trei ţărani, au fost scoşi în stradă, legaţi la un „stâlp
al infamiei” şi ţinuţi astfel până spre înserat, pe un ger năpraznic care
obliga paznicii să se schimbe din 2 în 2 ore. Spiegel era desculţ, pentru că
picioarele se umflaseră din cauza bătăii şi nu s-a mai putut încălţa.
În jurul stâlpului au
fost adunaţi copii de şcoală şi îndemnaţi să arunce cu bulgări de zăpadă. Din
cauza suferinţei, Spiegel nu mai putea să ţină capul ridicat şi de aceea i s-a
trecut întâi un lanţ în jurul gâ’rului, iar mai târziu i s-a proptit o ţepuşă
sub bărbie.
La ora 9 seara
Spiegel a murit şi Petre Ion se mândrea că va fi decorat pentru că „a omorît un
jidan”.
Nota bene: Câteva cuvinte despre „stâlpul infamiei”,
înainte de a merge mai departe. Probabil că vom găsi cu greu ceva mai
caracteristic pentru stilul în care legionarii au dorit să guverneze.
Conştienţi că au de împlinit în primul rând o operă educativă de mari proporţii
şi de lungă durată, legionarii au considerat că unul dintre resorturile
sufleteşti cele mai importante şi mai eficiente este sentimentul
ruşinii, capabil să înfrâneze la om pornirile anti-sociale, egoiste, laşe,
mai mult decât frica şi teama de sancţiunea penală. În acest scop, pentru a
revigora disponibilitatea cetăţeanului de a se ruşina de faptele sale urîte,
legionarii au găsit de cuviinţă să reactiveze instituţia medievală numită
„stâlpul infamiei”. Măsură semnificativă pentru idealismul legionar şi un
anumit soi de ingenuitate a modelului lor de comportament.
Cel căzut în greşeală nu era
deferit justiţiei, justiţiei de concepţie modernă, al cărei scop imediat este
sancţionarea, iar nu recuperarea păcătosului. Ci, prin punerea la stâlpul
infamiei, „infractorul” era supus judecăţii publice, oprobriului celor cunoscuţi,
vecini, prieteni, rude, a căror atitudine nu putea fi decât de desolidarizare,
căci pedeapsa era prea mică în sine pentru a trezi compasiune: cel pus la
stâlpul infamiei nu era legat – cum cred unii, ci obligat să steie în picioare
sau ciucit jos, poate i se oferea și un scaun, iar cel care făcea de pază avea
ca sarcină principală să explice trecătorilor în ce constă vinovăţia celui
sancţionat astfel. Sancţiunea nu o dădea justiţia, ci – am putea spune azi, o
dădea societatea civilă, pe care legionarii considerau că o reprezintă. La
Bucureşti, primul care a păţit ruşinea nu a fost un comunist sau un evreu,
adică un adversar al legionarilor, ci dimpotrivă, safteaua s-a făcut cu
un …legionar! Pedepsit cu expunerea la stâlpul infamiei, legionarul cu
pricina s-a ştiut vinovat și cu vina ispășită, aşa că a doua zi s-a regăsit
alături de camarazi, incapabil să mai repete greşeala din ajun şi deloc supărat
sau revoltat pentru ceea ce păţise. Ştia bine că şi-o făcuse cu mâna lui.
Revenim la episodul Spiegel, la cealaltă relatare a faptelor, din altă
perspectivă, a subsemnatului (sic!), oareşicum martor, martor indirect, prin
părinţii săi, la cele petrecute:
Varianta COJA, ca să
zic așa… Aşadar: „În ziua de 19 ianuarie 1941, comerciantul Zaharia
Coja, din Constanţa, aflând că amicul său Alexandru Spiegler a fost dus la
Hârşova şi expus la stâlpul infamiei, a luat o maşină de piaţă, i-a umplut
portbagajul cu tot ce este necesar pentru o masă „la iarbă verde”, şi a mers la
Hârşova unde şi-a găsit prietenul evreu, pus într-adevăr la stâlpul infamiei,
împreună cu alţi trei ţărani români, toţi patru pentru vina de a fi dosit
alimente în scop de speculă. Maşina a tras la câţiva paşi şi toţi s-au pus pe mâncat
şi băut, cinstind probabil şi pentru Zuţă Coja, căci tocmai fusese ziua sa de
naştere, la Bobotează. Împlinise 35 de ani. Au petrecut aşa până s-a împlinit
pentru cei patru ziua de stat la stâlpul infamiei – zi lumină, după care cei
doi prieteni vechi, evreul Alexandru Spiegler şi românul Zaharia Coja, s-au
întors la Constanţa cu „maşina de piaţă” amintită. Despre această frumoasă
poveste Ion Coja, fiul Zahariei şi autor al cărţii de faţă, adică subsemnatul,
nu a ştiut nimic până târziu, după 1990, când a început să se vorbească în mass
media românească despre suferinţele evreilor care au avut ghinionul să se nască
şi să trăiască în România, printre români… Am întrebat-o atunci pe maică-mea
ce-şi mai aduce aminte despre aceste suferinţe, iar mama mi-a confirmat, că da,
au avut de suferit evreii, şi mi-a povestit ce ruşine a păţit bietul Spiegler.
(Mama aşa zicea, Spiegler, cu l, iar nu Spiegel, ca Matatias
Carp. Cine ştie, poate că nu e vorba de aceeaşi persoană?…) Mi-am adus aminte
atunci şi de o întâmplare de la moartea tatii, ianuarie 1966. Era în pat,
acasă, mama i-a adus pe cei mai buni internişti din oraş, pe dr Dima şi pe dr
Spiegler, care au pus acelaşi diagnostic: sfârşit iminent şi inevitabil… Cu
deosebirea că dr Spiegler a refuzat să primească dreptul său pentru
consultaţie. Am auzit eu, cu urechile mele, cuvintele cu care şi-a însoţit
refuzul: „Ştiţi dumneavoastră de ce!” Mama nu a mai insistat, am făcut-o eu,
întrebând ce a vrut să zică doctorul Spiegler. Iar mama mi-a spus că taică-meu
fusese prieten bun cu unchiul doctorului, care „îl ţinuse la facultate pe
nepotul său”. Altceva nu mi-a spus, nu a pomenit nimic de Hârşova atunci, în
1966. Deduc eu acum că trebuie să fi fost buni prieteni, de ştia de prietenia
lor şi nepotă-su. Poate că ştia şi de episodul cu Hârşova. Nu cumva tocmai la
asta se referise prin acel pronume relativ ce din enunţul
„Ştiţi dumneavoastră de ce?”…
Scena cu stâlpul infamiei,
„revăzută” după aproape 70 de ani, capătă dimensiuni hollywoodiene. I-am
povestit-o lui Stelică Canja, constănţean stabilit în SUA. Fiind ceva mai în
vârstă decât mine, şi-a adus singur aminte de fapte similare petrecute în acei
ani, când evrei din Constanţa erau mereu pedespsiţi de legile anti-semite ale
lui Antonescu: unii cu o săptămână de arest la poliţie, alţii cu trei zile sau
chiar cu numai una… Şi atunci, uzând de dreptul la pachet al celui arestat, se
prezentau la „vorbitor” prietenii români sau evrei ai deţinutului, cu tot ce
trebuia ca să se încingă o şuetă în pur stil constănţen. Sau românesc…
Tatăl lui Stelică, croitorul de
lux Nicu Canja – a făcut gestul acesta de mai multe ori, împreună cu alde
Tănase Stănescu şi alţi „comercianţi”, fie-le ţărâna uşoară! Nu era, ca şi în
cazul tatei, un gest de o bravură extraordinară, aşa cum ar putea să pară
azi. Nici vorbă ca vreunul dintre românii care i-au ajutat pe evrei
în anii aceia să-şi fi pus în primejdie viaţa! Nici măcar în cazul
doamnei Agarici sau al reginei mamă! Astfel că nici un român nu ar avea de ce
să fie declarat „drept al popoarelor”! Gestul lor era un gest normal, de
solidaritate umană, prietenească, într-o lume normală, într-o Românie normală,
pe care Matatias Carp încearcă să o facă uitată, ba chiar s-o deformeze, s-o
sluţească.
Avem motive să devenim
anti-semiţi feroci pentru această ticăloşie a evreului Matatias Carp &
gaşca lor de istorici năimiţi, dar ne împiedicăm de alt evreu, ăla da!,
evreu, NICOLAE STEINHARDT! Acesta ne-a lăsat un document despre
psihologia românului, a lumii româneşti, în faţa căruia blasfemiile din Cartea
Neagră a nerecunoştinţei evreieşti îşi pierd orice valoare, nici
măcar cât o înjurătură nu mai contează. Este vorba de eseul Secretul
scrisorii pierdute, a cărui publicare este azi sistematic evitată, prea
ar intra în contradicţie cu toată literatura holocaustului din România!… Dar să
nu disperăm, nu mor caii când vor câinii!
Aşadar, nici vorbă să fi murit
atunci Alexandru Spiegel! Nici urmă de adevăr în chinurile şi torturile la care
îl supune imaginaţia bolnavă a lui Matatias Carp. Ce să cred eu despre
celelalte „cazuri” relatate în Cartea Neagră, neagră de
atâtea minciuni?!…
Personal, de la această
întâmplare „de familie” mi-am tras justificarea pentru o anumită abnegaţie cu
care am urmărit şi celelalte minciuni legate de „Holocaustul din România”. Am
simţit că dacă cineva a aranjat aşa de bine lucrurile încât eu să devin din
cercetător al evenimentelor martor, martor al ticăloşiei lui Matatias Carp,
asta s-ar putea să fie pentru mine un semn, îndemnându-mă să perseverez, în
niciun caz să nu cedez sau să o las „mai moale”, aşa cum m-au sfătuit atâţia…
Povestea are şi o scurtă
continuare – sau încheiere: prin 1994-95, am aflat că ambasadorul SUA Alfred
Moses s-a declarat preocupat să identifice cât mai multe dintre acele persoane
care în România anilor 1940-44 au ajutat evrei aflaţi în suferinţă. Români care
ar merita să fie consemnaţi cu toate onorurile la Muzeul Holocaustului de la
Jerusalem, ca „drepţi ai popoarelor”. I-am scris evreului ambasador al Americii
în România oferindu-mă să-i prezint mai multe asemenea cazuri, am publicat
scrisoarea, dar niciun răspuns, nici măcar din partea comunităţii evreieşti,
care s-ar fi putut „autosesiza”, ba chiar ar fi trebuit s-o facă, obligată de
propriul ei statut. M-am hotărît atunci, văzând lipsa de reacţie a celor
vizaţi, să las uitării această întâmplare, aşa cum o lăsaseră şi părinţii mei.
Dînşii nu făcuseră un caz din acea întâmplare pentru că nu li se păruse că era
ceva deosebit, ci dimpotrivă, se purtaseră în ordinea firească a lucrurilor.
Caz aş fi făcut eu şi mie îmi pica foarte bine, ca să mai închid din gurile
care mă înjură ca pe un anti-semit nenorocit ce sunt! Dar am renunţat din
lehamite, lehamitea pentru lipsa totală de recunoştinţă a evreilor
din zilele noastre… Mi-am zis că nu merită asemenea evrei să afle
adevărul, cel atât de frumos, despre soarta evreului Alexandru Spiegel, despre
ce i s-a întâmplat acestuia la Hârşova! Rămână cu minciuna pe care au
inventat-o ei!… Cu un Alexandru Spiegel pe care evrei netrebnici preferă să-l
ştie torturat, batjocorit, mort de frig după ce a fost ţinut de români toată
ziua desculţ în zăpadă!…
Însă întâmplarea, care nu este
decât alt nume dat lui Dumnezeu, face ca zilele trecute să devin eu bunic,
bunic debutant. Şi printre gândurile prilejuite de acest important „moment de
cotitură” a vieţii sufleteşti, mă dumireşte ideea că nepoata mea Ilinca are
dreptul să ştie tot ce se mai poate şti despre străbunicul ei Zaharia Coja!
…Ciudate mai sunt căile Domnului!
Puteam să le părăsesc de mult şi să rămână aşa cum a născocit Matatias Carp
mizerabila poveste a lui Alexandru Spiegel şi toate celelalte născociri bolnave
prin care este urîţită creaţia cea mai de preţ a Creaţiei divine. Cum să nu te
gândeşti la Diavol în asemenea clipe, că chiar că în slujba lui se află
mincinoşi ca Matatias Carp, Ilya Ehrenburg, Simon Wiesenthal etc.,
cărora le vine greu să se bucure de frumuseţea Omului, la care se simt
incapabili, funciarmente incapabili să participe, să contribuie cu ceva! Să
adauge ceva! Să-i aparţină în vreun fel…
Sper cu povestea aceasta – căci
poveste este, ca un basm de adevărată, să bucur inimile prietenilor mei evrei!
Şi pe Ilinca noastră, când va ajunge la vârsta potrivită. Mea
culpa că am spus-o. Mea culpa că nu am spus-o până
acum!
*
Închei cu o întrebare, din care
am putea deduce un principiu după care să ne orientăm atunci
când mai consultăm o colecţie de documente sau de declaraţii pe care se
întemeiază acuzaţii atât de grave precum acuzaţia de omor, de pogrom, de
genocid sau de holocaust! Asemenea acuzaţii nu pot fi formulate decât odată cu
probe dintre cele mai solide. Precaritatea oricăreia dintre probe riscă să
anuleze valoarea celorlalte probe şi implicit a acuzaţiilor. Deci, întrebarea
cu care ne alegem după ce am aflat adevărul despre Alexandru Spiegel sună cam
aşa: de câte ori trebuie prins cu minciuna Matatias Carp – sau
oricare alt acuzator, că să nu mai dăm nici doi bani pe acuzaţiile lor?
Fireşte, când încă de la
începutul Cărţii Negre ni se spune
că românii îşi vindeau unii altora evrei, iar o dată cumpăraţi de ţăranii
noştri evreii erau „tăiaţi în bucăţi pentru ca, cu sângele lor, să
se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d.” (pag. 21), dacă eşti om normal,
închizi coperţile cărţii şi îţi vezi de ale tale. Răspânditorul unor astfel de
mizerii nu merită nici o atenţie din partea unui cititor normal. Întâmplarea a
făcut ca eu să nu fiu un cititor normal al Cărţii Negre,
unul obişnuit, căci am ajuns la această carte după ce mă angajasem deja în
disputa sunt sau nu vinovaţi românii de uciderea bestială a zeci şi
sute de mii de evrei?, mă angajasem fără prea multe dovezi, nici nu le
căutasem, ci contasem pe sentimentul meu extrem de net cum că aşa ceva nu este
de crezut, că asemenea crime contrazic tot ce ştiu eu despre „fenomenul
românesc”.
Mai târziu, ajungând tot
întâmplător să cunosc şi niscai legionari ca Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, pot
spune că îmi făcusem o idee şi despre „fenomenul legionar”, idee violent
contrazisă de trilogia Cartea Neagră, în speţă primul volum.
Numai că s-a întâmplat cu mine ceva deosebit, cu totul şi cu totul deosebit,
ceva care a avut darul să-mi dea sentimentul că sunt dator faţă de cei
implicaţi în disputa menţionată, sunt dator cu un adevăr pe care
numai eu îl cunoşteam. Aceasta este revelaţia pe care mi-a
produs-o Cartea Neagră, anume să pricep că îmi revin anumite
obligaţii de vreme ce numai eu ştiu despre Alexandru Spiegel, unul dintre cei
patru sute de mii de evrei pe care Matatias Carp şi Congresul Mondial Evreiesc
i-au declarat ucişi în chip bestial de români, ştiu bine că nu a murit deloc
aşa cum ne povesteşte Matatias Carp, inventând cu sadic nesaţ un supliciu
cumplit de care să fie acuzaţi legionarii, românii adică. Ci dl Spiegel a murit
în demnitate. Ani mulţi mai târziu. Fie-i ţărâna uşoară!
Iar întâmplarea prin care m-am
pomenit să fiu azi singurul om care ştie adevărul mă obliga la un lucru simplu:
să spun acest adevăr. Nu numai adevărul despre Spiegel, ci şi adevărul despre
Matatias Carp, cu câtă neruşinare criminală minte! El şi ai săi!
O ultimă observaţie: sunt şocat
de textul lui Matatias Carp, de compoziţia sa literară prin care imaginează
supliciul la care legionarii l-au supus pe bietul domn Spiegel. Sunt şocat de
asemănările cu supliciul real, deloc imaginat, de care au avut parte legionarii
de la torţionarii evrei autori ai experimentului Piteşti… Să se fi inspirat
acei evrei mizerabili – alde Nicolski, Ana Pauker etc., din Cartea
Neagră? Iar Cartea Neagră de unde s-a
inspirat?!
…Puteam să las nepovestită
adevărata poveste a evreului Spiegel? M-aş fi simţit vinovat faţă de toţi
evreii! E dreptul lor să se elibereze, să se lepede de coşmarul numit Cartea
Neagră! Şi e de datoria mea să rup din această carte infamă foaia
„dedicată” lui Alexandru Spiegel, înlocuind-o cu cea de faţă.
Dixi et salvavi
animam meam…
*
Revenind la titlul acestor
însemnări, pentru mine este evident că am intrat în contradicție cu liderii
Comunității Evreiești din datoria mea de fiu, față de tatăl meu, al cărui gest
făcut la Hârșova nu aveam voie să-l las să rămână uitat, neînregistrat în
catastifele omenești. Că publicând această poveste, minunată după criteriile
mele, am fost taxat de anti-semit, devine un motiv să-l număr și pe răposatul
meu tată printre cei care m-au constrâns să devin anti-semit. Profund
recunoscător pentru această onoare! Chiar dacă n-am avut încotro! Puteam să
tac?!…
Ion Coja
1 noiembrie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu