Augustin Buzura – “Mândria de a fi slugă”

Augustin Buzura este unul din cei mai rasati intelectuali ai Romaniei de azi. Academician, om de cultura, fondatorul Fundatiei Culturale Romane (azi ICR). Un psihiatru cu o rara afinitate creativ-literara, academicianul Buzura scrie comentarii in Revista Cultura. Mereu implicat – ca si in vremea regimului comunist care l-a hartuit pentru romanele sale valoroase si incomode – Augustin Buzura nu iarta nici azi nimic din impostura, batjocura, abuzul si prostia care ies ca broasca raioasa din mlastina politicii romanesti. Iata ultimul comentariu al domnului academician.

Mândria de a fi slugă

Cred că în nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decât la noi despre lege, legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta din urmă înţelegându-se doar D.N.A. Experienţa arată că numai ea este mai presus de lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar D.N.A. nu plăteşte pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală.

Cei ce cunosc ori au trăit perioada de după război, a instalării şi a practicilor comunismului primitiv, vor spune ca şi mine, că am ajuns să retrăim cam tot ce ne-a fost dat să detestăm atunci, dar cu o şi mai mare greaţă. Bolnavilor de gargară pe marginea legilor, ar fi momentul să le amintim de Articolul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1986, în care se stipulează, pentru a elimina orice dubiu, că: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare este Partidul Comunist Român.“ Dacă prin absurd  s-ar acorda teoria cu practica şi s-ar înlocui, să zicem, procuratura cu Partidul Comunist, nu s-ar mira nimeni, cum nu s-a mirat nimeni când partide întregi au trecut peste noapte de la stânga la dreapta fără ca vreun membru, fie şi din greşeală, să se opună sau chiar să observe schimbarea. Şi, cum lesne se înţelege, toate se fac în numele interersului naţional, al imaginii României sau chiar al prestigiului României în Europa şi în lume, sintagme care, atât cât va dăinui biologic actuala clasă politică, ar trebui interzise, adică ferite de ridicolul în care au fost coborâte de casta prostimii cu ştaif. Oare mai avem o ţară a noastră? Nu cumva suntem chiriaşii unui mall în faţa căruia se joacă demult o piesă tâmpită prin care ni se administrează subliminal altă istorie, alte valori şi credinţe încât am ajuns să nu mai ştim cine suntem. Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile şi abuzurile de orice fel, încât a spune adevărul, a arăta cu degetul hoţia, impostura şi mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj este un pericol pentru o putere ai cărei piloni de susţinere au devenit frica, delaţiunea şi ignoranţa.

Cineva, mai stăpân pe sine şi mai detaşat de metodele enoriaşilor lui Stalin, şi-a amintit de o glumă veche pe care, actualizând-o, vom spune că este despre procurori; voi încerca să o transcriu în aşa fel încât să nu lezez obrazele subţiri ale patriei. Se zice că un cetăţean fugea odată mâncând pământul, înspăimântat de o echipă specializată în a tăia o anumită glandă masculină supranumerară. Un cunoscut, văzându-l, îl întreabă ce are de fuge atât de disperat, dar aflând care era motivul fricii acestuia izbucneşte în râs: 

„Fugi degeaba, doar ştii că la tine nu-i cazul, ai şi tu două ca oricare alt bărbat!“ „Da, ai dreptate, atâta doar că ăştia mai întâi le taie şi abia pe urmă le numără!“ Aşa şi la noi, în ultima vreme: Beciul Domnesc a devenit un loc în care se face numărătoarea după tăiere. Privită din spaţiul respectiv şi prin lentilele procurorilor, ţara însăşi este un „grup infracţional organizat“, deşi, dacă inversăm termenii, cred că n-am fi atât de departe de adevăr. Procurorii şi-au dovedit eficienţa în lupta politică. Alt stăpân, aceleaşi metode. Ei înclină balanţa în Parlament, în Guvernul României, în viaţa socială. Puterea lor destructivă este uriaşă. Ei îi pot da şi îi vor da preşedintelui nu numai „guvernul său“, ci şi ţara sa, adică, mai pe româneşte, moşia sa. Oricum, din Beciul Domnesc nimeni nu iese nepătat şi nimeni nu-şi mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat şederea pe acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut liniştea, căci fără acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile. Inscripţia de la intrarea în „Infernul“ lui Dante ar fi destul de potrivită pentru rezervaţia pomenită, deşi „Infernul“ lui Băsescu şi al lui Iohannis merită o alta, cu specific naţional, care să ne oblige pe toţi să ne amintim de anii în care ne-am dovedit laşi, incapabili să ne merităm libertatea dobândită de alţii cu mult prea mult sânge. Câteva luni crezusem că domnul Klaus Iohannis s-a rătăcit pe drumul cel bun, dar s-a grăbit să nu ne lase prea mult timp pentru iluzii şi a optat pentru drumul cel mai bătut cu putinţă, al înaintaşului său, care i-a lăsat moştenire o echipă de oameni rodată, ascultătoare, dar cu vechi şi justificat abonament la Beciul Domnesc. Dacă aceştia au folosit bani necuraţi pentru a-i câştiga victoria în alegeri a lui Băsescu, au devenit ei cinstiţi şi curaţi în campania pentru alegerea actualului preşedinte? Cunoscători ai tuturor dedesubturilor, oameni cu o înaltă calificare la acest capitol, mai pot fi ei acuzaţi fără riscul de a zgudui tot lanţul de relaţii? După ce vor rezolva cu PSD-ul şi cu guvernul „nelegitim“, cum spune doamna Gorghiu şi papagalii ei, procurorii vor găsi alte priorităţi: poate că unii nu sunt destul de blonzi sau de înalţi, de exemplu, poate că planul de arestări al „Europei civilizate“ va fi îndeplinit. Fără îndoială, există şi explicaţii logice ale cedării şi laşităţii generale în faţa ţuţărilor dictatorilor băştinaşi. Pe vremea Răposatului, orice ordin tâmpit, orice absurditate se justifica arătând cu degetul în sus: „Ãla“ şi „Aia“. Acum se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai îndrăzneţi, „cunoscătorii“ „ştiu“ că voturile se numără în altă parte, că membrii unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai bine de un sfert de veac, ţara. Această ţară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţa de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi cu cele mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuşi umili şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i supără, dimpotrivă. Pentru mulţi acesta este şi o ciudată sursă de energie şi încredere. Ei au certitudinea că există atâta timp cât simt acest sentiment. Să dispreţuiască, dar atunci să mă dispreţuiască pe mine! Felul în care am pierdut toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc de seamă în orice istorie a lichelismului naţional, dar şi a prostiei. Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar şi după Revoluţie asupra valorilor naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa un loc de cinste chiar şi într-o Istorie universală a prostiei. Măcelărirea cailor odată cu apariţia primelor tractoare este un alt exemplu, luat la întâmplare. Numirea în funcţii de răspundere a ignoranţilor şi taraţilor. „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti“? se întreba Arghezi. Astăzi, după nişte zeci de ani, am ajuns să fim din nou raiul diletanţilor, activiştilor, învârtiţilor şi veleitarilor care au infestat, incredibil de repede, apele curate ale Revoluţiei şi, fireşte, libertatea a îmbrăcat foarte repede uniforma lor. Explicaţii? Nu ştim să apăram ceva ce, până nu demult, n-am avut niciodată. Moise şi-a ţinut poporul în pustie până au murit toţi cei care au fost robi în Egipt. La noi, cei ce au fost robi în comunism nu mai au importanţă, dar ne înspăimântă urmaşii lor pentru care libertatea nu are nici un înţeles. Trăiesc într-un spaţiu fără valori, fără istorie, fără credinţă şi cu dispreţ pentru cultură şi educaţie. Altfel, europeni, anticomunişti şi vegetarieni care nu concep viaţa fără seminţe de cânepă. Vorbesc mai mult decât înţeleg şi, în comunicarea scrisă, pe facebook, desigur, folosesc pe î din i şi iubind diaspora pe care n-o cunosc îşi manifestă preţuirea pentru preşedinte. Alţii, din alte spaţii geografice şi spirituale merg în direcţia arătată de propria lor istorie şi civilizaţie, indiferent de dificultăţile de orice fel sau de sirenele care încearcă să-i atragă spre zări neaşteptate. Noi mergem pe drumul cel bun abia după ce le-am încercat pe toate celelalte. Mai există, ceea ce s-ar putea numi, povara libertăţii. Fromm dovedeşte că, pe lângă dorinţa înnăscută de libertate, există şi o dorinţă instinctivă de supunere. La autorităţi, la un conducător puternic, la diverse legi interioare ce ţin de convingeri, reguli cu care indivizii s-au născut etc. Poate fi la mijloc forţa energiei lor vitale sau o slăbiciune şi o neputinţă fundamentală, ba chiar şi conştiinţa insignifianţei. Fromm a găsit în Fraţii Karamazov de Dostoievski un foarte convingător exemplu de incapacitate de a suporta libertatea: „… nu are o nevoie mai arzătoare decât aceea de a găsi pe cineva căruia să-i poată ceda cât mai repede posibil acel dar al libertăţii cu care el, nenorocitul, s-a născut“. Tot într-un anumit tip de slăbiciune trebuie remarcată şi pulsiunea sadică, adică plăcerea de a provoca celuilalt sau celorlalţi durere. Cei interesaţi de viaţa politică înţeleg foarte bine această nevoie atât de manifestă. Învingătorul nu se mulţumeşte să aibă totul, ci are nevoie şi de suferinţa celor învinşi. La Beciul Domnesc stau nu numai hoţi şi învârtiţi, ci şi adversari, unii nevinovaţi. Alţii, terorizaţi de aceeaşi sete de sânge, îşi aşteaptă rândul la exterminare politică. Ţine aceasta de componenta sadică a învingătorului, despre care vorbeam, sau de un calcul rece, economic? Mai există vreun român bogat care să conteze în vreun top cât de cât serios? Dacă eşti bun pentru ţară, şi nu pentru dirijorii din umbră, există procurori pentru orice evadare din rând şi câte o cucoană care să te anunţe că eşti nelegitim. Dar la fel de trist, cel puţin la fel de trist, existã şi o mulţime care nu ţine seama de ceea ce a primit, ce distanţe şi pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se simtă mai confortabil în… corul robilor.

Radu Tudor