Cum se concepe dezinformarea?

VLADIMIR VOLKOFF

TRATAT DE DEZINFORMARE

De la Calul Troian la Internet

Traducerea: MIHNEA COLUMBEANU

~o~

CAPITOLUL X

CUM SE CONCEPE?

Înainte de a ne continua expozeul istoric şi a vorbi despre dezinformarea de astăzi şi de mâine, aş dori, pentru a fixa ideile, să analizăm o operaţiune de dezinformare tipică, recunoscând că toate se abat de la tipar într-un sens sau altul. Modul cel mai simplu de a expune o operaţiune de dezinformare constă în a o compara cu o operaţiune de publicitate, reţinând totodată următoarea diferenţă: publicitatea, după cum am văzut în cazul propagandei, se supune „predestinării simple” (anumiţi oameni sunt predestinaţi mântuirii: cutare detergent spală mai alb), câtă vreme operaţiunile de dezinformare se supun principiului „dublei predestinări” (anumiţi oameni sunt predestinaţi mântuirii, alţii, damnării: comunismul e binele, capitalismul e răul). Prin urmare, vom încerca să observăm în acest capitol cum se concepe o operaţiune de dezinformare; în capitolul următor, vom vedea cum funcţionează. 

Clientul 

Cutare companie care fabrică un anumit produs, cutare stat care nutreşte anumite ambiţii, sunt clienţii obişnuiţi ai publicităţii şi ai dezinformării. Uneori, clientul reprezintă şi tema campaniei, de exemplu un candidat la un post ales care poate plăti un organism pentru a se vinde mai bine alegătorilor. La acest nivel, deosebirea dintre publicitate şi dezinformare devine subtilă şi se referă la scopurile politice. în perioada pe care am analizat-o, principalul client pe piaţa dezinformării era partidul comunist cu vocaţie internaţională, sub forma Politburo-ului din P.C.U.S. Clientul este acela care beneficiază de pe urma operaţiunii şi care achită nota de plată. Fie cu banii lui, fie cu banii unui protector mai bogat decât el, fie cu bani furaţi poporului sub formă de cotizaţii sau impozite. 

Agentul 

În publicitate, clientul se adresează unei agenţii specializate. O dată ce a fost acceptată de către client, agenţia răspunde pentru toată campania de publicitate. Jean Anouilh a lucrat pentru o agenţie de publicitate şi e posibil ca acolo să fi învăţat arta cuvântului care loveşte drept la ţintă - pe aceea a conciziei, în orice caz. In dezinformare, cea mai bună agenţie pe care am întâlnit-o până acum a fost Departamentul A din K.G.B. O agenţie de dezinformare foloseşte agenţi, numiţi în general agenţi de influenţă. 

Studiul de piaţă 

Nici un agent publicitar şi nici un dezinformator demni de numele lor nu se lansează în acţiune fără a fi studiat care „produs” va putea fi acceptat şi cum poate fi făcut să fie acceptat. Publicul este întotdeauna „luat la ochi”: un ruj de buze nu se vinde la fel ca un computer, nici măcar aceleiaşi femei de afaceri. Şi, de asemenea, nu se dezinformează intelectualitatea unei ţări occidentale la fel ca oamenii de pe stradă din Lumea a Treia. Acest studiu de piaţă determină obligatoriu alegerea suportului căruia i se vor ataşa transmiţătorii, ca vagoanele după o locomotivă. 

Suporturile 

În publicitate, suportul va avea în general un caracter anecdotic şi propriu mai degrabă să frapeze, să surprindă, să seducă, decât să convingă, pentru că publicul nu se lasă cu adevărat tras pe sfoară de tot ceea ce citeşte sau vede: el ştie bine că se doreşte să i se vândă un anumit produs, iar convingerea viitorului cumpărător se va obţine mai mult cu ajutorul interesului şi al repetării „spotului”, decât cu al probabilităţii sau chiar al verosimilităţii acestuia. Puţin contează dacă dumneavoastră credeţi sau nu că un anume detergent spală într-adevăr mai alb: e de ajuns să-l cumpăraţi şi să nu vă dezamăgească prea mult. Prin urmare, se va vedea o gospodină anti-margarină luând o anumită margarina specială drept unt de Normandia, sau un băiat pe care toate fetele frumoase încep dintr-o dată să-l sărute pentru că şi-a schimbat pasta de dinţi, în cele două exemple de mai sus, suporturile sunt gospodina şi margarina, fetele şi pasta de dinţi. În dezinformare, dimpotrivă, publicul trebuie să fie determinat nu numai să înfulece, ci şi să creadă. Prin urmare, suporturile vor fi fapte mărunte, adevărate sau pretinse ca fiind adevărate. Când Departamentul A scria, pe o coală cu antet american, o scrisoare presupusă a fi fost scrisă de un american şi urmărind în realitate să prejudicieze America, această scrisoare în sine încă nu era dezinformare: nu era decât un fals. Utilizarea ei, într-un anumit context, o transforma în suportul unei operaţiuni de dezinformare. 

Transmiţătorii 

O operaţiune de publicitate este relativ simplă, iar transmiţătorii ei cei mai evidenţi sunt pur şi simplu mijloacele pe care le foloseşte: cuvântul şi imaginea transmise de presa scrisă, vorbită, filmată, televizată, informatizată. Totuşi, chiar şi aici, se impune noţiunea transmiţătorilor multipli: o anumită revistă de televiziune îi face reclamă unei anumite emisiuni de televiziune care face reclamă unui anume produs. De altfel, emisiunea de televiziune poate face publicitate şi pentru revista care îi face ei publicitate. Acţiunile tuturor acestor transmiţători multipli se adună şi, în cele mai bune cazuri, se înmulţesc. x , Există şi transmiţători mai puţin vizibili. Când un sportiv sau o actriţă cunoscută sunt angajaţi de o agenţie pentru a face publicitate unor indispensabili sau unui parfum, devin transmiţători de gradul doi. Nu voi cumpăra cutare parfum pentru că fabricantul sau agentul său (pe care îi evit) îmi spun că acel parfum e bun, ci pentru că mi-o spune, în numele lor, acea actriţă (pe care o admir). În publicitate, un transmiţător este util. În dezinformare, sunt indispensabili mai mulţi transmiţători, altfel s-ar reveni la cazul propagandei, veridică sau mincinoasă, nu contează. Moscova nu se poate indigna de crearea virusului HIV de către americani decât fiindcă s-au indignat mai întâi indienii. Dezinformatorul caută sistematic un complice, în general inconştient, care va putea deveni ţapul ispăşitor al operaţiunii, dacă aceasta nu reuşeşte. 

Tema 

Agenţii publicitari o ştiu: orice campanie trebuie să aibă o temă cât mai simplă posibil. Se va spune că detergentul cutare spală mai alb, sau costă mai puţin decât altele, rareori amândouă în acelaşi timp. Niciodată firma Leclerc nu a pretins că produsele sale sunt mai bune decât altele; Guerlain nu a afirmat niciodată că ale sale erau mai ieftine. Apelul de la Stockholm, al cărui obiectiv final era acela de a face Occidentul să tindă către sistemul comunist, nu făcea nici un elogiu al acestui sistem: insista numai asupra dorinţelor de pace ale Uniunii Sovietice şi dorinţelor războinice ale Statelor Unite. 

Tratarea temei 

Pentru a-şi trata tema, publicitatea se limitează în general la a-şi repeta fără să obosească sloganurile şi imaginile: altceva nu are de oferit. Dezinformarea, din partea ei, îşi poate trata tema în mai multe moduri: fie nedifuzând o informaţie, fie difuzând o informaţie incompletă, tendenţioasă ori de-a dreptul falsă, fie saturând atenţia publicului printr-o suprainformaţie care face să se piardă sensul a tot ceea ce e important şi ce nu este, fie prin comentarii subiective. Aceste comentarii trebuie să fie exprimate într-un limbaj accesibil publicului şi, adeseori, într-un anumit cod. Publicitatea are ea însăşi codurile ei: am văzut că unele expresii, cum ar fi „Cu Carrefour, pozitivez”, sau „E Morgan după mine” nu înseamnă propriu-zis nimic, şi tocmai pentru că nu înseamnă mare lucru ele reuşesc să ajungă, fără a trece prin nivelul inteligenţei, la sensibilitatea viitorului cumpărător mulţumit că a înţeles, făcându-l să deschidă portofelul. La fel se întâmplă şi în cazul dezinformării. Dacă tema nu e complet raţională, are şanse mai mari să fie acceptată. 

Cutiile de rezonanţă 

În publicitate, cutiile de rezonanţa sunt în primul rând mijloacele pe care le parcurg mesajele publicitare şi, în al doilea rând, dacă mesajul a fost bine recepţionat, însuşi publicul care îl repetă, fie pentru a vorbi de bine un produs pe care l-a găsit pe gustul său, fie numai fiindcă mesajul i-a plăcut, în modul în care place un cântecel de copii. Se mai aud chiar şi în zilele noastre persoane vârstnice repetând Du beau, du bon, Dubonnet („Frumos, bun, Dubonnet”, logogrif fonetic: „Diibo, Dtibon, Dubone”) iar altele, Souriez Gibbs („Zâmbiţi Gibbs”), din plăcerea de a reproduce o formulă familiară. Şi eu am îndrugat adesea: „Republicile trec, vopseaua Soudee rămâne”, fără de care aş fi uitat cu siguranţă existenţa acestei vopsele care, dacă nu mă înşel, a sfârşit prin a succeda Republicilor. Melodioarele publicitare pe care le auzeam în copilărie - Colgate, Colgate..., Dop, Dop, Dop - continuă să mi se repete în memorie, deşi nu am folosit niciodată vreunul dintre aceste produse. Prin urmare sunt, în acest sens, o cutie de rezonanţă. Şi de câte ori n-aţi spus Un Ricard sau nimic, eventual înlocuind cuvântul Ricard cu altul? In dezinformare, situaţia e mult mai complexă. Tema, echipată cu suporturile ei, este în general încredinţată unui agent de influenţă, care va găsi calea pentru a o face să ajungă la public. Poate i-o va transmite unui prieten ziarist, ca pe o informaţie secretă, rugându-l să n-o divulge (urmarea se ghiceşte de la sine). Poate va vinde el însuşi informaţia, unei anumite organizaţii. Sau poate, dacă dispune de o scrisoare confidenţială difuzată unor abonaţi - cum am văzut că a fost cazul lui Pierre-Charles Pathe - va putea afecta direct un anumit public, pentru început restrâns. Dar o singură cutie de rezonanţă nu este de ajuns pentru a duce o operaţiune la bun sfârşit. Trebuie ca tema simfoniei dezinformatoare să fie reluată de toată orchestra, ceea ce nu e atât de dificil pe cât s-ar crede, căci mijloacele de informare au tendinţa de a se copia unele pe altele, de a vorbi despre „ceea ce se vorbeşte” şi există, desigur, ziare sau emisiuni considerate ca fiind cele mai importante şi după care celelalte au tendinţa să-şi potrivească pasul. Prin urmare, va fi suficient să existe o relaţie în redacţia „potrivită” de presă sau de televiziune, pentru ca orchestrarea temei să pornească pe calea cea „bună”. Agentul de influenţă angajat în mod direct de un serviciu special este în general plătit acest lucru permite să fie ţinut în _ mână mai uşor. Sau poate să fi fost „muiat” - compromis în prealabil. Prima cutie de rezonanţă poate acţiona de asemenea în schimbul unor sume de bani sau cedând unui şantaj, dar acest lucru nu e indispensabil: serviciile cerute sau prestate, returnarea unor datorii, simpatiile politice, favorurile acordate pot fi de ajuns: agentului îi rămâne să decidă. Dacă nu există o plată directă, cutia de rezonanţă va fi considerată un „corespondent onorabil”. Americanii declară că agenţii de informaţii se recrutează din patru motive. O pasiune pentru acronimele mnemotehnice - acesta fiind fonetic şi aproximativ - rezumă aceste patru motive prin cuvântul MICE („şoareci”): Money, Ideology, Sex, Ego („bani, ideologie, sexualitate, orgoliu”). Aceleaşi considerente se aplică şi pentru agenţii de influenţa şi cutiile de rezonanţă care depind de ei. 

Ţinta 

Ţinta este, prin definiţie, opinia publică a populaţiei vizate. Conform teoriilor comandantului Coignet, despre care am vorbit mai sus, numai şapte la sută din membrii unei populaţii / date sunt complet refractari la publicitatea scrisă şi orală. E foarte posibil ca acest procentaj să fi scăzut drastic odată cu apariţia televiziunii. Ţinta, care a făcut obiectul unui studiu de piaţă, trebuie să consimtă, a priori, mai mult sau mai puţin. Ar fi greu să li se vândă umbrele de ploaie tuaregilor (decât, eventual, prezentându-le ca umbrele de soare). Acelaşi lucru e valabil şi pentru dezinformare. Toleranţa dezinformării este limitată. Ea e direct proporţională cu neştiinţa populaţiei asupra unui subiect dat. Şi e invers proporţională cu prejudecăţile defavorabile acţiunii de dezinformare. O acţiune de dezinformare constă adesea în a-i crea iniţial ţintei prejudecăţi care vor fi favorabile pentru viitoarea campanie de dezinformare, urmând ca apoi să se lanseze respectiva campanie. De exemplu, dacă scopul campaniei este acela de a pregăti o acţiune ostilă, se va crea sau se va stimula ostilitatea pe care o anumită populaţie o poate simţi faţă de inamicul care se doreşte să i se atribuie. Mai întâi, se va încerca a-i face pe americani antipatici, iar apoi se va scrie Go home pe toate zidurile. Sau, se va începe prin a-l asemăna pe Sadam Hussein cu Hitler, după care se va pregăti opinia publică mondială pentru a-l bombarda până la moarte. Acest procedeu este denumit cu un termen nou, care figurează continuu în presă dar încă nu pare să-si fi croit drum în dicţionare: 

Satanizarea (sau diabolizarea - la alegere) 

Satanizarea nu ţine de domeniul propagandei, ci de acela al dezinformării, în măsura în care se bazează pe date trucate şi face parte dintr-un plan de ansamblu. Este practicata tot timpul, bineînţeles, dar simplul fapt că expresia a apărut spontan în limbajul scris şi vorbit arată că ea a început să fie folosită mai sistematic, din moment ce se simte brusc nevoia de a o defini. Constă, pur şi simplu, în a spune cât mai multe lucruri rele posibil despre inamicul potenţial, adesea într-un mod absolut gratuit, dar bazându-se pe suporturi ale dezinformării - informaţii false, declaraţii false, fotografii false. În publicitate, satanizarea nu se practică pe faţă. Denigrarea produsului unui concurent ar risca să atragă atenţia asupra acestuia. 

Maniheismul 

Aşa cum arătam mai sus, dezinformarea urmăreşte aproape întotdeauna să creeze două tabere, a celor buni şi a celor răi. Îmi amintesc că, în copilărie, învăţând la şcoala comunală istoria Armagnacilor şi a Bourgignonilor, nu reuşeam să înţeleg care erau cei răi şi care cei buni. Or, nu mă îndoiam că, în orice conflict, trebuie să existe obligatoriu unii buni şi alţii răi. In cele din urmă, am hotărât să-i consider „buni” pe cei din tabăra familiei Armagnac, pentru că numele lor mi se părea mai frumos. Opinia publică e ca un copil mare şi procedează cam la fel, cu ajutorul unui sufleur: dezinformatorul. 

Psihoza 

O operaţiune de dezinformare reuşită creează, în rândurile publicului: - pe de o parte, o cvasiunanimitate a caracterului psihotic; - pe de altă parte, o stare iraţională care îl împinge să nu mai vadă decât ceea ce se întâmplă în sensul dezinformării, să o îmbogăţească, să se dezinformeze el însuşi, prin fenomenul vampirismului la care am făcut deja aluzie, dezinformatul devenind dezinformator. 

Aceste manifestări, care ţin de ceea ce se numeşte „zvonul public” şi au fost studiate din abundenţă de către sociologi, constituie materia asupra căreia acţionează dezinformatorul. Se poate spune că acesta a atins succesul deplin atunci când dezinformarea ajunge să se lipsească de contribuţia lui. Genul de prestigiu care a înconjurat şi încă mai înconjoară partidul comunist, în pofida crimelor sale recunoscute şi a eşecurilor patentate, ia parte la această fascinaţie îngăduitoare care începe prin consimţire şi se termină prin psihoza colectivă. 

Trebuie să se reţină clar că dezinformarea nu se adresează decât la suprafaţă inteligenţei publicului pe care pretinde că-l induce în eroare; în profunzime, ea se adresează sensibilităţii sale la toate nivelurile: al inimii, al viscerelor, al sexului, pasiunile fiind întotdeauna mai puternice în om decât convingerile.

Va urma,

CAPITOLUL XI CUM SE PRACTICĂ?