Nicolae Balaşa - Despre libertate sau lipsa ei,

 

Despre libertate sau lipsa ei și dreptul de a fi neghiob

Dr. Nicolae Balaşa

06 August 2025

 

N. Balasa

Într-un volum anterior, „Omul, punte frântă și cădere spre niciune”, încercam să pun în scenă omul din/de  începuturi, omul care a făcut cea mai proastă afacere din istoria sa: a dat traiul bun, a dat nemurirea, a dat raiul pentru durere, venin, moarte și chin. Totul doar din curiozitate și neascultare! Povestea cu ispita nu o mai aduc aici aminte pentru că ea, ispita, uneori personalizată, este doar scuza cea de toate zilele a celui prins în corzile suferinței.

 

Când crezi că îți este bine, ești deja replasat, evident, de propria-ți nesimțire, într-un fel de hău, rai al tău, unul în care șoldurile cadânei și belșugul îți este la îndemână. Atunci nici vorbă de ispită! Tu ești atotputernicul!  Și tot atunci, ca tot omul, vorba vine, odată ajuns la sfârcuri sus, sugi cât poți, că nu se știe ce-ți mai poate oferi lumea reală. Contextual, după ce mai dai și câteva pahare cu licoare pe gât, amețit de aburii puterii, plimbăreț, când călare, când pe jos, cu capul lăsat pe-o parte,  te crezi chiar Dumnezeu!

 

În astfel de situații, fuga asta între un presupus bine și răul la vedere, fuga dracului! Seamănă teribil cu mersul împleticit al ghiolbanului politic (însprâncenat sau nu), amețit de aburii alcoolului îngurgitat la umba unor buci! Buci de serviciu! Asta aici, în lumea reală!

 

În raiul de dinaintea izgonirii omului, desigur, o altfel de pungășie. Ai de toate, dar, de fapt, n-ai nimic și ești fericit! Ca la ăștia cu propaganda neo...! Diferența, cică, în timpurile de acum, ar face-o gama de băuturi, datul din cur și marihoana, inspirație în țopăitul pe la festivalurile ce se țin langa de la un capăt la  altul al lumii. Prafuri de adormit pulimea, în special  atunci când se mai pune de vreo hoție. Dă cu legea (că doar n-o să băgăm mâna neprotejați), hai cu festivalul și putem fura nestingheriți!

 

„Pârțaiche, tu dormi liniștit! Fondul de investiții („politice”) fură și pentru tine!

 

Pe de altă parte, de la guvern citire: nu ai bani, nu ți-e foame și nici părțuri nu dai! Și uite așa, scade emanația de CO2, taxă în viitorii ani! În curând, și moda mersului în curul gol! Scade poluarea, n-avm nimic și suntem fericiți!”

 

Bine zic? Bine sau rău, depinde de individ, de perspectivă și funcționarea neuronului lipsă, că ăla de serviciu, în vremurile de acum, drogat, zace sau doarme.

 

Doar apocalipsu`, zi și noapte, își flutură prezentul!... Că îmi vine să-i trag una în bot și să-i zic: „Mai stai dracu' în banca ta! Potolește-te, că războaie au mai fost, foamete, la fel, molime cât să ajungă! Destul! Știm cum e! Adu și tu ceva nou, că de sfârșitul sfârșitului ne-am săturat! Nimeni nu scapă! Îmi vine să te și scuip în ochi ca pe un tâmpit! Bă, cap de varză,  noi, populimea, n-avem averi de pierdut! ... Și nici moțul la rahat n-am vrut să fim! Hai, cântă la altă masă! Fir-ar să fii cu apocalipșii tăi cu tot!

 

Oameni buni, m-am luat cu vorba și am uitat de ce m-am așezat în fața calculatorului, în limbajul mai vechi, de ce am pus mâna pe condei. Prin urmare, revin la obsesiile mele și vă reamintesc faptul că în paginile cărții citate mai sus, am vorbit apăsat despre căderea/decăderea noastră ca oameni. Am vorbit despre gâgă analfabet, jeg cu pretenții de demnitate publică, despre țața de la margine de șanț, specimen școlit la ecologica de partid, craci la vedere, trei lulele și un praz verde, dar buci de serviciu, depre javrele plesnite de cleptomanie, oricând gata de un furtișag sau tun din banii statului, despre „m”-uri, „c”-uri, „vj”-uri etc-uri, toate plesnite de sindromul bipolarității (apropo, aud că ăștia ar fi pus de un alt tun, unul pe măsura demnității demnităților, nu așa, pentru te miri ce țâști-bâști!  Spor! Când prada e împărțită cum trebuie, utoritățile statului, cu siguranță, dorm, drogurile își fac efectul), am vorbit despre ticăloși, despre nesimțiți, despre omul mâzgă, despre egoistul crăcănat, depre narcisistul-viperă la vedere, am vorbit despre Apulizamă, Limbric Peltic, Brează V Kil, Ștepârță, Piș Belea, Nae Prelipuță, Fircă Capdegloabă, Carcalete, Sucălete, Căcălete, Reta Curcubea, Floaca, Leanca Pișpeea, Grațela Belitot, madam Coi-ika etc. Am vorbit! Într-un cuvânt, desigur, povestea omului izgonit din rai! Izgonit? Mă rog, să zicem izgonit! Dar după izgonirea asta, omul a căzut neghiob în timpul său,  cu libertatea cui? Mai pe scurt,  libertatea, în sensul larg al cuvântului, sau lipsa ei l-a făcut idiotul de serviciu sau ceea ce, delicat, numesc eu, „punte frântă  și cădere spre niciunde”?

 

Pentru a avea un început, trebuie să vă spun că Lucian Boia, atunci când este întrebat de Gabriel Liiceanu dacă oamenii au nevoie de libertate, pomenește mai întâi patru forțe care mișcă omenirea: dorința de putere, averea, sexul și cunoașterea, și numai după aceea șochează: „Oamenii au nevoie de protecție”  Libetratea?!... Mai ușurel, că e cu zgomot!

 

Răspunsul profesorilor Boia și Liiceanu m-au șocat. Prin urmare, scoțând liberul arbitru din ecuație, fără a cădea în existențialism,  vom pune în dezbatere un subiect deja întors pe toate părțile, „libertatea”, dar, desigur, cu trimiteri  la cele patru, în primul rând la „dorința de putere” echivalată de către subsemnatul, în condițiile în care scopul nu este nobil, cu dorința de a fi neghiobul șef. Altfel spus, libertatea sau lipsa ei ne face să fim neghiobi?

 

Voi ce credeți?