Divorțul de realitate

Divorțul de realitate: de ce a pierdut Occidentul bătălia pentru căsătorie și familie

„Căsătoria” între persoane de același sex nu este cauza, ci efectul disoluției familiei. Căsătoria naște o sferă de autoritate din care Statul trebuie să se retragă: cea a autorității parentale. Ea oferă cetățenilor autoritatea și baza morală pentru a rezista invaziei Statului.

În urmă cu 6 ani, autorul conservator Stephen Baskerville avertiza publicul din Occident: „căsătoria” între persoane de același sex nu este cauza, ci efectul disoluției familiei și căsătoriei. Așa încât cheia continuării cu succes a bătăliei pentru familie este adresarea a 3 subiecte: starea reală a familiei, drepturile parentale și concepția asistențială asupra familiei. De asemenea trebuie înlocuită abordarea defensivă cu cea pro-activă. Altfel, spune S. Baskerville, vom continua să pierdem: referendumurile, petițiile, legile și uneori chiar prevederile constituționale pot fi anulate, nedemocratic e adevărat, de judecătorii-activiști.

Anii trecuți de la publicarea articolului au verificat cum nu se poate mai neplăcut veridicitatea afirmațiilor publicistului american: practic, toate statele occidentale au cedat în fața pretențiilor lobby-ului homosexual. Ce învățăminte putem trage de aici în România, unde o campanie de revizuire a Constituției este în plină desfășurare? Două principale și foarte importante: 1. „Căsătoria” între persoane de același sex nu este cauza, ci efectul disoluției familiei. 2. Căsătoria naște o sferă de autoritate din care Statul trebuie să se retragă: cea a autorității parentale. Ea oferă cetățenilor autoritatea și baza morală pentru a rezista invaziei Statului. Este deci explicabil de ce organizațiile care luptă pentru căsătoria unisex sunt și susținătoare ale limitării autorității parentale.

Divorțul de realitate

               de Stephen Baskerville

Doctor în științe politice la London School of Economics. Profesor la Universitatea Howard și la Colegiul Patrick Henry din SUA. Expert în dreptul familiei.

Traducere după The American Conservative, 22 noiembrie 2010

 Apărătorii căsătoriei trebuie să facă față unor fapte dure sau vor pierde lupta, și, odată cu ea, destul de probabil, libertatea lor religioasă. Dispoziția dată de judecătorul Vaughn Walker, ce anulează Propunerea nr. 8 [Proposition 8, numele dat legii aprobate prin referendum de cetățeni pentru protejarea prin constituția statului California a căsătoriei, dar anulată de o instanță în 2010, n. tr.] în California, arată că dacă nu se va demonstra cu motive foarte specifice de ce căsătoria între persoane de același sex este distructivă din punct de vedere social, aceasta va fi legiferată.

Cu conservatori marcanți precum Glenn Beck și Ann Coulter, ce întăresc rândurile „americanilor influenți” care conform revistei National Review consideră „opoziția față de căsătoriile între persoane de același sex ca fiind irațională în cel mai bun caz și bigotă în cel mai rău caz”, nu putem să ne bazăm pe afirmații vagi conform cărora căsătoriile între persoane de același sex le slăbesc pe cele adevărate, când acest lucru nu se întâmplă, de fapt.

Multe absurdități au fost scrise de către oponenții căsătoriilor între persoane de același sex, în timp ce multe adevăruri important nu au fost auzite.Confruntându-ne cu realitatea, putem câștiga nu numai această bătălie, ci și altele mai importante care implică declinul familiei și anomia socială pe care o produce.

În primul rând: căsătoria există, înainte de toate, pentru a îl responsabiliza pe tată față de familia sa.

Acest fapt este unul „incorect politic”, dar de necontestat. La scară largă, divorțul aduce cu sine lipsa tatălui, nu lipsa mamei. Așa cum Margaret Mead arăta acum ceva timp – da, Margaret Mead, aparținând stângii politice avea dreptate – maternitatea este o certitudine biologică, paternitatea este construită social. Tatăl este veriga cea slabă în liantul familiei, iar fără instituția familiei el este ușor de înlăturat.

Consecințele nereușitei de a îi lega pe bărbați de descendenții lor sunt evidente în întreaga lume. Din America profundă și rezervațiile pentru nativii americani [amerindieni, n. tr.] până în nordul Angliei, periferiile din Paris și în mare parte a Africii, lipsa tatălui – nu sărăcia sau rasa – este principalul prevestitor al oricărei patologii sociale în rândul tinerilor. Fără tați, adolescenții deveni rebeli, iar societatea ajunge în haos.

Noțiunea conform căreia căsătoria există pentru dragoste sau pentru a „exprima și a proteja uniunea unor adulți” așa cum consideră un partizan, este ipocrită. Multe relații interumane care implică dragoste si emoții nu implică și căsătoria. Chiar și argumentul conservator conform căruia căsătoria există pentru a crește copii este imprecis: căsătoria creează paternitatea. Fără căsătorie nu există tați.

Odată ce acest principiu este recunoscut, căsătoria între persoane de același sex nu își mai are rostul. Constatarea judecătorului Walker [cel care a anulat Proposition 8, n. tr.] că „sexul nu mai este o parte esențială a căsătoriei” este absurdă. Căsătoria între doi bărbați sau două femei își bate joc pur și simplu de scopul instituției. Creșterea copiilor în cupluri homosexuale îi distanțează și mai mult pe tații biologici (și pe unele mame) de aceștia, dat fiind că părinții homosexuali trebuie să dobândească copilul de la altcineva, de obicei în urma unui divorț heterosexual.

Al doilea adevăr neplăcut: nu homosexualii au distrus căsătoria, ci heterosexualii.

Cererea pentru căsătoriile homosexuale este un simptom, nu o cauză. De departe cea mai directă amenințare pentru familie este divorțul heterosexual. „Analiștii ratează argumentul atunci când se opun căsătoriilor homosexuale pe motiv că ar submina înțelegerea tradițională a căsătoriei,” scrie expertul în familie Bryce Christensen. „Doar pentru că ceea ce se înțelegea prin căsătorie a fost deja subminat grav, homosexualii încearcă acum să reclame acces la ea”.

Cu toate că homosexualii susțin că dorința lor de a se căsători arată că stilul lor de viață nu este inerent promiscuu, ei admit cu ușurință că acum căsătoria nu mai este bariera împotriva promiscuității, așa cum era odată. Dacă standardele mariajului au fost deja coborâte, ei se întreabă de ce homosexualii nu ar fi acceptați.

„Realitatea relațiilor heterosexuale pasagere, fără obligații si a ratei de divorț de 50% a precedat căsătoriile unisex” arată Andrew Sullivan.

”Toți homosexualii spun că, având în vedere definiția actuală a mariajului, nu există un motiv pentru a îi exclude. Dacă se dorește revenirea la căsătoria anilor 1950, să se meargă mai departe. Dar, până atunci, excluderea homosexualilor este o anomalie și o negare a egalității.”

Feminista Stephanie Coontz subliniază acest punct de vedere:

„Homosexualii au observat schimbările pe care heterosexualii le-au adus căsătoriei și consideră că, având în vedere noile norme, mariajul ar putea funcționa și în cazul lor.”

Al treilea inconvenient: divorțul este o problemă politică.

Nu este o chestiune privată, nu vine de la forțe impersonale de decădere morală și culturală. Este condus de o mașinărie guvernamentală complexă, ce operează în numele nostru, folosindu-se de taxele plătite de noi. Divorțul generează toate tarele sociale care justifică toate cheltuielile guvernamentale sociale [este o expresiei a concepției anti-etatiste caracteristice conservatorilor americani, care consideră că statul trebuie retras complet din viața familiei, concepție greu de înțeles în Europa și mai ales în România, n.tr.]. Divorțul este promovat de aceiași radicali sexuali care acum ridică în slăvi căsătoria între persoane de același sex.

Conservatorii au înțeles complet greșit ideea revoluției divorțului și, deși se plâng de „epidemia” de divorțuri, refuză să se confrunte cu politicile acestuia. Maggie Gallagher atribuie această „tăcere lașității politice”:

„Opoziția față de căsătoriile homosexuale sau de includerea homosexualilor în armată este pentru Republicani [Partidul Republican este preferat de conservatorii americani, n.tr.] o problemă ușoară, fără riscuri și picantă. De fapt, mesajul este că divorțul trebuie ținut în afara agendei politice cu orice preț.”

Niciun politician american de anvergură națională nu a pus sub semnul întrebării divorțul unilateral. „Democrații nu au vrut să supere alegătoarele care au văzut divorțul facil ca pe o libertate greu câștigată și ca pe un privilegiu,” scrie Barbara Dafoe Whitehead.

„Republicanii nu au vrut să îi îndepărteze pe simpatizanții lor de nivel înalt sau pe aripa lor libertariană, amândouă părțile tinzând să favorizeze divorțul facil și nici nu au vrut să atragă atenția asupra divorțurilor din propria conducere.”

În faimoasa sa critică la adresa părinților singuri, vicepreședintele Dan Quayle a avut grijă să clarifice: „Nu vorbesc despre o situație în care a intervenit un divorț”. Un articol lung din cel mai recent număr al publicației trimestriale Political Science este dedicat faptului că grupurile creștine auto-descrise ca fiind „pro familie” nu depun niciun efort pentru a reforma legile divorțului.

Acest eșec a subminat grav autoritatea morală a campaniei împotriva căsătoriilor între parteneri de același sex. „Oamenii care nu vor condamna divorțul, nu vor conta ca apărători ai căsătoriei”, scrie editorialistul Froma Harrop. „Autoritatea morală nu se câștigă ușor.”

Cum căsătoria creează paternitatea, ar trebui să considerăm că divorțul este un sistem de distrugere a ei. Nu este un accident faptul că instanțele de divorț au devenit sisteme de deposedare și incriminare a taților. Cu un asemenea regim îndreptat împotriva lor, bărbații sunt încurajați să se opună căsătoriei și formării unei familii. Nicio cantate de mustrări venite din partea moraliștilor de serviciu nu îi va convinge pe bărbați să prefere căsătoria, când aceasta poate însemna  pierderea copiilor, exproprierea și încarcerarea.

Al patrulea punct este cel mai greu de înțeles:

Căsătoria nu este în întregime o instituție publică pe care guvernul să o poată defini și reglementa în mod legitim.

Ea folosește cu siguranță funcțiilor publice, dar creează, de asemenea, o sferă de viață dincolo de controlul oficial – lucru pe care judecătorul Curții Supreme Byron White îl numea „un tărâm al vieții de familie în care statul nu poate intra”. Asta nu înseamnă că orice relație poate fi numită căsătorie. Dimpotrivă, înseamnă că aceasta creează o zonă unică de intimitate pentru un scop superior oricărui altuia: este legătura în care părinții își pot crește copii fără intervenția statului.

Creșterea copiilor este, la urma urmei, unică din punct de vedere politic. Este singura relație în care oamenii pot exercita o autoritate de constrângere asupra altora. Este singura excepție de la monopolul statului, motiv pentru care statul încearcă să o submineze și să o invadeze. Fără autoritate parentală, și, în special, autoritate paternală legitimată de căsătorie, accesul guvernamental este total. Acest lucru este deja evident în comunitățile în care căsătoria și instituția tatălui au dispărut, iar guvernul le-a înlocuit cu ajutorul social, pensia alimentară, educația publică și asistența medicală subvenționată.

Căsătoria este paradoxală într-un mod care este critic pentru problemele noastre politice- și asta cauzează confuzie în cadrul conservatorilor și al libertarienilor. Ea trebuie recunoscută de către stat tocmai pentru că naște o sferă de autoritate parentală din care statul trebuie să se retragă. Guvernul de astăzi nu mai poate exercita această reținere în mod voluntar. Noi trebuie să cerem în mod constant să facă acest lucru. Căsătoria – pe durata întregii vieți și protejată de un act legal, ne oferă autoritatea și baza morală pentru a rezista invaziei statului.

Interzicerea căsătoriilor homosexuale nu va salva această instituție. Așa cum Robert Seidenberg scrie în cotidianul Washington Times:

„Chiar dacă republicanii ar reuși să obțină definirea căsătoriei în constituție ca fiind o relație între un bărbat și o femeie, un judecător oarecare de oriunde ar găsi un înțeles nou pentru cuvintele ”bărbat” și ”femeie” sau pentru cuvintele ”între” sau ”relație”  sau pentru oricare alte cuvinte care ar apărea în amendament”.

Acest lucru se întâmplă deja. Marea Britanie le permite transsexualilor să își falsifice certificatele de naștere retroactiv pentru a indica faptul că s-au născut de genul pe care ei îl aleg. „Efectul inevitabil al acestui act va fi căsătoria între persoane de același sex” scrie Melanie Phillips în Daily Mail [ceea ce s-a și întâmplat 4 ani mai târziu, n.tr.]. „Căsătoria între un bărbat și o femeie va fi distrusă pentru că ”bărbat” și ”femeie” nu vor însemna altceva decât faptul că cineva se simte fie bărbat, fie femeie.”

Așadar, care este soluția? O măsură luată în fața Congresului ar putea fi calea. Deși nu a fost gândită inițial pentru a salva căsătoria, „Amendamentul  Pentru Drepturile Parentale” care a fost propus este primul pas către direcția corectă. El protejează ”libertatea părinților de a gestiona creșterea și educația copiilor”. Dar cum întărește acesta căsătoria?

Reafirmarea drepturilor părintești – în special a părinților căsătoriți – de a își crește proprii copii – ar slăbi interferența guvernului în cadrul familiei. În special dacă este formulată pentru a proteja legătura dintre copii și  părinții lor căsătoriți, o astfel de măsură ar putea submina atât regimul divorțurilor, cât și căsătoriile între persoane de același sex prin stabilirea căsătoriei ca fiind un contract permanent în care conferă drepturi părintești care trebuie să fie respectate de către stat. În cadrul legăturii căsătoriei, ar păstra drepturile taților și părinților de ambele sexe, a soților în general și ar face căsătoria homosexualilor, în mare parte, lipsită de sens. Căsătoria care aduce copii pe lume ar fi efectiv insolubilă și ar exista mai puțini copii fără tați, pe care homosexualii să îi adopte. Bărbații ar înțelege că pentru a avea drepturi depline asupra copiilor trebuie să se căsătorească înainte de a concepe copii și ar avea astfel un interes în a asigura performanța instituției.

Acest nu este un angajament mic. Ar însemna confruntarea întregii organizații radical- sexuale, nu numai a homosexualilor, ci și a aliaților lor din cadrul feminiștilor, barourilor, psihoterapeuților, asistenților sociali și școlilor private. Miza ar fi ridicată în mod semnificativ, sau, mai degrabă, ar sublinia cât de mare este deja. De asemenea, ar atrage atenția publică asupra interconexiunile dintre aceste amenințări și familia și libertatea. Ar favoriza interesul unei coaliții a părinților cu un interes personal și legitim în căsătorie și drepturi părintești.

Alternativa este de a continua declamarea banalității, caz în care vom fi respinși ca un cor de mustrători, moralizatori – și da, bigoți. Și vom pierde.

Sursa: Rost online, preluare dupa Cultura Vieții

http://moaraluigelu.blogspot.com.au/2016/11/divortul-de-realitate-de-ce-pierdut.html

Pr. Alexandru Stanciulescu Barda