Puterea gândurilor bune

Puterea gândurilor bune

Un ascet spunea:

Să ai încredere în Dumnezeu şi în părinţii tăi duhovniceşti. Fii ascultător când îţi vor cere să faci aceasta sau cealaltă şi vei fi liniştit. În timpul cât te-ai încrezut în tine ce ai câştigat? Încrederea în sine e un mare obstacol pentru harul divin.

Să nu ai încredere în raţiunea ta. Să ai gânduri smerite şi Dumnezeu, pentru smerenia ta, te va ocroti şi vei trăi bucuria şi pacea Lui. Progresul nostru duhovnicesc depinde de noi. Dacă nu facem lucrurile bune, nici marele Antonie, nici marele Varsanufie nu ne pot mântui. Dumnezeu e obligat faţă de noi când ne încredem deplin în El.

Oricine are gânduri bune e sănătos duhovniceşte.

În timpul ocupaţiei germane, copiii mici din sate trăiau cu turtă de mălai şi obrajii lor erau trandafirii, pentru că indiferent ce mâncau, totul era asimilat în sânge. Din contră, copiii oamenilor bogaţi, chiar dacă mâncau pâine bună cu unt şi marmeladă, erau palizi şi bolnavi. La fel este şi cu lucrurile duhovniceşti. Dacă gândim smerit şi curat, fără răutate, atunci vom fi sănătoşi duhovniceşte.

Înțeleptul păstor iubitor – Patriarhul Pavle al Serbiei

Din fragedă vârstă, omul este ajutat, îndrumat, motivat și atras de părinți, nași, pedagogi de diferite nivele, și de la un moment dat de un părinte duhovnicesc. Nu ținem minte autorul primei cărți de colorat, primului abecedar, primului manual de matematică sau limba engleză, poate nici de educație artistică. Informația, sub diferite forme, din ce în ce mai dinamice și colorate, năvălește peste noi ca un șuvoi necontenit. Ceea ce învățăm din aceasta este că până la urmă, persoanele cu care intrăm în comuniune, în care avem încredere pentru felurite activități, de care avem nevoie pentru anumite servicii, sunt mai importante decât simpla informație și prezintă mai multă încredere decât standardele de calitate de la cine știe ce reputat institut.

 pavle1

În timp, ajungem să ne raportăm la acele persoane care constituie un model complex și cât mai complet, sub mai multe aspecte. Marii duhovnici, la ușa cărora fac rând credincioșii, precum și episcopii, capii organismului bisericesc dintr-o anumită zonă, sunt cei de la care așteptăm cel mai mult. Patriarhul Pavle al Serbiei (1914-2009) face parte din categoria Părinților Bisericii contemporane care ne inspiră pe toți, clerici și mireni, în sensul cuvintelor Sf. Pavel: ”Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri, azi și în veci este același” (Evrei 13: 7-8). Suntem încurajați să urmăm același standard de gândire, simțire și viață ca al Sf. Pavel sau al Prea Fericitului Pavle, peste veacuri, același după care Dumnezeu privește, evaluează și primește oamenii în împărăția Sa.

Despre preafericirea sa au fost scrise cărți, iar Internetul este plin de mărturii ale celor care l-au cunoscut. Biografia patriarhului Pavle nu are secrete, dar am socotit cu cale să alătur pentru cititorul grăbit ce am considerat de folos din diferitele surse existente, ca într-o filă de pateric).

pavle2 Viața:

Pe când vlădica Pavle era episcop de Raska şi Prizren, Episcopia respectivă avea doar un automobil, un Wartburg. El era folosit în general pentru transporturi în interesul bisericii. Episcopul Pavle se urca rar, căci umbla mai mult pe jos. Odată, când a venit la dânsul în vizită un apropiat al său de pe vremea seminarului teologic, Ştefan, episcopul Zicej, cu un Peugeot, după ce au pornit să viziteze câteva localităţi din episcopie, vlădica Pavle a zis:

– Frate Ştefane, chiar ca e bun Wartburgul ăsta al tău!

Ales Episcop de Raska-Prizen în 1957, el a rămas credincios poporului său, luând parte la toate suferințele acestuia. Episcopul Pavel a scris şi a transmis avertizări cu privire la exodul sârbilor din Kosovo, despre atacurile albanezilor asupra mănăstirilor sârbeşti, despre violarea călugăriţelor, terorizarea pelerinilor, profanarea cimitirelor sârbeşti şi în general despre suferinţele Ortodoxiei în Kosovo şi Metohia. În 1989, episcopul Pavel din zilele acelea a fost bătut de câţiva tineri albanezi în Kosovo. Gravitatea rănilor sale a necesitat aproape trei luni de spitalizare. Cu toate acestea, în spiritul iertării creştine, el a refuzat ceară daune.

Modul alegerii sale în Tronul Patriarhal al Serbiei este poate unic, de vreme ce el însuşi a fost singurul dintre mitropoliţi care nu dorea să fie ales patriarh. S-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei şi episcopii electori trebuiau să însemneze cu semnul crucii trei candidaţi, pentru a se completa triada celor trei candidaţi. Condiţia era întrunirea a cel puţin 13 voturi pentru a fi aleşi. La prima rundă au fost aleşi doar doi. Episcopul Pavel a primit 11 voturi şi a rămas pe dinafară. S-au repetat rundele de alegere şi abia la cea de-a noua rundă a fost ales cu 20 de voturi şi astfel a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii, adică tragerea la sorţi, practică pe care au urmat-o şi apostolii. Şi sorţul a căzut pe Arhiepiscopul Pavel de Peci. După alegere, Patriarhul Pavel, adresându-se Sfântului Sinod, a spus: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin care El m-a susţinut până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Lui şi a încercatului nostru popor în aceste dificile vremuri”.

pavle3

În ziua întronizării sale, a declarat: „Suindu-mă ca al 44 patriarh al Serbiei în Tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”.

Nu fără motiv i se spune Patriarhului Pavel “sfântul care umblă printre noi”. Austeritatea modului său de viaţă şi smerenia sa l-au făcut să fie iubit de toţi cei care îl cunosc pe acest om plin de virtuţi. Fiecare episcop al Bisericii Ortodoxe Sârbe are un automobil, pe care îl foloseşte în călătoriile din eparhia sa. Patriarhul Pavel este excepţia de la această regulă. Când a fost întrebat de ce el nu a cerut încă un automobil, a replicat : “Nu o să-mi cumpăr unul decât atunci când toate gospodăriile din Kosovo şi Metohija vor avea unul”.

Patriarhul Pavle, după cum este cunoscut, a continuat să trăiască la fel şi după ce s-a mutat la Belgrad. Belgrădenii îl întâlnesc adesea pe stradă, în tramvai, în autobuz… Astfel, odată, pe când mergea singur, suind trotuarul străzii Regele Petru I, în care se afla sediul Patriarhiei, îl ajunse, cu un Mercedes ultimul răcnet, unul din preoţii cunoscuţi ai unei parohii arhicunoscute din Belgrad. A oprit automobilul şi a ieşit:

– Sfinţia Voastră, permiteţi-mi să vă conduc! Spuneţi numai încotro… Patriarhul a intrat în automobil, şi îndată ce s-au pus în mişcare, a întrebat:

– Spuneţi, părinte, al cui este automobilul acesta?

– Al meu, Sfinţia Voastră!

– Opriţi! – porunci Patriarhul, a ieşit, şi-a făcut semnul Crucii şi a zis preotului:

– Dumnezeu să vă aibă în pază!

pavle4

În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo Brdo.

– Cum vom merge? Cu automobilul? – întrebă diaconul.

– Cu autobuzul! – răspunse Patriarhul cu hotărâre.

-  E aglomeraţie, e înăbuşitor în autobuz, şi nici nu-i aproape…

– Mergem! – zise din nou scurt Sfinţia Sa.

– Dar… – mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major –Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit...

– Ştiţi, părinte – se întoarse Patriarhul Pavle – fie care vede ceea ce doreşte!

La masa de prânz, în Palatul Patriarhiei, mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle. Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiu că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.

– Sfinţia Voastră, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?

– Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin – răspunse Patriarhul.

Patriarhul Pavle a refuzat, de altfel, salariul. Dânsul primeşte doar pensia la care are dreptul ca fost episcop de Raska şi Prizren. Nevoile sale sunt modeste de tot, dat fiind că singur îşi coase mantia, singur îşi repară pantofii... Încă îi rămân bani din pensia aceea mică. Ce rămâne împarte săracilor sau donează în alte scopuri pentru binele obştesc.

A rămas de pomină reacţia dânsului din anul 1962, la solicitarea de atunci a unor episcopi să li se mărească salariile:

– “Dar de ce, de vreme ce nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce am avut până acum?!”.

Gradimir Stanic, care este directorul tipografiei patriarhale, relatează:

– “Dânsul îşi dactilografiază singur cărţile. Foile pe care le scrie aproape că nu au margini, iar distanţa dintre rânduri este cea mai mică posibilă. Evită să piardă timpul cu introducerea deasă a foilor în maşina de scris. Pe lângă aceasta, economiseşte hârtia; aşa s-a deprins, căci înainte vreme hârtia era foarte scumpă. Iar textele sale sunt atât de curate, încât la ele nu este nevoie de intervenţii înaintea tiparului.

Colaboratorii povestesc, de asemenea, că se ţine şi textual de versul din Rugăciunea Domnească: “…pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi…”. După ce ia masa, aduna cu atenţie orice fărâmitură, deşi are cine să strângă şi să facă ordine…

Un boem, care adesea petrecea timpul la cafeneaua cu denumirea “X“, în apropierea Patriarhiei, de câte ori îl vedea pe Patriarh, traversa în fugă strada, pentru a lua binecuvântare de la Sfinţia Sa. Iar odată îi zise:

– Sfinţia Voastră, noi doi suntem cei mai buni oameni din tot Belgradul acesta! La care Patriarhul replică:

– Suntem, dar după ce golim câteva pahare, nu mai suntem buni de nimic! (…)”

Un frate sârb, mi-a povestit că, în timpul vieții sale, acest Patriarh mergea cu trenul împreună cu o călugăriță, stareță de mănăstire, într-un anumit loc, și în compartimentul din tren era destulă înghesuială, și la un moment dat s-a urcat în tren și un musulman, care a intrat în compartimentul în care se afla Patriarhul și, când l-a vazut pe Patriarh (care îmbrăcat ca un simplu monah…), l-a ridicat de pe scaun și l-a și insultat…!

Patriarhul a ieșit liniștit și calm pe culoar și a stat în picioare restul călătoriei…Călugărița care îl insoțea pe Patriarh a vrut să-i ofere locul ei, dar Patriarhul a refuzat. Atunci călugărița a început o ceartă cam gălăgioasă (în stil balcanic…) cu musulmanul și printre multe altele i-a spus și aceste cuvinte: “dacă un creștin ar fi ridicat într-un tren pe un HOGEA al tău de pe scaun, ție ți-ar fi convenit oare să vezi și să suporți o asemenea faptă? Acest om pe care tu l-ai ridicat de pe scaun și l-ai insultat, nu este un om simplu, ci este PATRIARHUL SERBIEI, și tu te-ai purtat atât de jignitor și obraznic la adresa lui…” Musulmanul, când a auzit că este Patriarhul Serbiei, s-a rușinat și i-a părut rău de obrăznicia lui, dar Patriarhul Pavle a auzit discuția pe care a avut-o călugărița cu musulmanul și a mustrat-o pe călugăriță ca să nu mai continue deloc discuția și să înceapă să se roage tainic în inima ei…, căci aceasta este “lucrarea” unui călugăr în orice vreme și în orice loc…!

Patriarhul ştie să facă multe treburi. Prin mănăstiri a deprins să coasă, să cârpească, să spele, să confecţioneze şi să repare încălţămintea, să lucreze pământul, să altoiască pomi, să lege şi să ferece cărţile, să repare clădiri şi diferite aparate şi anexe… Părintele patriarh din fire este un om harnic. Tot timpul lucrează câte ceva.

– “Şi când vine aici la mine în birou, dacă observă că ceva nu funcţionează cum ar trebui, dacă vede că uşa nu se închide bine, că undeva pătrunde ploaia, că lumina se întrerupe… el însuşi purcede să stabilească unde-i defectul, apoi zice: Haide să reparăm asta!…” – spune secretarul Sinodului BOS şi citeţul Sfinţiei Sale, Gradimir Stanic.

– “Dânsul se comportă peste tot ca un bun gospodar, nu numai aici la Patriarhie, ci şi în oricare mănăstire şi oricare biserică, oriunde s-ar afla…”. La mănăstirea “Blagoveştenie” din regiunea Ovcarsko-Kablarska, în care a fost călugărit, şi unde acum, în calitate de patriarh, se duce aproape în fiecare vară pentru câteva zile, pe când venea vremea să se întoarcă la Belgrad, chema pe egumenul Georgije pentru “a se socoti”:

– “Părinte Georgije, iată am petrecut cu voi aceste câteva zile. Toate, slavă lui Dumnezeu, au fost bune. Am locuit aici, am mâncat dimineaţa, am mâncat la prânz, iar toate astea costă, nu-i aşa?”.

– “Păi, aşa e, Sfinţia Voastră…”.

– “Dar şi eu v-am ajutat cu câte-ceva. Nu-i aşa, părinte Georgije?”.

– “Aşa e, Sfinţia Voastră, ne-aţi ajutat mult, de parca aţi fi venit aici să lucraţi, nu să vă odihniţi…”.

– “Păi să ne socotim: ţi-am reparat jgheabul, fereastra, robinetul, broasca de la uşă, ţi-am curăţat şi am proptit viţa de vie, am pingelit încălţămintea… Când le punem toate la socoteală, părinte Georgije, rezultă că voi trebuie să-mi plătiţi ceva mie!

pavle5

Pe vremea grea a războiului, după o întâlnire în cabinetul Patriarhului, pe când se hotăra asupra unor chestiuni în care nu era uşor să fie luate decizii, Sfinţia Sa, spre a glumi pe socoteala Sa, zise celor prezenţi:

– “Voi aţi crezut că o veţi scoate uşor la capăt cu mine. Credeţi că eu sunt slăbănog, de constituţie fragilă… Dar de fapt voi nu mă cunoaşteţi bine…”.

Se sculă şi de pe masa de lucru aduse nişte ziare, cu denumire sârbească, în care prin fotomontaj era reprezentat ca un războinic-superman, cu bombe şi muniţii la brâu.

– “Uitaţi-vă cum mă văd alţii, iar voi aţi crezut că sunt slab!”. Din întâmplare, tocmai atunci veni să-l fotografieze vestitul foto-reporter Vican Vicanovic. Pentru a realiza fotografia dorită, se adresă Patriarhului:

– Luminăţia Voastră… [în limba sârbă joc de cuvinte: Vasa svelosti – Sfinţia Voastră; Vasa svetlosti – Luminăţia Voastră].

La care Patriarhul replică:

– De vreme ce eu deja sunt lumină, la ce-ţi mai trebuie bliţul!?

Patriarhul Pavle mergea cu avionul să facă o vizită. În timp ce zbura pe deasupra mării, avionul a intrat într-o zonă de turbulenţe şi a început să se zgâlţâie. Un episcop tânăr care stătea lângă Patriarh l-a întrebat ce-ar gândi dacă s-ar prăbuşi avionul. Preafericitul Pavle a răspuns liniştit: „În ce mă priveşte, aş socoti că e un act de dreptate – la urma urmei, am mâncat atâţia peşti în viaţa mea, că nu m-aş mira dacă ar fi ca ei să mă mănânce acum”.

Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns: „Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.

Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale: „Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.

Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel, în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.

În vara lui 2003, diaconul Rados Mladenovic a descris o întâlnire recentă cu conducătorul Bisericii Sârbe, Patriarhul Pavle: Pavle, patriarhul și sfântul nostru, a vizitat recent orașul Vrnjacka Banja, iar eu am mers să-l întâmpin. L-am întrebat: ”Sfinția Voastră, ce mai faceți?” ”Foarte bine”, mi-a răspuns, și a spus maicilor: ”Serviți pe diacon cu niște răcoritoare”. Maicile de la Zica știau că Episcopul Ștefan mi-a oferit privilegiul unui pahar de coniac de fiecare dată când îl vizitam la birou. Așa că au adus cafeaua și au întrebat: ”Sfinția Voastră, un pahar de coniac pentru diacon?” Patriarhul a tăcut. ”Sfinția Voastră, să aducem coniacul pentru diacon?” Tot nici un răspuns. Pentru a sparge tăcerea stânjenitoare, am spus: ”Sfinția Voastră, în satul meu se spune că o cafea fără coniac este ca un mort fără lumânare”. ”Ideea este, dragă frate diacon”, a spus atunci patriarhul, ”că cel mai mare păcat nu este când săvârșești unul, ci când cauți să-l justifici!”

Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:

– Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?

– Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului – răspunse preotul care-l însoţea.

– Of, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!

Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS, multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea:

– Cu ce am putea să vă ajutăm?

– Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.

Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5.

Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint 90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică. Slujeam cu el şi uneori eram obosiţi, căci treburile de la patriarhie erau multe şi ne culcam târziu, aşa că nu prea era timp pentru somn.  Niciodată nu ne-a zis să venim la Liturghie. Programul nostru începea la 8 şi puteam să venim la acea oră la serviciu. Dar ar fi fost ceva ciudat: noi dormeam şi Sanctitatea Sa slujea. Aşa că am venit şi slujeam cu el.

Îmi amintesc că am călătorit la Moscova în 2000 pentru sfinţirea Catedralei Hristos Mântuitorul, am stat la Hotel Danilovskaya (lângă Mănăstirea Danilov). Catedrala trebuia să fie sfinţită în ziua următoare. Aşa că patriarhul care slujea la sfinţire a doua zi, avea o zi liberă. Însă la ora 4 dimineaţa, patriarhul mi-a bătut la uşă: „Frate Luka, hai să slujim Liturghia undeva!”.

Nu am ştiut unde să-l duc. Am mers la una din bisericile din Mănăstirea Danilov, unde pe la 5, călugării se pregăteau pentru slujbă. Au fost foarte surprinşi să ne vadă.

Le-am spus: „Preafericitul Pavle vrea să slujească Liturghia”. ”Unde îi sunt veşmintele?” au zis ei. ”Nu le are cu el, pentru că le trimisesem deja la Catedrala Hristos Mântuitorul. Însă dacă aţi putea să ne daţi un set de veşminte preoţeşti, ar fi bine”.

Au găsit veşminte pentru noi, Patriarhul Pavle şi-a pus veşminte preoţeşti şi a slujit ca un simplu preot. Cred că acei monahi erau uimiţi cum un patriarh îmbărăcat în preot slujeşte în biserica lor.

Că a fost un om extraordinar al timpului său s-a arătat doar în ziua înmormântării sale.

Aproape un milion de oameni au umplut străzile Belgradului şi alţi 600.000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat.

Unii oameni spuneau: „Poate nu e bine să îi fie sărutată mâna. Este bine să te pleci către patriarh, însă este o epidemie în oraş şi trebuie să fim atenţi”.

Un fel de gripă rea epidemică era la putere în oraş, însă niciun om din cei 600.000 nu a raportat că a răcit. Oamenii stăteau ca la moaşte, pentru 9 ore, însă nimeni nu s-a înghesuit. Aşteptau să-i sărute mâna patriarhului.

Sursa:

Pr. Alexandru Stanciulescu Barda