RĂSPUNSURI & COSMOLOGIE

RĂSPUNSURI & COSMOLOGIE de George Anca

Răspunsuri /George Anca

De viaţă (întâi am scris-zis de viţă, cine ştie, ăştia de la ţară...). Zisa copilărie ar fi pe cale de dispariţie presată de sexul mediatic. E sâmbătă, al patruzeci şi unulea mucenic, ţi-aduci aminte filmul cu Tatiana Samoilova şi Alexei Batalov, când eram ruşi, contemporani cu „12 oameni furioşi” (versiuni succesive, până să ajungem şi noi americani), care ne-om fi plăcut franco-italieni, acum şi spanioli, fir’ar ale naibii filmele, alea româneşti şi încă ne despart, nu de Botta, de Piersic, de Irina. Cu toţi trei şi destui în teatre şi Ateneu, concertişti şi regizori, mi-a fost dat să vorbesc în fragmentul de destin jurnalistic.

(Botta). Fusese pasat de Maliţa la Cicerone Poghirc, pentru intervenţia în favoarea unei rude ce preda la Agronomie. M-a invitat în chilia – mi se pare acum – sa din zona Mântuleasa. Pe o noptiera avea monografia lui Poghirc despre Hasdeu. Doar n-o pusese s-o văd eu şi să-i spun autorului. Am remarcat-o totuşi şi el a lăudat cartea şi pe scriitor. O fi crezut că lucrează vreo telepatie şi se rezolvă cazul. Poezia lui Emil Botta va suplini uitarea actorului unicat? Pe scenă şi în filme, dar de aproape şi din citit, ce minune, ce elegie.

(Maniu) Cînd vorbeşti, de tânăr, cu maeştri, văd într-un târziu, îţi consumi norma de respect până la apoteoză, într-o periculoasă reversare târzie când, poate, nesimţindu-te respectat, nici de sine, uiţi ori îţi aduci aminte episoadele de ranchiună. Făceam doctorat Baudelaire şi mă primea, des, Adrian Maniu, la care mă dusese Tudor Muşatescu. Glorie lui cum mi-a dat o scrisoare de la pilotul Savu, erou de război, a cărei văduvă nu avea pensie, scrisoarea era chiar despre Coandă şi i-am dus-o la prima vizită în ţară, ca spre a ajuta-o acesta pe văduvă. Din Transilvania a făcut o divinitate aproape personală, obligându-mă, aproape, să ajung, de la radio pentru a radiografia cea de-a 60 aniversare a unirii cu ţara-mamă (am fost o lună, cu Stelian Tăbăraş, la Cluj, imprimările cu D.D. Roşca, I.I. Rusu, Flora Dragomir, Vasile Vetişanu, Tiberiu Moraru, Raluca Ripan şi multe alte somităţi ale oraşului de pe Someş se vor fi pierdut). Îmi părea rău că nu-l înghiţea pe Philippide, iar când i-am zis că, interesându-mă teatrul No, japonez, am discutat cu Ioan Timuş, a sărit în sus, că şi tatăl aceluia, fiind medic veterinar, a omorât nu numai un animal, dar şi pe stăpânul acestuia (pe cunoscutul japonezist îl făcuse tâmpit, cât să cad jos).

(Neamuri) Pornisem de la copilărie, în amintire, nemai în Creangă, oricât păruse şi-o fi fost. Părinţi rupţi de război şi plecare. Un potop ne înecase destule animale. Satul părea din vreme în nevremuri, cu mari păduri deasupra şi  pisania  citită Iorga în tinda Bisericii Rudenilor lui Mihai Viteazul, cu şcoala tip Haret şi crucile eroilor. Pozele de copii ale părinţilor satului erau un alfabet prin care-i citeam adulţi, la prezent, pe noi înşine la maturitate şi bătrâneţe, acum. Eram creţ ca berbecul Ţâncu pe care călăream în toată faima posibilă din Ruda în Islazul din Bercioiu, urcând Dealul Celălalt şi Pădurea lui Titu. Tatăl tatei venise din Milcoiu şi acolo, poate, din Ardeal (Ion mi-a scris în India câte ceva, cu urmarea care n-a mai venit, vezi Ibsenienii, 3). Mama mamei venise din Sticlărie, de lângă Râmnicu Vâlcea, iar tatăl ei, Dumitru Grigorescu, falnic în credinţă, era din sat, ca şi bunica după tată, a cărei mamă, Catrina fusese bătută de bărbat până înnebunise. Se spune că şi bunica asta ar fi jurat strâmb la divorţul părinţilor mei. N-ar trebui s-o spun, că m-o fi iubit – măcar ca o prelungire a fiului ei; lui i se propusese să rămână la studii muzicale, să cânte la opreă şi... să se însoare cu fata maestrului; era bine, i-am zis; da, dar nu mai erai tu, mi-a răspuns. Sigur mama mea a avut geniu şi oricum nimeni pe vremea ei şi nu numai în sat la noi n-a fost să n-o admire şi s-o laude, parcă neiinvidiind-o. La moartea ei, i-am spus unchiului Costantin că a fost nefericită la despărţirea de taică-meu, el m-a contrazis că tocmai cu el n-ar fi fost fericită, mai bine după. Sora mea Ioana a fost repartizată de tribunalul din Băbeni mamei iar eu tatei, de-am plecat la Găeşti unde el îşi găsise serviciu şi o nouă nevastă, mama mea vitregă. Cântau amândoi în cor şi ea juca şi teatru în trupa lui Ilovici şi Iordache.

(Găeşti) Dacă îţi aduci aminte, m-am bătut pe stadion, în pauza meciului, cu mezinul fraţilor Peligrad, de aveam galerie, a doua zi, la clasă, mi-a mai dat şi domnul Minculescu vreo palmă de faţă cu elevii şi la puţin timp am fugit noaptea cu trenul înapoi la Vâlcea şi am făcut clasa a cincia tot în Ruda – la sfârşit a venit taică-meu foarte dulce şi m-a cumpărat cu o pereche de pantofi. Ce ştiaţi voi când jucam poker pe Răstoacă şi fumam antiasmatice, ne-a mai şi spus Dinu, de la soră-sa, că în franceză se zice „je t’aime”, cum bătea pendula de cinci ori, ora la care intrasem în acaretul d-lui Tudose Constantinescu, proprietarul, fost şofer al lui Lahovary, mă podidea dorul de mama, ca pe separaţii copii de părinţii căpşunari în ziua de azi. Noroc cu voi, că ne-am antrenat în prins peşte, lecturi, fotbal, matematică a la domn’ Ixaru (am ajuns şi-n Gazeta de matematică) şi română cu Costin Dragu (olimpiade, debut în „Luceafărul”, 1960). Un gen de compensare prin studii, conversaţii cu popa Chiosea, basarabean, la Cobia, şah cu Ion Georgescu, fratele noii mele mame, Jenica, favoarea colegelor noii mele surori, Viorica, veritabila şcoală a taifasului dacă nu psihanalitic ţinută de noua bunică Niculina. Fiind peste drum de cinematograf am văzut filme şi din vârful telegrafului şi de pe gard, altefel aveam intrări secrete şi mi se deschidea fraudulos uşa de câte cineva cunoscător încât să nu-mi scape nici un spectacol cu Vasea, Ali Baba, Anna Zacheo, Fanfan. Văzusem primul film, evident rusesc, la şase ani, în spital la Râmnic, îmi arsesem faţa cu colarez fierbinte(de atunci Dumnezeu m-a ferit, altfel, de spitale). Când am coborât din vârful stâlpului, la invitaţia lui taică-meu, am luat, normal, bătaie mai ca străbunica. M-am rafinat însă şi nu mi-a scăpat serie, mai şi plăteam pentru prima oară, nu ieşeam când se termina şi vedeam iar de câte ori se proiecta, renunţând probabil la toate cele din jur, cât că vedeam – nu ca Fellini, adânc, în Roma – spectatorii, colegii de şcoală, cupluri, Lipoştenii... Unde suntem acasă, în Găeşti, în smeurişul fraţilor Stan, de-avea mama voastră trei băieţi cu mine, sau în filme, cărţi şi vise de timp fără spaţiu? Când am mers la colind şi pe Piteşti şi pe Bălcescu, am folosit şi metode strigate de la ţară, cu Iacob şi Dumitriuc şi Truşcă. De câte ori n-am mers cu bicicleta, solo, până la Târgovişte şi m-am oprit, nici gara n-oi fi descifrat-o, încă un tabu autoimpus, ori simpla frică de a trece podul, necunoscutul, mai marele. Oi fi rămas pe Picior de Munte. Înamorări după învăţătură, de planton, abia de n-or fi dând în frigiditate. La ce-am învinui profesorii că nu ne-ar fi spus ce se încearcă a se spune abia acum despre comunism la noi în Găeşti. A, da, domnul Stroe îi pozdrăvăluia pe părinţi pe ruseşte. Lui Pica Dumitrescu, semănând cu George Constantin, numai că nu i s-a propus, ba da, să meargă să joace în Uniune. Ce mai duduiau sovrom-petrol-urile, mai ca Petrom-ul din actualitate. Taică-tău a intrat în închisoare, turnat cum se turna, taică-meu era la risc, cu slujba de contabil, ca necomunist. De fapt, viaţa noastră pare atât de greu de înţeles în vârtejul total, între duşmănii prestabilite – un psiholog citea în porunca de a-ţi iubi aproapele o confirmare că ne sfâşiem din fire, ca leii (nu mai socotea căprioarele).

(Litere) După zece ani în sat, alţi şapte, în târgul care ne-a înfrăţit adolescenţa, s-au îngropat într-o devenire aproape instinctuală, de supravieţuire prin acumulări liberatoare, pe aripa friabil pergamentoasă a literaturii. Mai aveam până la 18 ani când am fost admis la Facultatea de Filologie. Student minor, mă voi fi ambiţionat să cresc, mai ales că am mai prins doi ani cursurile lui Călinescu, dedicate lui Eminescu şi, respectiv, Creangă, şi cursul de literatură universală al lui Vianu. Cât să zicem şi noi că am avut profesori mari. Altfel, ideologie şi fabricaţie, totuşi lăsând vreo marjă şi studentului, minus „specialul” din biblioteci, plus represiunea securităţii (chiar un miliţian s-a înfinţat în cămin cerându-mi notiţele, că vrea să dea şi el la filologie, i le-am dat crezându-l. Am fost chemaţi destui la Malmaison să dăm declaraţii despre cărţile citite, cu voce tare (asta era), numele-cheie de autor fiind Radu Gyr. Profesorii noştri, comunişti-necomunişti, aveau totuşi alt orizont decât presa şi editurile, eram bântuiţi de existenţialism şi absurd în cunoştinţă de cauză, am prins slăbirea embargoului asupra lui Eminescu, nu cel naţional, nici metafizic. A confernţiat pentru noi Perpessicius. Tudor Arghezi, Marin Preda şi ei. Ne încropeam o lumea creativ-academică spre a ne forma la umbra ei de pantheon visat, crezut, peste interdicţia comunistoidă, între coloane clasice şi interbelice. Personalităţile supravieţuitoare ni s-au arătat totdeauna părinteşte favorabile. Mihail Celarianu mi-a coborât de la etajul trei pe sfoară într-un coş o scrisoare de răspuns, neputând primi de bolnav. Am fost în aceeaşi grupă cu Paul Tutungiu, soţii Ulici, Mircea Iorgulescu, alte grupe, mai ales din seria I (eram 500 de studenţi filologi numai la română în anul nostru), bucureştene, îşi numărau veleităţile mai rafinat. Odată, Gheorghe Vişan îi spune lui Stelian Tăbăraş, te-a căutat ăla cu mustaţă, care, ăla care se crede Labiş, era Gheorghe Lupaşcu. Colegul Florin Gheorghiu a venit odată la căminul Matei Basarab şi a jucat simultan şah cu zeci de amatori, a lăsat acolo câte o remiză de faimă. Când a luat foc căminul de pe Doamnei, vedeam de la mansardă lume multă în intersecţia bulevardului cu Calea Victoriei.

Licenţa (lucrarea de stat) a avut tema „Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu şi a lui Lucian Blaga”, îndrumător  - George Ivaşcu. L-am sunat pe Şerban Cioculescu cerându-i sfatul, a izbucnit spunând că nu e nici o legătură între Eminescu şi Blaga în afară că amândoi au fost mari poeţi, a mai zis ceva de apariţia Poemelor luminii, când, dacă am înţeles bine, Eminescu nu i-ar fi fost cunoscut îndeajuns lui Blaga. Am mers mai departe, incluzând şi pe Pârvan în ecuaţie. Am fost fericit, îmi dau seama. Între timp publicam poezii ici colo, am făcut o vară practică la „Gazeta literară”.

Doctoratul l-am dat având drept conducător pe d-na Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Am fost admis împreună cu, printre alţii, Ioana Alexandru şi Amita Bhose. Pe atunci eram primit de Constantin Noica, acasă, pe Ornamentului, în Berceni (unde m-am şi mutat în onoarea lui, dar el a plecat în Drumul Taberei, mă primea şi acolo, apoi la Păltiniş, când şi eu am peregrinat în India). I-am spus că aş vrea să fac o teză despre diavol în literatură; să vorbim şi cu Papu, i-a fost primul gând. Nu era un subiect uşor de acceptat ideologic, l-am restrâns la Baudelaire în relaţie, nu atât cu Satan, cât cu poeţii români. L-am publicat după mulţi ani, în samizdatul întregii mele literaturi, care nu mi s-a părut totuşi inutil din moment ce mi-am făcut viaţa cu el (am început să-mi doresc să nu am succes, care m-ar abate de la roboteala mea aproape maniacală, cantitativă, poate, cu nouă volume din „Apocalipsa indiană” şi şapte din „Ibsenienii”, vreo intenţie de construcţii invizibile)

La o restructurare a Ministerului Învăţământului, sub Suzana Gâdea, Petre Constantin, adjunctul ei, mi-a explicat că rămân cei mai vechi, eu aveam doar şase ani acolo, iar ea sunat la „Ştefan Gheorghiu” şi am ajuns lector la Facultatea de Ziaristică, unde după un an, prorectorul Chioreanu mi-a intimat de ce nu am plecat lector în India, că s-a primit o scrisoare la Comitetul Central că vreau să scot un manusris din ţară. Da, doctoratul e manuscris, îl iau cu mine. Nu, mi-a replicat asigurător, că am fost urmărit de un an şi se ştie că nu, aşa că voi pleca. Mi-a prins bine şi Baudelaire, ocolul meu spre a ajunge la Eminescu, după cum se exprimase Noica.

(Şora) M-a adus în minister ministrul Mircea Maliţa, în legătură cu deplasarea de trei luni în Franţa a consilierului său Mihai Şora. Acesta din urmă m-a prelucrat ce am de făcut la cabinet, presă, editare a textelor ministeriale. Când s-a întors, am mers aproape zilnic în Piaţa Amzei unde mâncam chefir şi conversam. Mihai Botez era director la Casa Universitarilor şi am început acolo, sub patronajul lui Şora, indirect şi Maliţa, un cenaclu de idei, „Forum”, de unde nu lipseau Octav Onicescu, Gheorghe Mihoc, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Grigore Popa, Ioan Ladea. Am luat notiţe într-un caiet. Cu Şora începusem la un moment dat o selecţie a celor mai frumoase versuri din poezia română. Din prietenia lui cu Arghezi, am început cu volumele acestuia, citea Şora, într-o sală goală, la Universitate, mii de versuri, eu notam codul ad hoc al alegerii, zile în şir, într-o fascinaţie. După 1990, d-l Şora mi-a cerut, şi i le-am dat, fără să ţin copie, notele, ceea ce alesesem în camera universitară. Vorbeam des despre Şora cu Noica şi despre Noica cu Şora. Odată Şora a filosofat cam aşa, bine, Noica a scris multe cărţi , din care 2-3 bune, dar spuneţi că nu arăta a un om fericit, eu n-am scris atât, mi-am ocolit, cum zice, destinul, dar nu sunt nefericit. După intrarea lui în politică, l-am mai văzut pe Şora mai mult pe la târguri de carte. Atât mi-o (ne-o) fi fost.

(Noica) Mare mister se vădeşte cunoaşterea lui Noica. Plecase din ţară, în misiune, teologul Gheorghe Alexe, la Detroit, lucra la revista „Crsedinţa” şi mi-a scris să-i cer lui Noica o colaborare. M-am dus la Institutul de Logica. Ne-am întâlnit la un restaurant de mai multe ori odată la două săptămâni, ca pentru, speram eu, primirea printre discipolii lui. După destul timp, l-am întrebat de ce nu mă obligă să învăţ greacă şi germană cum se aude că le pretinde celorlalţi. Nu, cu dumneata mă întâlnesc în paradis. Derutat, m-am simţit oarecum liber. După un timp a început să mă primească în Berceni. Într-un context, d-na Noica a dat de înţeles că mă crede securist. Oi fi îngălbenit, m-oi fi jurat că nu, oarecum indignat, pe drept, cred şi acum, în naivitatea mea, iar dumneaei că de ce, sunt oameni inteligenţi la securitate. Să fie. Poate unde venisem la început  din partea unui misionar trimis. Lucram la „Colocvii”, pe Arcului, a venit un securist, s-a recomandat Aldescu, cu Almanahul „Credinţa” în mână, vai de capul meu, am spus că am colaborat pentru că acolo publică Arghezi, nu, că e bine, a făcut el, altă belea, nu mai colaborez. Prima dată am auzit că să colaborez cu ei, că lucrează direct cu preşedintele, să mă văd cu el la restaurantul „Turist” din Piaţa Romană, la 3. Rar am fost mai speriat. M-am dus acasă la Vasile Văduva care avea cancer terminal. M-a pus la masă, am jucat şah – nu te las să pleci până la 4 că să nu te duci de frică. A doua zi, Aldescu: ai încurcat borcanele. Văduva: Ce vulgar. Mai ales că Vasile a murit, ce alt jurământ faţă de el decât să mă feresc de securitate puteam urma, nefiind vreun luptător, înarmat doar  cu visele şi ţinerea de cuvânt, o conştiinciozitate de slujbaş, contrazisă ebulient de scrisul  meu anume antilogic, dintr-o nelume.

(Securitate) Un securist şi încă unul, iar Aldea, m-au învârtit cu o maşină prin Bucureşti, de la liceul Caragiale spre periferie, într-un apartament confort II, cu măceşele omului pe ziar: n-aţi colaborat niciodată cu securitatea – şi de ce aş coblabora acum când plec în India – nu, că vrem să vă apărăm, o să vă întrebe omul nostru această parolă: în 1970 aţi fost la Paris? Răspundeţi: nu, în 1970 am fost la Roma, cam aşa ceva. Când a venit Enric Becescu şi a stat la mine câteva luni, până au aflat, m-au plimbat pe malul unui lac, la pescuit chipurile, şi am fost întrebat dacă în 1970 am fost la Panciu, tu erai, mă, am bâlbâit, la Paris, poate, el se dădea profesionist, eu o încurcsem, că Becescu nu e român, să-l iau la goană; la fel după trei ani, când să plece, Becescu stătea cu noi, eram cu familia, şi-a pierdut paşaportul, a avut nevoie de ei, iar a trebuit să-l gonim, până a primit bilet de la Mircea Eliade, anunţat tot prin noi. Întors în Bucureşti, am fost luat în primire tot pe unica temă Becescu, dacă înjură. Cum am ajuns director la biblioteca politehnicii şi apoi la pedagogică, primeam vizite pe tema celor opt psihologi anagajaţi la bibliotecă şi ei ştiau tot ce vorbeam, iar la pedagogică, doamna respectivă şi-a adus ajutoare pentru un grevist al foamei, şi alte două doamne m-au chestionat pe diferendul cu maghiarii participanţi la Congresul Mondial de Antropologie de la Zagreb reflectat în presa de la Budapesta; eu nu ştiam, vorbisem doar în Consiliul Permanent şi în Adunarea Generală contra moţiunii anti-România (Andrei Oişteanu se mai declara de partea maghiară şi într-un interviu dat recent Evenimentului zilei). Cam asta a fost relaţia cu securitatea, nu mă interesează ce dosar am; mi-a spus odată Cezar Tabarcea că apar cu el, zâmbea, nu ştiu dacă de „rău”, că de bine nu se pune problema. A, după 1990, fiind la un congres al bibliotecarilor din Delhi, acasă şi la bibliotecă s-a primit o ameninţare cu moartea de la un iranian, din Teheran, c-aş fi zis că acei care fac comunism o să păţească ce-a păţit Ceauşescu, iar el sfârşea caligrafiind „next time fire in Bucharest”. M-am întors val-vârtej, am primit vizita a doi agenţi noi-vechi, ce şi cum, dacă mă intersează diplomaţia, ataşat cultural, sau ambasador. Când mie mi-era frică să ies din casă şi lucram de ani în biroul lui Micescu, care stătea cu pistolul pe masă de frica legionarilor (şi au năvălit ruşii, iar un legionar i-a salvat viaţa, odată, în închisoare.)

(Stăniloae) Întâlnindu-l în staţie la Universitate pe filosoful Grigore Popa, prieten cu Giurgiuca şi redacţia noastră, „Colocvii”, m-am pomenit spunându-i că vin de la părintele Stăniloae, iar el că asta mă salva mâine. Noica surâdea condescendent că Pere Migne ar fi publicat 120 volume din Filocalia faţă de 6-7 ale lui Stăniloae. Măcar George Bălan, pe stradă – a, sugi ortodoxia de la ţâţă. Citeam şi mergeam la autor, pe Cernica (întors din India, m-a primit la altă adresă), comentând mai ales Iisus sau restaurarea omului, Filocalia, dar şi Concepţia religioasă a domnului Blaga (pe care, la reproş, o atribuia egoismului propriu). Mi-a împrumutat manuscrisul asupra profilului spiritual al poporului român (de ce nu-l socotea pe Eminescu, dar pe Coşbuc, reprezentativ pentru noi? Pentru că era prea sus etc.), ca şi bografiile stareţilor în viaţă scrise de călugărul Ioachim Bălan. M-a ascultat despre India, la revenire, credea în fatalitatea ca lumea să fie condusă de albi. După ’90, repus pe soclu, l-am văzut la tv, Noica nu mai apucase, ţintuit între discipolii ultimi, de Păltiniş.

(Culianu). N-are copii, făcuse un demnitar; îşi iubeşte nevasta, asigurase Şora. Şi bursa la Roma a devenit fapt. Tot în căutare de profesori, am devenit apropiat filosofului Franco Lombardi (a venit mai apoi în România, mi-a scris şi în India) preşedintele Facultăţii de Litere şi Angello Sabbattini, m-am înscris la catedra de literatură italiană, condusă de Salinari, prieten cu Balaci, am ascultat cursuri ale lui Giuseppe Manacorda. Nu-mi scăpa nimic din Roma. La fundaţia Drăgan, pe un zid vast, te întâmpina portretul lui Maurice Schumann, la etaj, am fost împins într-o cameră: parla con dottor Culianu. Am conversat vreo trei ore, banalităţi italo-române. Era mai mic ca mine, eu aveam 29 de ani. Mi se părea prea zbuciumat şi mă miram, ar fi trebuit să-l fericesc. Tocmai că şi-a fixat mesajul tragediei de a „rămâne”. Iar nelămurit, că la noi nu poţi face nimic. Era devastat şi totuşi făcea teoria că psihologia se regenerează, spera, adică, să se remonteze, dar ceva se pierduse definitiv, altceva decât psihologia, vorbea ca un personaj, cum se spune dostoievskian, îl ascultam ca mai târziu, în Palermo, pe Leonardo Sciascia, într-o galerie obscură, îmi dăduse cărţile lui, inclusiv Marele inchizitor despre Dostoievschi. M-a deprimat şi pe mine, fără să-mi mai treacă, oricum n-am (mai) „rămas”, iar gloria şi uciderea lui m-au ţinut cu vederea feţei lui de martir al regenerării.

La telefon, Giulietta Massina. Cu maestrul Fellini. E pe platou, Amarcord. Lo troviamo insieme, dottore, mă încurajează.

(India) Asta e, imperii s-au înmlăştinat acolo, ce oase româneşti nu s-ar fluiera definitiv în orchestrarea gangetică a samsara, a vieţii preeclesiastice, o negativitate magnifiată mistic fără egal. Am devenit indian la 33 de ani (teoria lui Artur Karp, cu Iisus, cu Alexandru, amândoi sfârşiţi de India la 33, la 83). Am acum 63, la 66 viaţa a doua mi-o va egala pe prima, pe ipoteza că n-am mai putut să mă dezindianizez, la întoarcerea în ţară, o confirmă mai ales indienii, cum a făcut-o, în hindi, Indranath Chaudhuri, la o reuniune de salut pentru mine la Guest House, Delhi University. Această universitate m-a pus în faţa unui comunism încă sovietic, făcând din români feroce imperialişti, dar mi-a şi dat iluzia eternităţii limbii române, fie şi în avatar sanscrit. Profesorii de deasupra contingenţelor, acum colegi, îmi diminuau complexul propriei formaţii, ba reapreciam pe cei de acasă. N-o să uit convorbirile cu Nagendra, Satyavrat Shastri, Margaret Chatterjee, Andre Beteille. Studenţii la română şi copiii din cercul meu de inventat poveşti şi culori m-au şi uitat, nici nu-i uit, ne vom fi desprins, advaitin, din depresia trecerii, spre a figura cosmic vibraţia învăţăturii şi a veseliei împărtăşirii de sine şi de toţi.

De geaba a existat în India Academia Internaţională Mihai Eminescu, în ţară era comunism cum şi acum e Patapievici. După 1990, am înfiinţat din inerţia părerii de libertate, Asociaţia Culturală Româno-Indiană, câte programe, ambasadori, o bibliotecă – tot MISA, Sahaja, Harri Krishna atrag mulţimile, tinerii, nu India reală  gata să fie superputere. M-am specializat la întâmplare în participarea la Conferinţa Internaţională Ramayana, ajungând să fiu poerclit Hanuman, divina maimuţă, pentru a fi tradus Hanuman Chalisa în româneşte, 40 de distihuri (lasă miile celelalte, fără Hanuman), recitate în oraşe indiene, dar şi Durban, New York, Houston, Birmingham, Couva (Trinidad Tobago), Mauritius... Mă întreabă directorul auditului: - ce eşti liniştit – sunt hindus. De unde, creştinismul ţi se exacerbează într-o religie străină, ca şi patriotismul (dat acum pe europenism, cine-şi permite, ceilalţi ajungând iar indieni, prea puţini cu turnuleţe). Am tot publicat romane şi traduceri scrise în India, să nici nu se piardă şi, cine ştie, să se cearnă vreodată, când ar trezi interesul cuiva. Chiar irosirea şansei Indiei prin experienţa mea poate fi o lecţie, inclusiv despre nedescrustarea românească (totdeauna spun că indianistica alor noştri, câtă e - iar cu Eliade chiar e, vezi Tucci, Huxley – face parte din cultura română). De sfătuit nu că n-am ce, dar n-am pe cine, dintre studenţii mei dacă nu-mi dau ei lecţii, nu mă dernjează, e o lege, am numit-o a infidelităţii, necesară creşterii de sine. Că rostul vieţii nu ţi-l prinzi nici însuţi, fie să se risipească în reuşitele lor ceva din încercări de genul Indiei lui Anca, în descendenţa celor ale lui Eliade şi Sergiu Al-George. Ai lui Bordaş şi Ciurtin încep altceva, parcă, pe retezate şi sorbonardism. În Asociaţie s-au văzut adesea empatic Romulus Vulcănescu, Constantin Mateescu, Amita Bhose, Laurenţiu Theban, Vasile Andru, Mircea Itu, Mihai Stan, Ioan Dumitrescu, Adelina Patrichi, Florina Dobre, Carmen Coţovanu, Vlad Şovărel... Te găseşti sau te pierzi în India, îţi faci începutul sau sfârşitul cu ea, o ironizezi că este leagănul omenirii dar omenirea nu rămâne în leagăn, dacă, după ce-mi murise mama am zis că India mi-e mamă şi s-a adjudecat într-un ziar, într-o carte cu litere devanagari, pe când mama Românie nici să te mai arunce n-are gând, se cheamă, în ce mă priveşte, cum spun adolescenţii în înghesuiala autobuzului că trebuie să fac ceva pentru ţară. Chiar şi indianistică. Rommii sunt ai Indiei, românii, de ochi, ai Europei. Trimiteam acasă publicaţii româneşti din India, nu se uita nimeni la ele, filiala Bibliotecii Congresului American cumpăra câte 18 exemplare din fiecare, până când, prosteşte, am zis că dacă nu le vor românii nu le mai „dau” nici la americani, de-am dat cu piciorul la singura „afacere” a vieţii mele şi am tocat mai departe banii câştigaţi cu preţul vederii pe grafică la Oxford University Press ai nevestei mele, Rodica. De unde se vede şi aşa că nu e mare mpricopseală să fii român, dar nici că ai de ales. Unde e euforia părintească?

(Bibliotecă) După câte doi ani la radio şi la revista Colocvii, am lucrat şase la Ministerul Învăţământului. Acolo, într-un timp s-a auzit că voi fi trimis director la Biblioteca Institutului de Educaţie Fizică şi Sport. Arheologul Petre Diaconu: du-te, şi Eminescu a fost bibliotecar. Am ajuns, în schimb, în India, şapte ani, după unul de urmărire, la Ştefan Gheorghiu. La întoarcere, fiind vacant postul de director al Bibliotecii Centrale a Politehnicii, am ajuns pentru patru ani director acolo, apoi de aproape douăzeci la Biblioteca Pedagogică. În 2005-2006 eram şi secretarul Comisiei naţionale a bibliotecilor. Ce dezamăgire voi fi fost eu, dar ce dezamăgire bibliotecile româneşti, nu toate, conceptul lor perpetuu ghetto-cenuşăreasă mai nou sub invazia new-age-lui şi virtualului. Şi totuşi grosul vieţii mele s-a făcut praf alergizant pe cărţile de pedagogie şi şi pe ale mele cam din context. La maxima claritate ce-o pretinde dicteul didactic, am răspuns cu incoerenţa de falsă imitaţie a lui Joyce, într-o poetică libertar-terapeutică, mai şi blufând că mă zidesc, şi astfel, în construcţia bibliotecară, ca şi cum acel liant ar fi în stare să încetinească, iluzoriu, năruirea comandată de cine ştie cine. Să fi rămas pe mâna securităţii, chiar atât de lungă? Ar fi prosperat ce şi ce. Să fi fost noi, şefii de unităţi prea ataşaţi de statu quo, prea ţinuţi de jugul arderii de tot (vezi biblioteca universitară sau Lumina ce se stinge de Mircea Eliade)? Să se înece limba română odată cu aneantizarea bibliotecilor ei? Fără bani de proiecte, altfel nici îndrăznite, nici împământenite, am recurs la puterea cuvântului, conferinţe, mese rotunde, cenacluri – cred, totuşi că nu e nimic mai de folos şi frumos, nu separati de ecranul televizorului, ci uniţi de respiraţii spirituale. Cum a păţit, însă, însuşi părintele Cleopa – unde sunt părinţii noştri vechi? – au început să plece dintre patroni, şi Vulcănescu, şi Săhleanu, şi Olăreanu, şi Buzinschi, şi Ladea, şi Sântimbreanu (la fel simţisem, reîntors dup 25 de ani în India, în 2002-2003, Româna trăia, profesori indieni, dintre ei, prieteni plecaseră, Sisir Kumar Das a murit cât eram acolo, se întorsese din Calcutta şi aveam întâlnire). O să mor şi bibliotecile vor trăi, mi se pare o victorie şi a lor şi a bibliotecarilor striviţi de condiţia nenorocită (social, că profesional poate sinonimiza armonia şi perfecţiunea unui ideal intelectual, cel puţin în accepţie clasică). Chiar moartea bibliotecilor ne-ar mai purta prin Alexandria. Cărţile, ca şi mormintele României, nu trebuie neapărat profanate.

(Eminescu) Probabil orice cult este interesat, fie şi subconştient. Am jucat, mai ca fiecare, cartea Eminescu. Am vrut să intru în bibliografia eminescologică. Cel puţin 25 de ani i-am sărbătorit ziua naşterii şi a morţii, mai ales în India, nepropagandistic, indianistic. Nu mă punea nimeni. După numărul anti-Eminescu al Dilema, mi-am luat seama, ca şi cum respectivii ar fi trecut la fapte, nu arderea cărţilor lui Eminescu, numai, dar ordinul ca orice eminescolog să se otrăvească, să se înece. Nu-i trebuie mult cuiva, deci, nici viaţa lui, să se vadă în plus, dezosat, cum e cazul cu toată cultura română, de altfel, vinovată de o tradiţie aşa şi pe dincolo, sugrumată în numele propriei ei naturi, vechimi şi frumuseţi. Eminescu nu se lasă uşor înţeles nici distrus. India lui le face bine şi indienilor înşişi. Nu e naţie să nu se simtă flatată de inspiraţiile geniilor străine. Şi după anii indieni – mă indianizasem tare, numai copilul, Alexandra, care de la 4 la 10 ani se învăţase cu lumina mai puternică să mă fi întrecut – Eminescu m-a încurajat să mă întorc, mi-a dat slujbă, ziceam; bine i s-o fi părut rectorului politehnici: Eminescu? la universitate; l-am ţinut totuşi, inclusiv cu Blandiana şi Edmond Nicolau. Am observat că Eminescu deranjează mai mereu, ba de prea sus, ba politic, ba etnic, ba românesc... Aşa s-o fi explicând masificarea cultului interzis de elită, profesorimea, elevii, veleitarii, prostimea se strâng legiune într-o spiritualitate literar-spirituală făcută ţăndări după cât îl duce mintea pe fiecare, dar împreună creînd o maree unică, salvcatoare cât nu i se întâmplă, ca mie, să se inhibe, gata, nu mai e voie, de geaba mi-am dus viaţa crezând în Eminescu. Aşa şi Hristos, cine-l mai are la inimă ca înainte de profanarea lui globală? M-am consolat cu Rama, în gând cu Eminescu şi Hristos.

(Aculturaţia) În ce-am crezut aproape că nu mai e voie. Aculturaţia s-a metastazat, am ieşit din ţâţâni. Fascinează idiomul celor întorşi de sărbători din muncile prin ţări străine. Româna se va refrământa în cătune şi periferii migrante. Grija de sănătate, a fi apt de aplecare adâncă, e la concurenţă cu îmbolnăvirea. Politizarea sacrificiului euforic în mintea rămaşilor înfloreşte. Ce oameni suntem şi dacă vom mai fi? Ce şi de ce ne face media? Am îmbătrânit şi în rele şi în nepricepere a viitorului, am răbdat, am sperat până s-a ales praful de viaţa noastră, un deranj în calea cui nu mai ştim. Credinţa e în cătare, postcomunist, postuman, global. Limba nu are cum mai fi naţională, naţiunea pare mama vitregă Europa, şi dacă ne-am da  minoritari abia de s-ar găsi vreo mângâiere pe creştet. Şi aşa, discretul drept al feudalului făcea ca mulţi copii să fie fraţi după tată, mai încercăm câte o frăţie. Văzând ce pierdem, inclusiv sinele printesc, să ne bucurăm de cine câştigă, pe cadavre, prim-planul. Nostalgia nu e faţă de Ceauşescu ci de scăparea de o dictatură mai ucigătoare sub eticheta falsei democraţii. Că suntem liberi să spunem aşa ceva, mai vedea, abia dacă mă fac că vorbesc cu tine şi tu te gândeşti la altceva (Gândeşte-te la altceva –Alecsandru Văduva, sinucis cu frânghia de la rufe). Să fi trăit degeaba, ce final, dus şi umorul macabru, cine să mai râdă. Tot Eminescu ne va mântui. Pe literaţi oricând. Eliade, din scrumul diasporei. Cinci scrisori de la el le-am rătăcit de bună-voie, Handoca voia întâi pe cele trimise, encomiastice cumva, păi sunt la destinatar. Un om universal dintre noi, o şansă şi pentu mai târziu?

(„Valahia”) Când s-a ridicat rangul liceului din Găeşti la cel de colegiu naţional, sub numele „Vladimir Streinu”, depănând laude, s-a întâmplat să fiu invitat de către d-l prorector Ghiţă la Universitatea „Valahia” din Târgovişte. Am mormântul tatălui acolo, la „Sârbi”. Predau de câţiva ani literatură universală şi comparată – d-l Ovidiu Drimba vede utilă chiar o catedră -, literatură română, jurnalism literar, comunicare interpersonală. M-am temut totdeauna pentru literatura mea să raţionalizez propria exprimare în concepte şi tirade didactice, am simţit, totuşi, o obligaţie să dau curaj şi teme studenţilor din aureolata, pentru mine, zonă a Târgoviştei, cetate ultraistorică, paternitate literară panromânească, universalistă, de la Heliade la Ciorăneşti şi Streinu. Îmi iau notiţe mai departe, pe tren, alternez alexandrinul racinian cu expresiile paroxistic-injurioase la nervii băuţi.

(Scrisul) Vorbim cu gândul la scris, la cărţi. Eu sunt considerat scriitor în India, la Vâlcea şi la Târgovişte. Andrei Nestorescu m-a recenzat în Dicţionarul general al literaturii, Aurel Sasu şi el în cel biografic, pentru că le-am şi răspuns la chestionar, ceea ce n-am făcut cu Alex. Ştefănescu, recenzentul meu pe negativ, în vreo simetrie de rezervă. Cei de la Cluj îl aveau gata, cu studenţii, dinainte de ’89, se spune. Asta în genurile necrologice, testamentare. Rar în tinereţe, cu accent de respingere, de m-oi fi bucurat şi eu de „critică”. Mi-am dat seama din timp că dacă îţi calibrezi scrisul după „critică” eşti mort. Aşa că n-am mai aşteptat, n-am mai arătat texte şi nici cărţi încolo şi încoace, dacă am mai lansat pe la târguri, să se ştie că nu am murit realmente, să deranjez ca un bibliotecar, orice. Metoda scrisului zilnic, de faţă cu personajele, reale (spre ghilotina a ceea ce devenea suprareal prin contragere şi selecţie, la procesare pe calculator) mi-a prilejuit familiarizarea cu diferitele reacţii – eşti de la seco, scrii acolo, scri-o p-asta, unde e caietul, ai adunat ceva. Îmi spusese, în tinereţe la Roma, Alberto Moravia: ai scris un roman, apropo de notiţele la ce-mi turuise nervos, că nu vorbeşte cu mine, nici în italiană, nici în franceză (l-a intervievat el pe Ceauşescu...). Pierderea vieţii mele a fost caietul după 40 de zile în Italia, în Milano, Stazione, am anunţat şi la radio, cine a găsit... A doua zi îl intervievam pe Eugenio Montale, cu notiţe aproximative, mă tot uitam în ochii lui atât de trişti. Am strâns sute de caiete scrise, poate mia, dar tot cel rătăcit în Milano mă vizitează în regrete. Magma – Şora îi zice şuvoi – s-a strâns inutil, rece, antipublic, da, mi s-o fi încuibat o teamă de cititor, cum şi lui nu i-ar fi convenit anume încriptări faţă de sinele însuşi al autorului. Am practicat un antiscris al scrisului continuu, m-am uitat la lume cu ochi goi, ţintind nirvana negării continue, bineînţeles lăsând să mă văd neutru, cumsecade, tolerant, visător. L-am întrebat pe Ion Iuga în India (republicasem în 1983, la centenarul apariţiei, Doina lui Eminesu): crezi că sunt curajos? – nu.

Şi totuşi am trăit în scris, pentru scris, de copil, de la cinci-şase ani, oral, pe notiţele mamei, pe transcrieri de strofe din citiri şi psaltire, mă inspirau coşbucian Oltul şi Râmnicul, existenţa lor peisagistic-mitică. Atunci când băteam toaca şi trăgeam clopotul aveam cuvinte de chemare fără o limbă anume. Printre copacii pădurii auzeam ce ne spune Naiba, nemaisperiindu-mă. Dar cînd am auzit lupii, gata reveria verbelor şi fuga la vale putea fi rostogolire. Poezia nu e aservită cuvântului decât poate când e urlet de lup. Controlul prin sfâşiere se prelungeşte în gâtul oilor tăiat de carnasieri sub lună, de amuţise taicu. Răguşeşti când vezi, te vede lupul, ce poezii ai în cap, Gheorghe? Singurătatea a crescut cu strămutarea la Găeşti, scrisurile s-au cătănit, învăţam bine tocmai cât să-mi permit doruri şi amoruri, cu titlul lui Depărăţeanu. Mihu Dragomir mi-a răspuns (să termin cu frunzele moarte) şi m-a publicat în ”Luceafărul”, Paul Georgescu mi-a citat prima poezie în „România liberă” (m-a făcut atent Liviu Ixaru), Constantin Codrescu a citit-o la radio (a auzit soră-mea Viorica). Şi cam astea au fost premiile mele literare până acum, la opera omnia, zero, că tot m-am ferit de succes, să nu fac de duşmani, să nu mă abat de la obsesie – poezia căutată clipă de clipă, continent de continent (călătoriile le-am făcut cărţi transcrise anume-minereu, fără extracţii radianete, să rămân de cercetat, if, altfel să se sedimenteze cantitativ o viaţă mai mult de scris, peste citit – cine, la ce bun, are cine face afişul oricând, nici să te mai înfloreze cu bobârnace etc.)

(Literatura) Am crezut în literatură împreună cu mama şi ţăranii care o auzeau cântând şi recitând din Anton Pann. Unchiul meu Constantin Grigorescu citea mult Sadoveanu, iar din Pârjolul de Oskar Walter Cisek a dedus că ai noştri după tatăl mamei veniseră la Poenari din Ardeal. Şi acum cred cum am venit noi din Ardeal. Literatura face parte din realitatea vieţii neamurilor românilor. Eminescu a devenit o realitate mistică pentru fiecine, după recepţie, şi pentru detractori. Nici pe Blaga nu e cu putinţă să-l cuprinzi fără a trăi pentru literatură şi gândire. Arghezi e şi mai greu prin modernitate, ca optzeciştii. Detronarea literaturii în favoarea canonului face loc unor cercuri simpatice, detectabile nu cu hârtia de turnesol dar cu participarea fizic-literară, de cenaclu fără Manolescu şi Mincu, marginal, fulger globular la o adică – târgovişetnii îşi citesc compoziţiile în matca genelor literare notorii, Ioana Ieronim va da un recital cu poemele ei scrise în engleză în abia deschisul American Corner de la Biblioteca Pedagogică, o elevă poetă a ridicat audienţa în picioare nu prin creaţia proprie dar în reculegere pentru moartea lui Mihai Vlad. Delocalizarea triumfă devenind producătoare de centru, decizia valorică nu mai bubuie dintr-un centru de neunde. Frustrarea o fi crescând la concurenţă, dar şi încrederea în valabilitatea (fostă literară) a creaţiilor scriitoriceşti în de ele. Instinctul literar al românilor este mai puternic decât al indienilor, de exemplu, dar magnitudinea tematică întrece închipuirea acolo, Tagore nu e numai literatură, e India, la fel Rushdie, care nu mai e India, e literatură. Se va fi crezut, în legea noastră, că literatura ne poate mântui orfic, eminescian. Lovită ne-a fost tocmai această emfază, feriţi de Nobel, de traducere, de înţelegere. În ochii lui Montale am citit regretul de a nu-l fi ştiut mai bine pe Eminescu întrebându-mă: Eminescu scriveva poemi longhi?

Nu vorbim de cine nu ne vorbeşte. Avem dreptul la propria autodefiniţie, tacită, în zgomotul centralismului elitistoid, pe deconstrucţie. Subteranele culturale scoase la reformă n-au decât să-l găzduiască pe Don Quijote, iar el se va întoarce la Mancha ok. Avem cultul fiecărui om. Origine şi ţintă. Ne gobalizăm, de voie de nevoie înşine. Scriitorii se pierd în ceaţa unionistă- anti-unionistă,de parcă s-ar alege mai bine literaţii basarabeni, în pofida nasului. Schimbarea-impunerea canonului antiliterar (românesc) ne aruncă într-o eugenie darwinistă. Am fost fericit să vorbesc zilele trecute cu poetul Dumitru Pricop din Focşani, cum se apuca împreună cu Gheorghe Istrate, în Jariştea, de o nouă revistă, „Vitralii”. Popa Pintea din Bistriţa m-a privit cu ochii lui Steinhardt. I-am dus o scrisoare a lui Astalos lui Foarţă, la Timişoara. Miljurko Vukadinovici cât sârb, atât român, prin poezie, balcanizează curajos lupta pentru literatură în vatra noastră invadată. Copiii lui Tudor Opriş se întâlnesc din toată ţara la Biblioteca Pedagogică, după ce n-au mai avut loc la Uniunea Scriitorilor. Vasile Menzel îşi tot potriveşte tirul unui serial de muzică şi poezie la „Dalles”. Studenţii de la litere îşi au centrii lor poetici, sincroni, de bună-seamă. Ce ne lipseşte, altfel, dacă n-am fi împinşi să lipsim. Poate că literatura ispăşeşte păcatele altora. Sufletul ei nu are drept de cetăţenie.

(Rima) Bogăţia rimei în poezia diacronică românească dă seamă despre muzicalitatea sintaxei artistice. Cartea despre versificaţie a lui Vladimir Străinu ar merita reeditată la vedere. Copiii de şcoală şi renunţă la prozodia clasică. Scădem în puterea expresiei moştenită de la clasici şi maeştri modernisimi şi-i negăm şi pe ei pentru rutină, cine ştie. Argumentul memorizării, în teatru, în temniţă, parcă n-ar mai lucra. Şi totuşi suntem făcuţi din rime, chiar pierdute, trăim într-o geminare hazardată cu nemaivăzuta, deodată, rimă, mutată în pamflet şi epigramă. Rima ca scop va fi costat decăderea ei, confuzia suficientă cu însăşi creaţia. Cu toate că o rimă, care poate să dispară, în procesul creaţiei, poate declanşa, inspira pornirea poemului, versului, albului. Rima e deja o jumătate de sfârşit. Să rimezi e să te înfrăţeşti spiritual sau la-mă mamă. Vorbitul în rime ca şi cel în dodii se autodictează-talent înnăscut dar şi ştiinţă alba-neagra.

(Dodii) Ce mai teorie a dodiilor, parte de brâncuşologie, a schiţat dodiosul V.G. Paleolog. Ne vedeam la Craiova, mi-a scris şi în India. Mai toată viaţa am practicat dodiile via Eminescu, Creangă, Brâncuşi, dar şi Vede, Upanişade, Jayadeva, Shakespeare, Ghalib, Montale. Nu mai eşti legat de cercuri, de critică, de premii care tot n-au cum veni. Ai renunţat la sine, te-ai livrat ielelor, dictatoarelor, lumilor de balcon şi interdicţie absolută, cu atât mai de rostit-contra-rostit. Viaţa în dodii de voie te eliberează de moartea de nevoie. Vrei să le laşi, nu te mai lasă ele, cum degeaba vrei să scapi de India când te-a înfiat şi te va şi devora, comme il faut. Dodii puternice se ciocnesc în oralităţile conflictuale ale tranziţiei şi intrării în altă lume. Accidentele pot creşte perle, pe o suportabilitate, ca prin umor, ce nu se mai secretează, ca sub vreun tratament protonic. Dodiile vin de foarte adânc din noi, şi nu din partea de fiară din vecinătate. Loazele fac de râs dodiile şi lumea crede că scapă de cele adevărate, cât dorurile şi tâlcurile nepătrunse. Mistere în dodii, nunţi în dodii, Europa în dodii. Ca să nu vorbim, cu Brâncuşi, de Măiastra în dodii. Te uiţi la vastele frunze de bananier – dacă florile s-au deschis, în urieşenia lor Dante ar întârzia lăsarea oricărei speranţe – Brâncuşi le privea în grădina maharajei Holkar, în Indore. Timpul trece şi ai făcut corp comun cu iarba elefantină. La balcon, doamna s-o fi uitând în altă parte, se petrec scene de blow-up, în dodii, în bananieri. Ce scrii cum ar ofensa India, nici vorbă, nici adulter, „dodia mea”, a lui Brâncuşi, tradus(ă) cu „mon jeu”. De fiecare dată când să prind dodia, am rămas cu mâinile goale, nu şi Ioan Ladea, care, de la 3000 metri altitudine în Quito, n-avea loc de dodii şi le retrimitea la mine, ca şi cum aveam crescătorie ori mausoleu Pe cine să intereseze? Vechimea vechimii, venitoarea viitorimii. Dai de dodie scapi de timp. Bine că mă întrebi de ce nu mă apuc de aforisme.

(Distrugătorii) Batjocorirea României e o meserie bine plătită, chiar dacă nu prea aplaudată de români. Distrugătorii se specializează în păstrarea propriilor avantaje în detrimentul celorlalţi, piară cu toţii. Ei patronează hliziţi involuţia statuată cu veracitatea ascunsă a securismelor, starea pe loc spre a nu mai avea nici un haz în deja fugitul pământ de sub picioare, gura închisă de sistem şi ineligibilităţi, că tot votul se aranjează în ce reflex se politizează. Spune-mi cine te-a distrus... Nici n-o fi ştiind. Tocmai, ca şi cum i-ai fost destinat. Şi cine distruge România?

(Alegere) N-ai de unde alege, dintre micile tale întâmplări de o viaţă, dacă tot se răstoarnă măsurariul lui Eminescu, ai crezut c-ai făcut bine şi e invers, poţi fi condamnat pentru credinţa în limba română, în creştinătate, în părinţi, în oameni şi alte animale. Păcat de Dumnezeu. Om fi şi chiar îmbătrânit, ne confundăm viaţa cu moartea şi zicem aoleu ce ploaie vine de la Cluj, ce efect de seră. Ca şi cum n-am fi de pe lumea asta. Nici meteori, nici fulgi. Ca să ne fie de bine punem punct. Mâinile sus, ba încă, nici genele nu ni se mai ridică. Derută tristă fie, om uita şi n-om mai vedea, că jigniţi ne părem. Dramele se prea înmulţesc şi ne împroaşcă prin media. Exclusivismul veştilor proaste ne-a chincit sufleteşte mai de tot, exhaustiv. Cine scapă să fie sănătos şi pentru noi. Ori cu cine vorbeşti de la tv îţi spune. Nu mai avem de trăit, nu parlament, nu preşedinţie. Sau distracţia, scăpându-ne, e di granda? M-au luat ziarele, gura, pe dinainte. Nemaiavând nimic de spus, parodiem detestaţia general argotică.

(America) Nu mi-o fi ajuns India, am zis, dintr-o ţară ca România, e bine să mergi în ţări mari, să vezi întrucât ai şanse, din neglijabilitate, să crezi că exişti ca neam. Repede în America, Rusia, China, Mexic, Republica Sud-Africană, Europa – Franţa, Germania, Anglia, Scandinavia. Politicienii noştri şi sar tot la comparaţii măreţe. Mie mi-a părut bine când am auzit la tv congresmani americani certânduse pe deconturiloe lor de deplasare, dacă la case atât de mari, cum nu şi la noi. Noi nu suntem chiar aşa terminaţi cum suntem făcuţi să credem că suntem. Tinerii ne vor scoate sigur iar la vedere şi nu numai prin defecte, ca smei degeneraţi, vampirici, dar într-o realitate veche şi nouă cu imnuri şi manele. Uit că am fost în ţări mari ca indianist, nu conta că român. Totuşi, am deschis în biblioteca pedagogică o bibliotecă indiană şi, după ani, un American corner, ca un fel de pedagogie indo-americană, cea mai veche cultură împreună cu cea mai nouă. Să dea Dumnezeu să fie de bun augur. Subiectul îl discut şi de teamă că zisele despre literatură etc. n-ar interesa. Dar şi America în ce fel, cât de diferit, interesează pe români? Poate în provincie. Am fost refuzat de toţi bibliotecarii când am invitat cine vrea să se ocupe de colţul american. Parcă era Colţ Alb ori chiar Moby Dick. Cum că te amprentează. Hi, opt şi-un cal că departe e America. Iau eu programele, am bravat în faţa ambasadorului Taubman. Mai vedem, mai auzim.

(Biserica) Armata nu mai e obligatorie, dar biserica? Să meargă nemairecrutaţii la închinare? Deniile oricum sunt populate de elevi. Unii-l bârfesc ca de comunism pe părintele Gala Galaction, cu bust la Ierusalim, dar printre cele mai frumoase monumente pe care le-am văzut este manuscrisul său românesc al Bibliei, pe foaie in folio, cu literele drepte rotunde, ca alafabetul tamil pe coajă de palmier. Gheorghe, astfel botezat de mine, fiul mezin, al treilea, al surorii mele Noana, s-a făcut preot  de ţară, acum e la Marcea. Vin femei şi din alte sate să-l audă cum cântă de frumos. Babele ţin steagul, mai răsar şi tineri. Când încă era la seminar, cred, mi-a luat, la un tribunal, şi numele de familie: când eu n-o să mai fiu în putere o să zică lumea că eşti eu. Ce trufie, cine din ce sat vine să asculte dodiile mele? Însă mă refeream la altceva, îi doream, prin har, prin sine, să ajungă unde şi eu mi-oi fi propus, cât de cât, spontan, purtat, la hazard, să se maturizeze şi să-mi răzbune eventuala ratare. Brevetarea metodei de a avea un preot în familie, din vremea comunismului încă, fie că pierde teren, mie îmi face cu ochiul, pomenit fiind la toate slujbele, iar cine mi-o fi aprinzând lumânare la morţi nemaiavând chiar atâta spor. Eu am aprins lumânări şi pentru Homer. Păcat sau nu, în catedrale, sub Dom, am scris poezii şi dodii pe post de rugăciuni, epice poate, pe subiecte ad-hoc, în context omenesc-divin. Mai aud orga, isonul ortodox.

I-am spus mitroplitului Plămădeală: Înalt Prea Sfinţia Voastră, în vitrina de jos sunt două cărţi cu raiul pe copertă şi trei cu iadul, una a Inălţimii Voastre, Trei ore în iad, a râs. Î.P.S. Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, a fost de acord că oaspetele Sinţiei Sale, Gaston Mialaret, trecându-şi în CV doctoratul honoris causa al Universităţii de Vest din Timişoara, va face vizibil numele României. M-am bucurat să aduc ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania vestea că Ştefan Baciu nu s-a incinerat, ci e îngropat în cimitirul chinezesc, Makiki, din Honolulu,  lângă soţia sa Mira. Iar decanul meu, când am venit la „Valahia”, a fost ÎPS Nifon Mihăiţă. Îi povestesc din acestea şi nepotului meu omonim, preotul împlinit din Marcea.

(Biografii) Nu se mai poartă biografiile. Şi seminţiile, la Herodot, sunt greu reperabile, dar inşii din ţări năimite (şi din afară şi de mahării lăuntrici)? Totuşi, la noi, nu e judeţ să nu-şi aibă monografia, personalităţile, cele mai minuţioase în Transilvania. Pare o încercare de comunicare cu viitorul, cât timp prezentul scapă realizabilităţii atâtor vieţi consemnabile. Ce să reţii despre cine, tot comuniştii se biografiază direct sau indirect, înlocuitorii lor sunt şi mai autobiografici în detrimentul localnicilor speriaţi dacă nu corupţi. Scriitorii de teapa mea, cantitativi ori în dodii – noroc cu India, în ce mă priveşte, nu prind, se vede, firul propriei existenţe, jenându-se dacă nu de naştere, de grija înmotmântării după toată uitarea pe viu. Mă bătea gândul unui testament chiar cu ocazia asta. Când n-am nimic? Grosul caietelor e inedit, pe cine ar interesa (fiică-mea n-a fost încă de acord să încerc să le ofer cândva Bibliotecii Judeţene din Vâlcea, poate spre uzul vreunui student, cât autorităţile m-au făcut şi cetăţean de onoare al Râmnicului)? Caiete în locul biografiei călătoare.

(Recunoştinţă) Ca să par serios, măcar în propriii ochi, după ce doi-trei ani făcusem caz pe la congrese antropologice de frumuseţea popoarelor, vezi frumuseţea românească, am schimbat-o pe recunoştinţă/abhijnana (în sanscrită, la Kalidasa, Abhijnana Shakuntalam)/anagnorisis (Aristotel)/reconaissance (Paul Ricoeur). Am şi scos cartea Literary Anthropology la editura Bibliotheca. Destui i-au reproşat lui Ricoeur prietenia, până la moarte, cu Eliade. A face din Eliade un bau-bau, a-i nega opera pentru câteva articole de tinereţe, a-i derecunoaşte şi prietenii de talie mondială, ce teroare. De francofonie, în 2006, am fost şi eu invitat la Timişoara, am zis de Ricoeour, eu am auzit, mai şi eram singurul român printre vorbitori, la secţia respectivă (le francais langue d’innovation), am dat-o pe România (acelaşi rezultat, moderatoarea a zis totuşi: superbe). Cine să recunoască România, când aceeaşi luptă o dau mărimile, franceza, spaniola contra englezei. Noi cum ne recunoaştem? Toate relele în curul patapievician. Blestemul de unde vine că ne-a aflat. „Şi ce băiat frumos erai”

(Împăcare) Shanti-Shalom-Pace. Vreo rugăciune s-o mai articula şi în româneşte. Ne vom împăca cu soarta, facem şi noi ce face toată lumea, îngăima cumnatul meu Petrică de intrarea în UE. Aşa şi noi. Abia am uitat ruseşte, ne place căpşuneşte. Vom muri în necunoştinţă de cauză, scriitori de etichete, recunoscători patriei interzise. Înnegrite cuvinte la un vesel indianist. Dracul e atât de negru.

COSMOLOGIA EMINESCIANĂ

ÎNTRE VEDA ŞI EDDA

Exemplificare

            Prezentăm unele consideraţii cosmologice proprii, „postbibliogarfice”. Ar fi vorba de ceea ce am numit – chiar în titlul unei cărţi - „Indo-eminescologie”,  în care cosmologia vedică şi cea eminesciană s-au „recitat” de către traducători şi „credincioşi”. Traducând recent din Edde, ca pentru a autentifica seria romanescă Ibsenienii, geneza din Voluspo am văzut-o sincronizată celei din Vede şi din Eminescu. Să exemplificăm din laborator.

             

Mihai Eminescu

                                                   LUCEAFĂRUL

................................

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele -

Părea un fulger ne'ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dentâi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul...

El zboară, gând purtat de dor,

Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

SCRISOAREA I                                                                     

Pe cînd luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,

Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri,

La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...

Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpînea eterna pace!...

Dar deodat-un punct se mişcă... cel întîi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpînul fără margini peste marginile lumii...

De-atunci negura eternă se desface în făşii,

De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...

De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute

Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute

Şi în roiuri luminoase izvorînd din infinit,

Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

...................................................................

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,

Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte;

Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist şi roş

Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,

Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvîrl rebeli prin spaţ

Ei, din frînele luminii şi a soarelui scăpaţi;

Iar catapeteasma lumii în adînc s-au înnegrit,

Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,

Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie,

Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,

Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...

 RUGĂCIUNEA UNUI DAC

Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sîmburul luminii de viaţă dătător,

Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeuna,

Căci unul erau toate şi totul era una;

Pe cînd pămîntul, ceriul, văzduhul, lumea toată

Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată -

Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii

Şi din noian de ape puteri au dat scînteii,

El zeilor dă suflet şi lumii fericire,

El este-al omenirii izvor de mîntuire:

Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-i,

El este moartea morţii şi învierea vieţii!

STRIGOII

............................................................

- Din inimă-i pămîntul la morţi să deie viaţă, -

În ochii-i să se scurgă scîntei din steaua lină,

A părului lucire s-o deie luna plină,

Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămînţă de lumină,

Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,

Străbateţi voi pămîntul şi a lui măruntaie,

Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie,

Să-nchege apa-n sînge, din pietre foc să saie,

Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sînge cald.

MEMENTO MORI

..................................

De-ar fi aruncat în haos arfa-i de cântări îmflată,

Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,

Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut...

Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune

Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune,

În migraţie eternă de demult s-ar fi pierdut.

Şi în urmă-le-o vecie din nălţimi abia-văzute

Şi din sure văi de haos colonii de lumi pierdute

Ar fi izvorât în râuri într-un spaţ despopulat;

Dar şi ele-atrase tainic ca de-o magică durere

Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere

S-ar fi dus. Nimic în urmă ¬ nici un atom luminat.

Dar el o zvârli în mare... Şi d-eterna-i murmuire

O urmă ademenită toat-a Greciei gândire,

Împlând halele oceanici cu cântările-i de amar.

De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,

În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere

Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii-i mângâie-n zădar...

Dar mai ştii?... N-auzim noaptea armonia din pleiade?

Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?

Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult.

Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?

Poate-urmează-a arfe'-antice suspinare-aeriană,

Poate că în văi de haos ne-am pierdut demult... demult

....................................................................................

Şi când steaua se înalţă de pe fruntea lui de rege,

Nordu-atunci cu visuri mândre noaptea lungă şi-o petrece.

De pe stânca-n care tronă, el picioare de granit

Le întinde-n fundul mării cel amar şi fără fine.

Păru-i alb flutură-n vânturi, stuf de raze lungi, senine,

Umerii, dealuri de neauă se înalţă-n infinit.

 ODIN ŞI POETUL

..............................

Cine-ar fi ştiut

Că-n fundul mării tu trăieşti, copilă,

Ca un mărgăritar, topit din visul

Mării întregi,

Şi nu te temi că aurul din plete-ţi

Se va topi în stele – şi că păru-ţi

Amestecat cu ele-ar străluci

În noaptea-albastră a acestei lumi;

Şi nu te temi că glasul tău

Va-ndulci vecinicia cea amară

A mării!

ARCHAEUS

…În fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne-n drum, drept că în mod foarte deosebit ici ca rege, colo ca cerşetor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului care-a-ncremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţea, rămânerea-n drum ― decepţiunea, recăderea animalului păţit ― bătrâneţea şi moartea. Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor ― încercări de dezlegare. Chinul îndelungat, vecinica goană după ceva necunoscut nu seamănă cu aviditatea de a afla răspunsul unei întrebări curioase ?

SĂRMANUL DIONIS

...Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare ― o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea ― un univers într-o picătură trecătoare. Ce adânc e evreul acesta" ! ― gândi el în sine despre dascălul Ruben.

Fragmentarium,

 în M. Eminescu, Opere, XV, EAR, 1993...Dumnezeu e un atom, un punct matematic, punctul comun unde se lovesc toate puterile pământului spre a constitui organismul de legi, sistema cosmică (p.27)... Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă, mic reprezentant al universului(338)... Dumnezeul păcii şi al luminii!! / Acel Michel Angelo al universului, care nu domul sfântului Petru = bolta cerului a încordat-o puternic deasupra noastră, numită foarte semnificativ tărie (347)... Sfârşitul lumii după legendele sârbeşti. Când va înceta patnum potestas (idee tracică) (348)... Rigveda, X. 121...wer ist der Gott dem wir das Opfer bringen? (701)... Die AmerikanischeDichtung... Als Kamadewa kam (704)...

Cosmologia

eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheia Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 vol.; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc).iar recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 vol.). De la vedicul Hiranyagarbha (titlu preluat şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis al lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi). Theo-cosmologie, transcosmologie (cosmologie de viziuni cosmologice), cosmologie personală, Weltinsenraum (Rilke), www.histoire-christ-gnose.org:”Mikhai Eminescu (1850-1889) – Poete et philosophe roumain pour qui c’est l’Ormouzd qui est le Dieu bon” (a ne mulţumi şi –numai – cu atât faţă de tăierea-tomi a lui Eminescu, deodată frate de cruce cu Tiamat - în anii ’50, din nou în anii ’90, nu doar în ţară). Altfel, internetul titrează, la hazard, un cosmofolclor, chaosmos, cosmopezie românească recentă sub Perseide via Luceafărul, spre o cosmoeminescologie

(Antropo)izvorul Eminescu plângându-şi dacic naşterea (Apele plâng, clar izvorând în fântâne) se resanscritizează ubicuu prin traducătoare, Amita în Bucureşti/Calcutta, Urmila în Delhi

Mureşan Eminescu, ficţiune critică

... venise un tânăr în soţietatea noastră, mi s-a părut potrivit şi pentru pendada teorilor, cu un devotament pentru mine, nu şi pentru voi, are oasele mai de diamantini fractali şi vocea de cu-a îngerilor viersuire, ne auzim şi noi, nume dicţii, tragedie, o plimbare de grădină şi poate nu schimbăm o vorbă în de toţi cum ne răsună cinstea a-i căuta pe-un tânăr şi teorii tuturor universurilor fractalizate-n vreme să le semnalizăm o invitaţie şi ei să reînvârtă bolta-sămânţa-haosul, ne mai aerisim, sacrăm fiind sacraţi de sus în jos, aristocratic, în nume andreian.

Vinod Seth

EMINESCU, A FOLKLORE

They call Eminescu a poet, a gem

I always called him a diamond

I called him folk-lore

He, whom we call Eminescu

Hardly separated from the air anywhere

A poet called him a tree, an echo

But he a is as clear as stones in the brook

Is a smoothened dazzling diamond

Never from mountain poetry is torn

Eyes of his Brancusi bird

Fly high to sit by his bust

Ion Mândrescu, the artist of skill

Takes away poetry from his crust

And hangs on him the diamond bullets

To let him be the martyr in revolution

Poet he was, but poets don’t die

Eminescu was the folklore of revolutions

He hung poetry like muslin cloths

On his face a smile in store

Folklore made Eminescu and Eminescu made flolklore

A Hindi, Sanskrit base as before

Eminescu took a round of whole this globe

Poetry beheads him, gives him folklore

Eminescu sings an epic tune to us

Eminescu we hear on telecom

Then we ask him May we come in?

Eminescu says Yes, if you glass cut the rocks

În Chandogya Upanishad,

prinşi de moarte în jertfe, zeii sau smuls din riturile rik, saman, yajur şi s-au întors întru sunetul mistic aum... udgitha este aum...soarele e ca udgitha...pământul este rik şi focul este saman...spaţiul este rik aerul este saman... cerul este rik soarele saman... albul lustru al soarelui este rik sama este întunericul prea negrul shyamasundara... rik este temeiul vorbirii şi sama este temeiul suflării... rik este temeiul ochiului sama este sufletul atman... rik este temeiul urechii şi sama este al minţii...

Începutul rigvedic

al Scrisorii I de Mihai Eminescu s-a (re)tradus în sanscrită, dar şi în alte limbi indiene: nasad asinno sad asit tad anim (Rig Veda 10.129)... Da war nicht Sein, nicht Nichtsein (Max Muller)...La-nceput pe când fiinţă nu era nici nefiinţă (Eminescu)... adau sampurnasunye na hi kimapi yada sattvamasinna casi (sanskrită, Rasik Vihari Joshi)... Pranihina, sattarahita, ajiva,/Samkalpavyatirikla, dhyanatita. (hindi, Usha Choudhuri)... Tyare natun ko Sat, na asat (gujarati, Mahendra Dave)... Jadon thakian nal main  (punjabi, Gurbhagat Singh)... Adiylekku nissunyata nannile (malayalam, O.M. Anujan)... Mudhan Mudhalil, Onrumatra verumaiyil / Oruiyire, oru porulo, jivano illaatha nilaiyil (tamil, P. Balasubramanian).

Kalidasa

 MEGHADUTA/NORUL VESTITOR

.......................................................................

fum apă rază în împreunare ce altceva e un nor

vezi vestitorul cuvine-se a fi în toate minţile

uitânde acestea jalnicul yaksha ţine norul de vorbă

kama orbindu-l nu vede ce e viu şi ce nu e nici mort

salţi dintre faste neguri de hula maghonei serv augur

chipuri ţi-nchipui după placul şi kama inimii tale

soarta zvârlindu-mă în depărtare de draga-mi ţie mă plec

ţie nor harnic har revărsându-mi peste nimicnicie

nour cum coperi sufletu-n doruri du-mi dor de suflet pe sus

domn dhanapati mă înstrăină strigă-mi dragei răspunsul

du-te ca vântul în alba alaka palatul aurului

hara-n grădină de mână luna-ţi toarnă aur pe creştet

Shankaracharya

 SUNDARYALAHARI/FRUMOASA UNDUIRE

...........................................................................

Shiva Shakti una de nu-s cu puterea cel augural

Nu poate zămisli nici măcar să se urnească din loc nu poate

Şi cum fără virtute ar îndrăzni cineva să ţi se prosterneze în rugă

Tu venerată de zeităţile facerii distrugerii şi proteguirii

Dintr-un fir de praf de la picioarele tale făcătorul

Creează lumi într-una proteguitorul le poartă cu o

Mie de capete distrugătorul le preface în scrum

Spre a împlini ritul ungerii trupului său cu cenuşă

Jayadeva

 GITAGOVINDA/CÂNTECUL VĂCARULUI

..........................................................................

sri jayadeva poetul vă dăruie măiastră

bunăvestire bucurându-vă vieţile

keshava întrupat în zece trupuri salve domn lumii hare

vdele ai liberat geea o ai purtat globul l-ai strămutat

pe demon l’ai tocat pe bali l-ai înşelat kshatriya ai dezarmat

pe paulastya l-ai biruit plugul l-ai ocolit blândeţe ai răspândit

hoarde ai pecetluit mărire ţie krishna-n zece trupuri creat

Snorri Sturluson

EDDA

Voluspo

Profeţia bătrânei înţelepte

.......................................

Auzi-mă dintre sfintele  neamuri

Ale fiilor lui Heimdall şi mari şi mici;

Rogu-te, xOthin, tată Val-d-ucişilor,

Ascultă-mi băsmuirea celor vechi.

Îmi mai aduc aminte uriaşii

Hrănindu-mă în zilele tot duse;

Ştiu nouă lumi, nouă în arborele

Tare de rădăcini pe sub lut.

Demultul era când Ymir trăia;

Nici mări nici reci unde, nisip nu era;

Pământul nu era, nu cerul deasupra,

Ci genunea Ginnunga, iarbă neunde.

Fiii lui Bur urcară şesul tărâm,

Acolo fortăreaţa Mithgart nălţară;

Soarele sudic pietrele încălzi

Şi glia o înverzi, o înierbi.

Soarele, soră lunii, din miazăzi

Mâna dreaptă lăsă pe osia cerului;

Nu ştia casa unde-i va fi,

Luna firea nu şi-o cunoştea,

Stelele  locul nu şi-l aflaseră.

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor;

Botezară amiaza, amurgul,

Dimineaţa şi luna cea scăzând,

Noaptea şi seara, anii de numărat.

La Ithavoll veniră tarii zei

Clădiră nalte-altare, temple,

Croiră foale, arămi forjară,

Mşeteriră scripeţi, scule fasonară.

............................................................

Acum văd pământul din nou

Creşte verde tot din unde iar;

Cascade cad şi vultur zboară

Şi prinde peşte pe sub stânci.

Zeii din Ithavoll se strâng preună,

Vorbesc de încercuitorul terrei,

În minte cheamă  trecutul măreţ,

Vechi rune-ale Domnului Zeilor.

În rară frumuseţe iară

Table de aur se nalţă din iarbă,

Ce zeii le-avură în zile duse,

............................

Nesemănate câmpuri dau rod copt,

De bine-s boli, iar Baldr se întoarce;

Baldr şi Hoth în al lui Hropt dom-lupt’,

Şi tarii zei:vreţi să aflaţi mai mult?

Ca soarele mai drag văd domul

Cu aur coperit, pe Gimle stând;

Domnii dreptăţii locuiască-l

Şi fericire-n veci să aibă.

Suie să ţină întreaga putere

Atotputernic domn stăpân a toate

........................................

........................................

Din jos balaur negru se iveşte,

Nithogg zburând din Nithafjoll;

Trupuri de oameni duce pe aripi

Şarpele: dar acum şi eu apun.

Mihai Eminescu

LUCEAFĂRUL/DIVYAGRAHA

În sanscrită de Urmila Rani Trikha

Şukrăgrăhă urrăiati

Vişalăpăkşabhiam svargăm

Ănăntăvaiumargenă

Gachhanvrihădakarăhă săn

Akaşănăkşătrahă tăsiă

Upări nakşătrahă nicaihi

Akaşăhinăjiotihi

Teşăm mădhie vicărăti

Ăsătopătiakaiam săhă

Găcchăn paşiati păritahă

Iugăprathămădivăse

Ivă jiotimudrikam că.

Udgămăsthanat jaiăte

Prătarităhă prăsărăti

Prălăiătarangămădhie

Kamăbhăvenă preritahă.

Simăvininăpradeşăhă

Netrabhaiam nă drşiate

Udbhăvitum viceştăte

Iătră kalo sătaccă.

                           George Anca

http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/11/raspunsuri-cosmologie-de-george-anca.html