(Facerea 2, 8-17, 25)
În omilia
trecută am vorbit despre crearea omului și despre grija lui Dumnezeu pentru ca
viața lui să fie plăcută și tihnită. Locuința primei perechi de oameni a fost,
precum știm, Raiul, o grădină minunată, plină de plante și pomi frumoși la
vedere și roditori. Despre Rai și despre viața întâilor zidiți în el vom vorbi
mai întâi astăzi, ca să vedem în continuare cum l-au pierdut.
Prima
întrebare care i-a naștere în legătură cu acest subiect este: A existat oare cu
adevărat Raiul pământesc? Sau nu cumva Scriptura înfățișează și aici imagini
simbolice și metaforice, ca să ne descrie fericita viață a întâilor zidiți?
Desigur, am spus că Scriptura, ca să înfățișeze adevărurile înalte despre
crearea lumii și a omului, pentru firea omului etc., folosește expresii și
imagini, pe care nu trebuie să le luăm după literă, ci să căutăm sensul lor mai
adânc. Ceva asemănător au susținut unii și despre Raiul pământesc, că avem
adică și aici o imagine metaforică, prin care Scriptura vrea să ne descrie
viața fericită de la început a întâilor zidiți, de care s-au lipsit și ei și
toți urmașii lor din pricina păcatului, sau că prin imaginea Raiului este
exprimată dorința omului pentru o viață mai bună, desăvârșită.
Aici însă
lucrurile sunt diferite. Scriptura, vorbind despre Rai, îl așează într-un loc
anume, pe care îl numește Eden. Vorbește de asemenea despre niște râuri care
udau Raiul și dă numele lor: Gihon, Fison, Tigru și Eufrat. Dă încă și anumite
informații despre locurile pe care le străbăteau aceste râuri. Primele două
râuri nu ne sunt cunoscute astăzi, probabil pentru că odată cu trecerea
timpului și-au schimbat numele. Celelalte două însă sunt cunoscute sub aceleași
nume până astăzi. Așadar este vorba de râuri adevărate, iar nu imaginare.
Aceasta ne arată că Raiul despre care vorbește Scriptura a existat cu adevărat.
De altfel nu numai Scriptura, ci și tradițiile multor popoare vorbesc despre o
epocă de aur, în care oamenii trăiau fericiți, fără întristări și răutăți. În
mod sigur aceste tradiții sunt amintiri îndepărtate ale Raiului și ale vieții
fericite a primilor oameni.
A doua
întrebare, care vine ca o consecință a primei, este: Unde a fost Raiul? Pe
această temă s-au formulat multe păreri, dintre care nici una nu rezolvă
problema. Singurul lucru sigur este că se afla undeva între râurile Tigru și
Eufrat. Însă unde anume? Lângă izvoarele lor, care se află în Armenia, așa cum
presupun unii? Sau aproape de gurile lor de vărsare, așa cum presupun alții?
Sau în vreu loc aflat între acestea două? La această întrebare nu este cu
putință să se dea răspuns, însă nici nu ne-ar fi de folos cu nimic dacă am
afla, de vreme ce Raiul pământesc nu mai există. Însă oricum, acel Rai este
imagine și preînchipuire a Raiului viitor, duhovnicesc și veșnic, pe care
Dumnezeu l-a pregătit pentru toți oamenii, însă îl vor moșteni doar cei care Îi
vor rămâne credincioși și devotați.
Din
povestirea Sfintei Scripturi concluzionăm cu certitudine că viața primilor
oameni în Rai a fost fericită. Aveau la îndemână toate bunurile, nu aveau boli
și întristări, erau stăpânii întregii zidiri. Pământul era roditor, iar
lucrarea lor era plăcută și odihnitoare. Toate animalele, inclusiv cele care
astăzi sunt sălbatice și primejdioase pentru om, erau atunci blânde și
neprimejdioase. Legăturile omului cu ele erau armonioase.
Însă
însușirea cea mai importantă a întâilor zidiți era legătura lor neîncetată cu
Dumnezeu. Desigur, nu Îl vedeau cu ochii trupești, însă simțeau fără încetare
prezența Lui. Se desfătau de darurile dragostei Sale și Îl simțeau ca pe un
părinte iubitor. Fericirea lor în Rai era rezultatul legăturii lor cu Dumnezeu
și a comuniunii cu El. În ceea privește starea lor morală, putem să spunem că
îi caracteriza simplitatea și nevinovăția. Nu cunoșteau răul, păcatul,
viclenia. Tocmai pentru aceasta, cu toate că erau goi cu trupul, nu simțeau
rușine pentru aceasta. Nu aveau nevoie de veșminte, ca să-și acopere trupul, pentru
că nu se primejduia în nici o privință și nici viclenia nu intrase în sufletele
lor. Aveau nevinovăția copilului mic, care nu-l stânjenește nici goliciunea
proprie, nici a altuia.
Această
bunătate pe care o aveau la început oamenii a fost dar al lui Dumnezeu. Trebuia
însă ca în această fericită stare să se întărească și să sporească, iar aceasta
să o facă nu numai cu Harul și puterea lui Dumnezeu, ci și cu propria lor voie
și străduință. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu le-a dat porunca de a nu mânca din
pomul cunoștinței binelui și răului și în același timp le-a spus dinainte
consecințele neplăcute și înfricoșătoare pe care le-ar avea călcarea poruncii.
Și trebuie să spunem aici că primii zidiți ar fi învățat să deosebească binele
de rău nu mâncând roadele pomului, ci păzind porunca lui Dumnezeu, adică cu
trecerea timpului ar fi înțeles și ar fi conștientizat că bine este ceea ce
vrea Dumnezeu, iar rău este ceea ce nu vrea Dumnezeu. Prin această poruncă
Dumnezeu nu a vrut să îngrădească libertatea omului, nici să-l lipsească de
cunoștință, ci dimpotrivă. A vrut să-i arate pe de o parte că respectă
libertatea pe care El Însuși i-a dat-o, de vreme ce l-a lăsat să aleagă singur
binele sau răul și astfel să-și hotărască viitorul, iar pe de altă parte că îl iubește,
de vreme ce i-a spus dinainte care vor fi consecințele cumplite pe care le va
avea neascultarea sa și astfel îl păzește de ele, așa cum face orice părinte
pentru copilul său.
Aceasta a
fost, în câteva cuvinte, viața omului în Rai și starea sa morală de la început.
Din păcate fericirea întâilor zidiți nu a durat mult. Ei au călcat porunca lui
Dumnezeu și au întrerupt comuniunea pe care o aveau cu El și astfel toate
consecințele înfricoșătoare, despre care îi înștiințase mai înainte Dumnezeu,
au venit asupra lor și asupra întregului neam omenesc.
Căderea
întâilor zidiți ar fi fost de neînțeles, dacă Scriptura nu ne-ar fi spus că
gândul și pricina căderii nu au provenit de la ei, ci de la altul, de la un
vrăjmaș al omului, de la vicleanul și răul diavol. Acesta îl pizmuiește pe om
și folosește orice meșteșugire pentru a-i distruge fericirea. El a plănuit și a
pricinuit căderea omului, pentru că el este izvoditorul răului. Despre aceasta
trebuie să spunem acum câteva lucruri.
Problema
existenței răului în lume i-a preocupat din vremuri străvechi pe oameni. Ei
s-au străduit să dea răspuns la întrebarea: „De unde provine răul natural
(bolile, moartea, diferitele calamități naturale) și răul moral (păcatul)?”.
Unii au susținut că există doi dumnezei: unul bun, de la care provine tot
binele, și unul rău, de la care provin toate relele, și că între ei este un
război neîncetat, care se va termina cu biruința dumnezeului bun. Acestea
învăța vechea religie a perșilor. Desigur, pentru noi aceste lucruri sunt
absurde și inacceptabile. Dumnezeu este atotputernic. Așadar, dacă puterea Sa
este îngrădită/limitată de existența și lucrările unui alt dumnezeu, nu este
atotputernic și prin urmare nu este Dumnezeu. Însă nici dumnezeul cel rău nu
poate să fie dumnezeu, pentru că Dumnezeu este bun. Alții au admis că omul
singur a izvodit răul, însă dacă omul ar fi izvorul și pricina răului, nu ar fi
cu putință mântuirea sa. Este nevoie așadar să admitem că altcineva a izvodit
răul și l-a tras și pe om în el. Tocmai aceasta învață Sfânta Scriptură.
În diferite
locuri ale Sfintei Scripturi ni se spune că în afară de lumea materială și de
om, care este cununa creației, a creat și alte ființe, nemateriale,
duhovnicești, adică pe Îngeri. Când au fost creați Îngerii? În cartea lui Iov
Îl auzim pe Dumnezeu spunând: „Atunci când stelele dimineţii cântau
laolaltă şi toţi Îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau”[1].
Din aceste cuvinte vedem că cetele îngerești au fost create de Dumnezeu înainte
de crearea lumii materiale. Numărul Îngerilor este foarte mare. Scriptura
vorbește despre mii de mii și miriade de miriade (Daniil 7, 10, Apocalipsa 5,
11). Numărul lor este neschimbat, pentru că nici nu mor, nici nu se înmulțesc.
Lucrarea și misiunea lor este să laude pe Dumnezeu și să slujească voii Sale
pentru mântuirea omului. Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel spune că Îngerii
sunt „sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei
ce vor fi moştenitorii mântuirii”[2].
Îngerii sunt păzitorii și ocrotitorii noștri, povățuitorii noștri spre bine.
Pentru aceasta, la fiecare slujbă cerem de la Dumnezeu „Înger de pace,
credincios povățuitor, păzitor al sufletelor și trupurilor noastre”.
Toți Îngerii
a fost creați buni de Dumnezeu, pentru că nu era cu putință ca preabunul
Dumnezeu să creeze ceva rău. Unii dintre ei însă au pizmuit slava lui Dumnezeu
și au vrut să devină și ei dumnezei. Începătorul lor, Luceafărul, a vrut să se
facă mai presus decât ziditorul său. Proorocul Isaia îl înfățișează pe Luceafăr
spunând: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului
celui puternic voi aşeza jilţul meu… Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu
Cel Preaînalt voi fi”[3]. Întunecata sa iubire de slavă și dorința de putere
l-au dus la revoltă împotriva lui Dumnezeu, vrând să destrame Împărăția lui
Dumnezeu și să ia sub stăpânire o parte din cetele îngerilor. Iubire de slavă
prostească! Rezultatul a fost înfrângerea sa proprie și a celor ce l-au urmat.
Și-au pierdut frumusețea și puterea îngerească și au devenit duhuri viclene,
care totdeauna cugetă și lucrează numai răul. Printr-o imagine foarte vie
înfățișează Evanghelistul Ioan căderea Luceafărului și a îngerilor săi: „S-a
făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se
războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit
pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult,
care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost
pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el”[4].
Așadar așa a
luat naștere răul. Nu este omul pricina și începutul răului, Luceafărul cel
căzut, care pentru aceasta este cu neputință să se pocăiască și să se
mântuiască. El și îngeri lui, demonii, rămân și vor rămâne pentru totdeauna
nepocăiți în răutatea lor, așa cum a spus Domnul, pentru chinurile
înfricoșate ale iadului veșnic. Și este atât de mare împietrirea și răutatea
lor, încât, cu toate că știu ce îi așteaptă și tremură din această pricină,
continuă să rămână alipiți de rău și să urască virtutea și fericirea Raiului.
În mod deosebit îl urăsc pe om și se luptă împotriva lui cu furie, pentru că
știu că Dumnezeu are o deosebită dragoste și purtare de grijă pentru el. Ura
lor împotriva lui Dumnezeu este pricina pentru ura împotriva omului.
Așadar
diavolul, începătorul și izvoditorul răului, i-a tras pe întâii zidiți la
neascultare și la călcarea poruncii lui Dumnezeu. Evenimentele dramatice ale căderii
omului le vom urmări în omilia următoare, însă din căderea Luceafărului să
înțelegem unde duce egoismul, cugetarea înaltă și nestăpânita iubire de slavă.
Să ne temem de căderea Luceafărului și să-i imităm pe Îngerii cei buni și
sfinți, care au rămas și rămân credincioși lui Dumnezeu și împlinesc cu
smerenie și cu râvnă voia Sa. Astfel vom putea și noi să sporim și să ne
întărim, precum ei, în bine și să ne învrednicim de Raiul ceresc și de
bunătățile sale cele veșnice.
[1] Iov
38, 7.
[2] Evrei
1, 14.
[3] Isaia
14, 13-14.
Sursa:
Pr. Alexandru
Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu