Ciubăncuța,Cj.23.12.2016
Satul e
febril, grăbit ca fata la măritat, fortuit de pregătirile de Crăciun (nu văd
atâta tinereță, energie, ca altătdată, probabil şi pentru'că şi eu
"netrebnicul", cum interpretează cu măiestrie în filmul Dacii, actorul
Gheorghe Dinică, dar nici Vica mai mare cu 7ani decât mine, nu mai e tânără, dar
amândoi nu mai suntem tineri, însă colac
peste pupăză (fac o paranteză, ca şi cum m-aş fi băgat neântrebat, advocat
nebăgat, fac un hop la tinerețe, prin tunelul timpului printr-o breşă a minții
petru o clipită, mă reântorc în tinerețe, dar de ce trebuie să intru în detalii
şi să mă explic?), că no, da nu-i fierbe-o-n oală, zic eu când m-am însurat cu
ea, cu Vica, având pe capul ei tri prunci, tri arici pogonici ( şi doctorul
veterinar Sarca Nicolae coleg"de liceu, de clasă, şcoală, la liceul
agricol la Bistrița şi Şimleul-Silvaniei, prin 1977 zice şi ştia ce zice:
"Pavele, morcovul tânăr şi găina bătrână face zama bună") şi de asta
oare văd eu totul în roz ! O sa iau ceva din constituția mea, din caracterul
meu, că de ce m-am înhmat la o aşa greutate, sări buturuga mică să răstoarne
carul mare, colegul meu Vancea Augustin mai practic din fire (el Vancea e
cubleşan, din Cubleşul-Someşan, avea în permanență expresia "coceți-s-ar
nodul !" tată-su la ceape era brigader zotehnic şi unic copil Gusti şi având de toate era cu nasul pe sus, asta
fiind un mod de viață "sâc, sâc, că n-ai mărgele roşii, c-ale mele!" şi
curcanului burzulibdu-se nu-i ajubgea ocolul, curtea), că vede şi azi toate mai
altfel, mai breaz lucrurile, încurcătura în care m-am băgat nu era o joacă cu
moartea şi căsnicia mea era pe viață, cu Vica, indiferent cine agăța, aducea
răutăcios, vorba (se băga strâmbe, dar nimeni nu-mi putea băga bețe-n roate), c-ar
merge mai cu "moț", cu încetinitorul, mai mototol, cu paşi de melc (Angela
se grăbeşte încet), c-atuncea, pe vremuri, fost-am şi eu cum am fost, n-am fost
fasole de post (în Ciubăncuța-Clujului la fasole se zice mazăre şi nu ştiu de unde până unde, nu ştiu cine o
rotunjit fasolea şi o împestrițat mazărea ascuțind ovăsul la lună), deşi suntem
în toiul unor preocupări, pregătiri, de seamă, azi, acuma (amu), că Naşterea Domnului impune
respect, sfințenia bucuriei, nişte reguli, Crăciunul fiind precedat de post
mare, ca cel al Paştelor, cu-n regim alimentar anume sever, strict: elimină,
esclude, mâncarea de dulce (carne, ouă, lapte-hrana proteică, cu vitamine şi
săruri minerale, mâncarea consitentă, hrana care te ispiteşte, haiasă îți face
cu ochiul, că are pe vino încoace, ademeneşte fiind lăsat copiosul pe Crăciun
şi pe după Crăciun)... S-a spart târgul şi totul e mai anapoda şi al naibii de
la o vreme încoace şi nu mai pricepem cum am priceput: dacă-i albă îi albă, neagră,
nu-i alba-negra, ca la parlamentarii noştri iluştri, parlamentarii mai degrabă
cosmici, aştri, că au picioarele fraer în aer şi capul în nori, ca flăcările
ce-ascund comori, sperietori de ciori, (nedumerit mă întreb: da mă, tu ştii şi
astrologie? dar la nevoie în ce nu eşti specializat, amestecat, ca mămăliga pe
rânduri pusă, pricepându-ne toți ca
Becali la afaceri, la zidirea turnului din Babilon, pricepându-ne cu toții mai
ales la fotbal (toți se cred aşi, comentează, dau sfaturi, dar nu fac ei de doi
bani, mai mama focului) la fotbal, ne pricepem, dar de ce ziceți, că acest
ceştin dat pe brazdă (Becali): "are mână lungă"? că-i pentru propria
pungă, pungă plină, pungă-n dungă, c-o pilit Solomon cu pilă lungă, c-o pilit
pila pe pungă, Solomon, cu sulă lungă... (încurc sula cu prefectura, marfa cu
ambalajul, deşi acesta din gură s-a pocăituna-i a zice şi alta-i a face (din
gură toate le faci, dar ca pe țigani "praftica"-i omoră), dar ce am
cu el, cu omul aiesta mucalit şi parcă jucând teatru comic, un peşte mărunt, făcând
pe deşteptul, făcându-şi jocul, dar nedumerit sunt: de ce suflu şi-n iaurt după
ce m-am fript în cioarbă?). Probabil pentu'că lu'Nică a lui Creangă în Iarmaroc
nu i-a ieşit isprava cu pupăza din tei; i s-a încurat borcanele, ițele, peteicile,
a călcat în strachini ori... Țăranul a
fost talpa țării, o cinste, o demnitate, un distinct, în infinitul apropiat de
obiect, dar comunismul l-a dislocat, la smuls ca pe un fir de nisip din fundul,
adâncul, oceanului, din dumnezăiescul lui, l-a rupt din matca arhaică a
satului, din albia acelui fluviu cu mulți afluienți, cu apa mică care curge-n
cea mare, care se scurge şi varsă în mare (pe țăran l-a scos ca pe o vraniță din
țâțâni, l-a scos din rădăcini, din acel credit, stimă ce şi-o avea în el, din
acea bază a lui, din cosmosul răbdării şi iubirii lui miorotice, deşi aici în
acest univers rural era om de încredere, om între oameni pentru oameni, capital
de preț, cu rost şi orânduială. Peste tot era soare-n raze luminat, pregătiri,
"forgoteli", pentru Crăciun, deşi Crăciunul nu vine cu bota (aşa, că
bine o zici față că n-ai ceteteră şi o dai cu arcuşul pe strună după urechi),
dar nu ştiu de ce gândim altfel şi eu şi nevastă-mea, Vica, de ce din purice
facem țânțar şi din țânțar armăsar, în sfințenia bucuriei înmulțindu-ne
talantul cu har şi-n ultima vreme sărbătorile cu tradiție nu le mai vedem în
spațiul carpato-danubio-pontic a satului desfăşurându- se cu atâta fast, cu
atâta plinitate, divin şi senin, că numeric țăranii a scăzut, mulți au murit, alții
au îmbătrânit, au căzut în vergea, în neputință, (îi văd în cădere liberă în
conuk de umbră, deci, nu suntem miei căpiați, cu Cenuroză (infestație la creer
cu Coenurus cerebralis) ori la oi, ovine (eu berbec şi ea mioară) cu Călbază, Fascioloză..., să zic, nu se poate nu se
năzare, oare, doar mie, deşi n-am mâncat ceapa ciorii, mătrăgună, ecetera, eccetera,
dar la capătul satului, vieții, numai tineri nu mai suntem pentru ai mai da
popii de lucru şi Vica să mă calce ca din întâmplare în timpul cununiei, să mă
calce pe picior când preotul dă să îmi pună corona ca nu bărbatul să fie cel
care porunceşte în casă şi în casa omului să cânte găina cocoşete, ca nu
degeaba se cânta de-a lelea iordane..., că băratul e capul, dar femeia gâtul
şi: cine poartă capul, dacă nu gâtul, grumazul? şi un alt motiv de îngrijorare:
toată lumea o îmbătrânit, s-o împuținat şi care mai sunt, au căzut trei iezi
cucuieți, în vergea dintr-o socio-umană iubire ce-l macină pe om, îl consumă, distruge,
îl face "citadelă sfărmată", epavă umană eşuată la mal de pe val pe
val, că dintre sute de catarge, câte oare vor învinge, vor înfrunta valurile,
necazurile, chiar aşa? Avea şi Vica vorbele ei: "Când n-ai minte, n-ai
nici ce vinde şi dacă eşti prost, ho pe curu-ț, stai fain-frumos acasă, că
decât prost mai bine orb, că nu te faci de baftă nefiind nevoie de vorbă
proastă, ci de faptă (erau vorbele ei, vorbe cu care îşi bătea capul vroind
să-i meargă bine şi de atâta înțelepciune se şi prostea, dănd cu bățu'-n baltă
dându-şi seama, că-i cu după ploaie chepeneag, că de ce îşi dă apă la moară ca
să schimbe numele la grăunțe, îsi dă seama că şti mai mult, de aia pricepe
multe, câte-n lună şi stele, că doar ştiind multe vede câte nu şti şi ce mică
şi de îngustă e lumea ei şi domnul e domn şi-n şanț). Satul îşi are
tradiționalul, un fel de cânt, hore, doină, al existenței lui, cu datină şi
obicei, avându-şi reguli, principii conform unei Biblii nescrise ori scrise, în
iubire de la sine existând un comportament, mod de a trăii specific, etic, asta
fiind zisul național, cărămida, mândria, care o batem de piept, dar de care ne
ferim ca de dracul, ca dracul de tămâie, ca de un păcat de moarte, că auzi tu
un nemai-auzit: s-a demonetizat, învechit, ieşit din modă: patriotismul, deşi
nu ştiu, Ben Todică, cum poți să te fereşti de o dragoste, cum o poți nega, ruşinându-te
de ea şi în fond de ce s-o ascunzi, cu ce drept, ştiind, simțind, că-i o
calitate, lumina care nu se ascunde sub obroc şi unde lipseşte dragostea, scrie-n
scriptură, că nimic nu e şi omul e un nimeni, pe nicăieri, ciuli-buli, tichiri-michiri
(aşa că Alex. Ştefănescu, eu fără să mă grozăvesc vreau, țin morțiş, să fiu un
original, să fiu român, originar, născut, o recunosc sus şi tare, ca să se audă
peste țari şi mări : în România, sunt fiu al Romàniei Mari, al Daciei Felix, al
Daciei lui Zamolxis, chiar dacă unii mai bagă strâmbe întrebându-se prosteşte:
Dacia, dacii chiar să fi existat? Pe aieştea care pun la îndoială însuşi
existența lor, însuşi dreptul de a fi, nu-i percep, ca cetățeni sinceri, aceştea
ar vinde-o chiar pe mama lor "pe bani peşini" şi s-ar feri să o
recunoască, deşi învățați, învățați, învăți, a spus-o Lenin, un lucru bun, nu
ştiu dacă unicul, dar ce-i bun, de bine şi lui Dumnezeu îi place, o ştim pe
dibuite, intuitiv, nouă nespundu-ne personal, dar ce se mai zice: cine crede
fără a vedea, deşi lui Toma (nu Toma Alimoş haiduc din țara de jos...), lui
Toma i-a trebut personal cu mânuțele lui, cu buricele degetelor i-a trebuit
neapărat să pipăie rănile lui Iisus, să simtă pe viu crudul adevăr, c-aşa era
el mai cărpănos, mai încăpățânat în bine, că nici lui Iuda parcă nu i-aş
reproşa fapta, în toată istoria asta, aiesta fiindu-i rolul, misiunea, menirea
şi dacă oamenii până şi pe Stalin, ciuma, l-au reabilitat, noi oameni şi
Dumnezeu, de ce n-am face-o şi-n cazul lui Iuda.
Pavel Ferghete R
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu