De ce se despart tinerii ?

De ce se despart tinerii la un an sau doi după ce s-au cununat religios

Părinte, de vreo șase ani sunt cu o fată cu care m-am căsătorit anul trecut. Vă rog, să-mi spuneți, cum se explică faptul, că înainte de cununie ne-am înțeles așa de bine, timp de vreo șase ani, dar din momentul când ne-am cununat, relația nu mai merge, a devenit tensionată, nu ne putem înțelege, din orice motiv ne certăm, ea nu mă mai dorește, nu mă suportă și vrea să ne despărțim. Vorbește zilnic pe calculator cu un italian, iar dacă mă apropii de ea închide rapid orice conversație; ba mai mult, are grijă de fiecare dată să șteargă tot ce vorbește cu el… Vă rog, părinte, din suflet, dați-mi un sfat și spuneți-mi ce rugăciuni să fac pentru aflarea adevărului și cum să mă comport!

Pentru că nu ați cerut de la începutul relației voastre, binecuvântarea lui Dumnezeu, prin Taina Sfintei Cununii, ci ați început viața cu păcatul curviei și ați mers așa ani la rând, un diavol (diavolul curviei) a avut de câștigat de pe urma păcatelor voastre. În momentul când v-ați cununat, l-ați fugărit dintre voi, prin Taina Cununiei, și el v-a pierdut. Pentru aceasta, ne spune Părintele Ilarion Argatu, a fost degradat și batjocorit de către tartarul iadului și a fost trimis din nou, dar și pe alții ca să-l ajute, ca să distrugă unirea pe care ați primit-o de la Dumnezeu, între voi, prin Taina Sfintei Cununii și să vă tragă din nou în jos, la păcat și să vă câștige la iad.

Dacă va reuși, acest diavol, va fi reabilitat. De aceea el se luptă și se răzbună în același timp, ca să-l câștige pe cel mai slab dintre voi, să-l întoarcă la același păcat de dinainte, însă de data aceasta păcatul este mai mare și se numește „preacurvie”, pentru că se calcă în picioare cununia pe care ați pus-o pe capetele voastre.

Soția dumneavoastră, se află în acest pericol și se luptă vrăjmașul s-o câștige mai întâi pe ea, prin a cădea în păcatul preacurviei, a neînțelegerii, a urii, distrugând căsnicia cea binecuvântată. De aceea trebuie să stați de vorbă cu soția, la modul serios, cu duhul blândeții, a înțelegerii, a sfatului bun și să-i explicați ce v-am spus eu acum, ca să știe în ce pericol se află, și poate își va reveni și i se va trezi conștiința.

În fiecare seară și dimineață să faceți câte șapte metanii și spuneți rugăciunea: „Doamne, iartă păcatele mele și ale soției mele și o întoarce cu dragoste către mine; alungă pe dezbinătorul căsniciei noastre de la noi, întărește căsnicia noastră cu înger păzitor puternic, ca să Te lăudăm până la sfârșit”. Citiți acatistul Acoperământul Maicii Domnului în zi de miercuri și Acatistul Mântuitorului și al Sfântului Ciprian, vinerea.

Dacă v-ați fi cununat la Biserică de la început și ați fi lăsat să vină copii, îndeplinind voia lui Dumnezeu, nu ați fi avut aceste probleme și ați fi avut o căsnicie fericită, întărită și binecuvântată. Bine că v-ați cununat, însă va trebui să luptați cu acest vrăjmaș care s-a obișnuit să stea la voi, să-l alungați și să vă salvați căsnicia, prin rugăciune, post și căință.

Păcat că mai sunt tineri care fac aceeași greșeală și nu știu de unde le vine necazul și distrugerea căsniciei lor.

Sursa:

De ce, se despart tinerii la un an, sau doi, sau…, după ce s-au cununat religios?

- Pr Alexandru Stanciulescu Barda

Poveste de iarnă

Azi intr-un magazin de paine. In fata mea o batranica imbracata tare ponosit scoate cu maini tremurande, cu degete inghetate, un portmoneu invechit in care se zaresc cateva bancnote de 10 lei – putine! si cateva de 1 leu- ceva mai multe. Scoate dintr-un buzunaras ascuns cateva monede. Le numara, cu grija, de cateva ori. Cu aceleasi degete tremurande- imbatranite de atatia ani de munca, de jertfe, de chinuri, de suferinta, de lacrimi, de boli… De prea putine bucurii.

Cere doua paini. Da sa le plateasca, insa vanzatoarea ii spune ca a trecut Mos Nicolae pe acolo, lasand in dar paini pentru toti batranii, pentru o perioada. Batranica face ochii mari, insa adauga repede, indreptandu-si spatele si rostind raspicat: ” iti multumesc, mama, dar am bani de o paine!” Vorbeste cu demnitatea unui Brancoveanu. Vanzatoarea insista spunandu-i ca un tanar a trecut si a lasat bani pt toti batranii ce vin sa cumpere paine, pentru pomenirea bunicii lui. ” Bogdaproste atunci, Maica!” “Sa fie primit!” 

zambeste vanzatoarea. Batranica isi sterge pe furis o lacrima, isi face o cruce si iese in frig cu inima incalzita de ” painea cea de toate zilele” primita in dar intru pomenirea celor ce s-au dus…dar nu au plecat.

Chiar in timp ce imi cumpar painea, apare un tanar grabit, coborat parca de pe catwalk. Inalt, frumos, imbracat impecabil, cu un zambet ce ar putea topi toata Antarctica, se arunca peste tejghea imprastiind in jur un parfum irezistibil si ii intinde vanzatoarei o bancnota:” Pentru maine. Va pup, va iubesc, Doamne ajuta!” 

 Vanzatoarea il priveste plecand in graba, urcandu-se in masina lui de fitze…nici nu ma mai vede, nici nu mai aude, ramane pierduta, topita, cu un zambet larg… se inchina in graba si spune soptit, cu ochii in lacrimi “Sa-i dea Dumnezeu sanatate!” 

Magazinul cel mic de paine s-a umplut deodata de lumina si de caldura. In ciuda iernii de afara. 

Asta e Romania mea!

Va pup, va iubesc, Doamne ajuta!

Sursa: floareadinasfalt.ro

- Pr Alexandru Stanciulescu Barda

Credința neclintită a soției și puterea pocăinței

         Șoferul a urcat cu agerime pe scaunul său și a pornit motorul. Ultimii călători s-au urcat în grabă, căutându-și locuri unde să stea. Era Ajunul Crăciunului și circulația era la apogeu.

         S-a plecat să-și ridice valijoara ei, dar soțul a apucat-o înainte. A așezat-o la bagaje și s-a întors voios lângă ea.

         – Să ai drum bun! i-a urat el, zâmbindu-i. Peste puțin ne întâlnim din nou aici.

         A zâmbit și ea cu silă, au schimbat o sărutare rece între ei și s-a așezat la locul ei. Pleca spre Atena urgent, pentru cel puțin două zile. Să dea o mână de ajutor fiicei lor, care intra în spital pentru o mică intervenție. Nimic neliniștitor, căci avea să iasă în aceeași zi din spital, dar cineva trebuia să stea cu cei mici, până avea să se întoarcă mama lor.

         Autocarul a pornit. Înainte de a intra pe șoseaua principală, și-a privit din nou cu coada ochiului soțul. El i-a făcut semn cu mâna. Și-a mișcat și ea capul ușor, dar fără niciun chef. O dispoziție melancolică i-a umplut sufletul. De îndată ce autocarul s-a depărtat, soțul și-a scos telefonul mobil. A căutat în lista de contacte, după care a apelat:

         – Sunt liber! a spus el plin de bucurie. Ce-ai spune pentru diseară la 8?

         – OK. În locul știut diseară la 8, a răspuns laconic o femeie, care a închis grăbită convorbirea.

         La auzul acestui răspuns, el și-a frecat mâinile, plin de satisfacție. Toate îi mergeau așa cum își dorea. Vreo două zile avea să fie liber cu ultima sa prietenă; nu era chiar puțin lucru. Vor avea tot timpul la dispoziția lor… De necrezut!

         A aruncat o privire peste ceasul său. Era abia ora 5. Avea timp să meargă acasă să se împrospăteze puțin. Simțindu-se de parcă plutea și cu inima plină de bucurie și vioiciune, de parcă ar fi fost un tânăr de 20 de ani, a intrat în mașină și a apăsat pe accelerație, fluierând… Cât de bine le aranjase pe toate!

         Griul decembrie a adus primele picături pe parbrizul cel mare. Șoferul a pornit ștergătoarele. Discuțiile încete ale pasagerilor zumzăiau în urechile ei, dar femeia privea în gol pe geam. Autobuzul era plin și sufocant. Lumina se împuțina repede, iar priveliștea devenea din ce în ce mai încețoșată. Șoferul a aprins farurile mici. A simțit că se sufocă și mai tare. Întunericul nu o cuprindea numai pe dinafară, ci năvălea și în interiorul ei.

         De multă vreme observase mișcările ciudate ale soțului și de aceea șerpii o înlănțuiau de pretutindeni. S-a străduit să rămână cu cât mai mult sânge rece posibil. Nu i-a făcut însă nici cea mai mică aluzie. Nu se putea plânge că nu avea grijă de ea, dar și-a dat seama că ceva se întâmpla și în paralel. S-a silit să nu se prăbușească din cauza șocului, dar a pierdut orice încredere în soțul ei. Toate în lăuntru i s-au năruit. Simțea că este trădată și amărăciunea îi ajungea până în străfundurile sufletului ei.

         Iar acum intuia cu exactitate ce avea să se petreacă în lipsa ei. Nu s-a gândit niciodată să pună poliția pe urma lui și nici nu voia acest lucru. Cu toate acestea, ghicea limpede toate acțiunile lui. Și-a dat seama că prin plecarea ei îi dădea libertate în mișcări. Și ce dacă venea peste două zile Crăciunul? Pentru ce să se întoarcă înapoi și pentru cine?

         Gândurile insistente aduceau durere în capul ei și strângere de inimă. Deodată ochii ei s-au umplut de lacrimi. S-a temut ca nu cumva să fie observată de pasagerul de lângă ea și de aceea și-a întors fața către geam. Aproape în mod mecanic și-a deschis geanta, căutându-și mobilul. S-a prefăcut că apelează un număr, ca să-și ascundă tulburarea. A căutat numerele cu degetele tremurânde… ecranul s-a luminat… dar pe cine să sune și ce să vorbească?

         Dintr-odată, în privirea ei tulburată a apărut neinvitat chipul duhovnicului ei, care adormise în urmă cu trei ani. În timpul vieții sale, alerga la ajutorul lui în fiecare problemă a ei. Dar acum?…

         Ca și cum ar fi fost împinsă de un îndemn inexplicabil, a format spontan – așa cum făcea de demult – numărul lui și a pus telefonul la ureche. Un suspin adânc și încet, mai degrabă decât voce, a ieșit din gâtlejul ei.

         – Preabunule Gheronda, ajută-mă! Mă pierd… Arată-mi calea! Mă cuprinde noaptea…

         – De ce plângi, draga mea? Pe cine cauți? a răsunat de îndată o voce catifelată în urechea ei, dar și mai profund o auzea în inimă.

         A înghețat cu totul… Cine îi vorbea? Duhovnicul ei? Dar acela nu mai trăia… Cum de a răspuns la apelul ei? Nu cumva aiurea? Privea telefonul cu ochii holbați. Pe ecranul lui luminos strălucea cu culori minunate nu numărul apelat, ci chipul blând al starețului, așa cum îl știa dintotdeauna. Dar cum se putea întâmpla așa ceva? Se uita cu privirea lui cea dulce și îi zâmbea. În priveliștea cea mângâietoare a vântului puternic, un val plin de desfătare a răsturnat apăsarea cea grea de pe sufletul ei, împrăștiind-o ca pe un nor rău. O ușurare dulce s-a întins până în ultima celulă a ființei ei. Buna-dispoziție i s-a revărsat în inimă.  S-a lăsat cuprinsă de vraja acelei clipe de taină, chiar dacă nu înțelegea nimic.

         – Ce ți se întâmplă, fiica mea? a întrebat încet starețul.

         – Părintele meu, le știi deja, nu e nevoie să ți le mai spun, a răspuns ea parcă răpită, dar tot cu o voce înceată, ca să nu fie observată. Vezi alunecarea soțului meu. Întuneric adânc s-a lăsat peste viața mea. Cu ce curaj să mai trăiesc? Înlăuntrul meu sunt numai ruine.

         – Dar și tu ai alunecat, fiica mea. Nu numai soțul tău.

         – Eu?! Dar cum am alunecat și când? a întrebat ea și mai mirată.

         – Întotdeauna ai fost în alunecare de pe calea lui Dumnezeu, a răspuns starețul cu voce blândă. Trăiai și tu visul tău singură. Spune-mi adevărul, când l-ai iubit pe soțul tău? Întotdeauna, îmi vei spune. Dar nu te grăbi! Ai iubit ceea ce ți-a dăruit, iar nu pe el. Era pentru tine o bucată ce lipsea din planul tău. Completarea cea mai potrivită într-un model pe care tu l-ai făurit. Aceasta ai iubit, folosul tău provenit din prezența lui. Și acum plângi pentru vitrina care ți s-a stricat. Iei în socoteală numai paguba ta. Dar pe el nu l-ai iubit niciodată cu adevărat. Uite că acum ți-a devenit nesuferit, când a refuzat să completeze acel puzzle al imaginației tale.

         Femeia nu vorbea. Nu avea putere să mai articuleze niciun cuvânt. Simțea că se prăbușește. Starețul însă a continuat:

         – Nu te uita la cele prin care treci tu, ci la ce se va întâmpla cu el. Este timpul să-l vezi pe bărbatul tău. Uită de tine! Și orice ceri de la Dumnezeu, urmărește să fie pentru el, nu pentru mulțumirea ta. Scopul tău este acum să nu se piardă el, creatură unică, de o neprețuită valoare, creat cu multă măiestrie de Dumnezeu! Este omul tău, ai uitat? Nu ți l-a dat Dumnezeu? Nu te va întreba cândva ce ai făcut pentru el? Dacă pe tine nu te doare pentru el, cine îl va privi cu bunătate? Luptă-te acum să nu se piardă în abis! Lasă sentimentele tale deoparte. Este timpul să-ți iubești soțul!

         Chipul acela luminos și sfânt a dispărut de pe ecran, dar în inima ei strălucea foarte viu. Pentru câtva timp a rămas nemișcată, prinsă între acele legături nevăzute ale vrăjii mai presus de lume. Se temea să se miște ca nu cumva să alunge acea fericită simțire ce o înfășura ca o cămașă prea luminoasă. Ca o rază de lumină lină peste întristarea ei au fost acele cuvinte ale Starețului; i-au descoperit ceea ce nici măcar nu bănuia. Pentru prima dată își vedea sufletul limpede, ca pe o carte deschisă. Era foarte impresionată.

         Mâna ei tremurândă a alunecat în geantă. Și-a căutat metanierul, pe care îl avea ca pe un dar neprețuit de la duhovnicul ei. L-a trecut peste degetele ei cu mișcare de parcă l-ar fi mângâiat. La prima boabă s-a oprit… Destul de încet, a reușit totuși să șoptească: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pe robul Tău!”.

         A rostit, a repetat… la fiecare boabă… încet-încet… Rugăciunea ei se străduia încet să deschidă drum, precum pârâiașul prin buruieni și pietre. Dar încet, încet s-a „oțelit”. Precum toiagul lui Moisi, a lovit cu putere stânca sufletului ei cea fără de apă. Și pârâiașul s-a umflat, râul a devenit torent năvălitor ce a țâșnit în pustia dinlăuntrul ei. A fermecat-o cu totul. Cugetul ei s-a înălțat cu iuțeală. A străbătut munți și drumuri pe care întunericul le înghițise precum iadul. Se răsucea neîmblânzită, căutându-și soțul. Cu aripi puternice de vultur, rugăciunea ei a zburat până la acela și l-a îmbrățișat în chip tainic. O nostalgie dulce și nemaiîntâlnită a străpuns ca o durere surdă inima ei. Își dorea să fie lângă el. Pentru prima dată a simțit că are puterea de a-l iubi pe soțul ei.

         Întunericul nopții se întețea, dar sufletul ei se umplea de lumină. Învăluită în acea lumină dulce, continua neîncetat: „…miluiește pe robul Tău…”.

         Exact la ora 8, plin de chef, îmbrăcat elegant, atent aranjat pentru acea ocazie, bărbatul ridica mâna pentru a apăsa pe soneria casei unde avea întâlnire. Voia să sune, dar șovăia… O nesiguranță imperceptibilă îi străbătea pe neașteptate sufletul. Ce să fi fost oare aceasta? Nu-și dorise atât de mult să vină aici? De ce atunci șovăia acum el, cel atât de nerăbdător? Mâna i-a rămas suspendată în aer și apoi a coborât. Ce i se întâmpla? Deodată nu a mai simțit siguranță pentru ceea ce voia să facă.

         Stătea pe gânduri și nu putea să se mai înțeleagă pe el însuși. O pornire lăuntrică îl îndemna să sune, dar mâna rămânea din nou nesigură. Chipul trist al soției sale a străbătut ca fulgerul pe dinaintea ochilor săi. Cu adevărat, de ce să-i facă una ca asta? Un sentiment neplăcut l-a cuprins. Pentru prima oară se simțea vinovat. Niște învinuiri ridicaseră capul înlăuntrul său. Dar de ce i se întâmplau lui acum toate acestea? Fără a putea explica, a înțeles că nu era în stare să-și înfăptuiască planul. Ceva misterios, inexplicabil înlăuntrul său îl îndepărta de la scopul inițial.

         S-a întors încet, încet și a început să se îndepărteze cu capul plecat. A sunat apoi mobilul său. Îl căuta cea cu care avea întâlnire. Nu a răspuns. Fără să vrea, fără să se străduiască, tot mai insistent, tot mai viu se zugrăvea înlăuntrul său chipul soției. Acum își dorea să fie lângă ea. Nu mai simțise de mult așa ceva. Îl atinsese ceva dumnezeiesc. Harul rugăciunii ei nevăzute îi adusese la o întâlnire tainică.

         Seara târziu, la o oră foarte târzie, a venit ultima cursă de autobuz. Aplecată, cu multă atenție, soția lui a coborât treptele, dar înainte ca piciorul ei să atingă pământul, o mână o prindea cu gingășie pe a ei. A ridicat bucuroasă capul și a simțit ca și cum îl vedea pe soțul ei pentru prima dată. Cu un zâmbet luminos, s-au strâns cu putere în brațe, s-au sărutat, de parcă ar fi fost prima lor întâlnire.

         În adierea de vânt de iarnă, sub cupola autogării, răsunau armonios colindele de Crăciun. Din copacii împodobiți, strălucirile se răspândeau cu miile. Sărbătoarea însă o aveau acum ei, în inimile lor, care se umpluseră de bucuria Nașterii Domnului. Se revărsa de pe chipurile lor vesele și din ochii luminoși.

         Nu și-au spus multe, ci cu ochii înlăcrimați, au rostit:

         – Crăciun fericit, draga mea!

         – Cu siguranță va fi fericit, scumpul meu! a șoptit ea, în timp ce mergeau îmbrățișați.

         Iar toți cei care îi vedeau în acele clipe mergând împreună în lumină dumnezeiască a nopții de Crăciun, pentru ani de zile aveau să vorbească despre o poveste tăcută, dar adevărată de iubire fierbinte…

Sursa: - Pr Alexandru Stanciulescu Barda