Doi plisnoţi care au trecut Prutul

 Dr. Nicolae BACALBAŞA și dr.Gheorghe BACALBAŞA- Doi plisnoţi care au trecut Prutul.

 

    Vol. I-II-Tipo Moldova

                                             GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

    „Epopeea Generaţiei de sacrificiu s-a întrupat

      în monumentul sacru al înălţării Neamului ca

       axă a spiritualităţii sale mistic-creştine.”

                                                 (GH.C-TIN NISTOROIU)

   <<Ţara asta nu-i de rouă,

       Ţara asta nu-i de dar,

       Cel ce ne-a lăsat-o nouă

       nu ne-a dat-o în zadar!>>

            (Nicolae Nicoară-Horia)

   Purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu pentru Naţiunea noastră multi-milenară-Zestrea lui Zamolxe, a Sibilelor pelasge şi a Maicii Domnului zăvorâtă în scrinul Crucii Biruitorului Hristos, milenară ca glorie şi milenară ca frângeri, ne-a dăruit prin harul doctorilor gemeni (genă princiară), Nicolae şi Gheorghe Bacalbaşa, o lucrare de suflet, o sinteză profundă şi o diagnoză clară a evenimentelor interne şi externe, desprinsă din realitatea desfăşurării şi derulării lor şi nu din analiza programată a celor ocultaţi care mistifică adevărul pentru a putea dezinforma şi manipula peste timp populaţia care merge la vot, vorba celebrului actor naţionalist Dan Puric.

     Bine documentaţi, cu Scenariul asimilat integral, buni regizori, doctorii Bacalbaşa distribuie rolurile în teatrul de operaţii în funcţie de responsabilitatea pe care trebuia să şi-o asume fiecare, individ, grupare, naţie în raport cu rotirea lor istorică.  Lucrarea înflăcărează inimile celor ce încă mai sălăşluiesc în conştiinţele lor curate şi demne de Dacoromâni, asumându-şi deopotrivă trecutul, prezentul şi viitorul care, ne sunt hărăzite.

   Neamul Proto-Dac este o Urzeală sfântă de har ceresc, glie tracă, profetism pelasg, eroism scitic, jertfă getică, moşie regală, armonie areală sacră, trăire mistic-monahală, cultură monoteist-spirituală, frumuseţe feciorelnică dochiană, mame pilduitoare, preoţi isihaşti, ţărani cucernici şi falnici, poeţi serafici, dascăli de aur, doctori fără de argint, conducători teocraţi împliniţi în cnezi şi voievozi înveşmântaţi în vitejie şi nemurire.

   Neamul românesc creştin, fiind sensul eternităţii sale dace, coboară şi urcă în veşnicie.

   Se spune că Osul domnesc îşi păstrează mireasma valahă în gena mistică câteva milenii.

   Gemenii Nicolae şi Gheorghe, scoboară dintr-un arbore genealogic impresionant, falnic, deci cu urcuş vertiginos întru corola spiritualităţii Neamului dac, prin cultura lor ortodoxă.

    În timpul bolşevicilor peste 100 de membri ai familiei au fost executaţi, Galitzinii supravieţuitori s-au împrăştiat care încotro pe suprafaţa pământului, ieşind din istorie. Pâinea se mînâncă pe rând.  (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, op. cit. p. 136-139)

   Basarabia-leagănul părinţilor care-şi aveau conacul situat pe malul Nistrului la vărsarea Răutului în acesta, ocupă un loc drag, trist, de suflet, sensibil în evocarea gemenilor: „Situaţia geopolitică a României a fost fără îndoială un blestem şi niciodată acest lucru nu s-a văzut mai bine decât în 1939, cu ocazia încheierii incredibilului (pentru mulţi) pact Ribbentrop-Molotov... Pactul Ribentrop-Molotov a fost de fapt dansul curvelor. A fost urmat de o altă curvăsărie monumentală, procesul de la Nurnberg... Teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord cuprindea 52% populaţie românească, 26% ruşi şi ucraineni, 8,1% evrei şi 3,3% germani. Era această compoziţie etnică un element de vulnerabilitate în raport cu bolşevismul? Fără îndoială că da. Germanii, membrii unei structuri etnice mamă aliată cu bolşevismul, urmând să fie repatriaţi în Gemania Mare. Nu erau parte a jocului. Slavii erau atraşi pe diverse căi de bolşevici dar majoritatea erau inerţi. Cei 200. 000 de evrei au constituit o problemă reală, cunoscută şi confirmată de desfăşurarea evenimentelor istorice. În raportul serviciului secret din 9 decembrie 1939 se informa că <<ruşii se pregătesc să invadeze Basarabia şi că în urma panicii ce se crease cu această ocazie în mai multe oraşe din Basarabia, intelectualii în majoritatea evrei, suspectaţi de multă vreme pentru sentimentele comuniste, s-au grupat în comitete de iniţiativă (Chişinău, Orhei, Tighina, Cetatea Albă). S-au distribuit în rândul lor o insignă de metal reprezentând steaua sovietică în cinci colţuri care să servească la recunoaşterea între ei. Această insignă urma să fie purtată vizibil de membrii batalioanelor de execuţie înarmate în perioada evacuării trupelor noastre. Serviciul secret sublinia că voiajorii comerciali evrei sunt folosiţi pentru întreţinerea legăturilor între diferite organizaţii şi pentru trimiterea materialului de propagandă. Aceste formaţiuni urmau să fie sprijinite prin lansarea de paraşutişti. Pregătită pentru atacarea Europei, URSS înaintea celui de Al Doilea Război Mondial avea un număr incredibil de paraşutişti, de 250 de ori mai mare decât numărul paraşutiştilor existenţi pe tot teatrul de război. Paraşutiştii urmau să înconjoare unităţi militare şi să organizeze diversiuni în spatele frontului.” (Ion Şişcanu, Revista de Istorie Militară 4/ 1991, 17-19)

   Paraşutiştii militari lansaţi de sovietici au fost un element important în lanţul de încălcări ale ultimatumului din partea bolşevică în perioada de retragere a trupelor şi administraţiei noastre. <<Bande ucigaşe de sectanţi sau sanghinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe, sate. Acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor. Valuri de ură s-au dezlănţuit  ca sub o comandă nevăzută.>> (Nicolae Iorga, De ce atâta ură? Neamul Românesc, 6 iulie 1940)

   Cine crede că este român trebuie neapărat să citească <<Săptămâna roşie, 28 iunie-3 iulie 1940>> a lui Paul Goma. Sunt unii care nu îl iubesc pe Goma. Cartea lui nu este politically correct. Ce înseamnă politically correct? Să apuci rahatul de partea lui curată.” (op. cit. vol I, p. 189)

   Bunicul machidon şi senator în Partidul Poporului, amic al mareşalului Averescu, alt fiu al Basarabiei, despre care Doctorul Şerban Milcoveanu (pe care l-am cunoscut personal) zicea că este: <<pământul cel mai urgisit de pe planetă şi poporul cel mai torturat din istorie.>>, sau  altfel spus că: „Basarabia s-a purtat cu România ca o femeie care-şi iubeşte bărbatul, chit că acesta obişnuieşte din când în când să mai bea şi să o ia la bătaie.” (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, op. cit. p. 12)

   O carte, de fapt două, două volume,-dar din Darul nesfârşit al prietenului meu, Dumitru Ionescu-Bucureşti, fiecare geamăn cu darul său regal, de referinţă, de o valoare monumentală în care se reflectă plină de strălucire Aura Armânului boier de-apururi, a Dacului aristocrat totdeauna demn, ferm, fidel, prezent, poruncitor şi nemuritor.

        Lucrarea-gemenilor-întemeietori de destin, Doctori-armâni, urmaşi ai nobililor venetici care s-au hrănit cu mana dintre Nistru şi Prut, impresionează prin temeiul, unda de umor şi împrejurările luminate de evenimentele copleşitoare ale celui mai dramatic secol al XX-lea, cu întreaga sa istorie universală la fel de zbuciumată, din care ţâşneşte tragismul nostru naţional, adus ca pricopseală de vânzătorii de ţară încuscriţi cu duşmanii străini, care l-au programat şi promovat. Autorii lansează un rechizitoriu dur la adresa acestui popor prea des debusolat, prea lesne amăgit, de multe ori încremenit sau adâncit în letargie, dar scot deasupra  tuturor şi demnitatea spiritului nostru care înnobilează şi dăinuieşte până la urmă biruitor.

   Cele două volume verzi, care însumează: primul 288 de pagini şi al doilea 351, în total 639 de pagini, nu sunt repartizate pe capitole, ci pe idei, evenimente, atitudini, noţiuni, întâmplări, umor, judecăţi raţionale, entităţi, consecinţe.

   Un loc central, viu, cald, sfânt, de inimă şi suflet îl ocupă permanent Basarabia şi mama.

   Strămoşii îşi trăgeau seva din Munţii Pindului. Pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea au trecut Dunărea aşezându-se în jurul Galaţiului şi al Brăilei.

   Bona gemenilor, grecoaica-Elena Aristidovna Iconomidis, era considerată ca o bunică.

   Bunicul după mamă, Alois Iarossevici-membru al Clubului englez din Odessa.

   Bunicul după tată, Dobrovici-Bacalbaşa, senator, ucis în 1940 de sovietici.

   Strămoşul mamei-vicontele Charles Sicard-fondatorul cetăţii Odessa-Palmyra sudului. Ecaterina a II-a care, dorea renaşterea Imperiului Bizantin pe ruinele celui Otoman, l-a numit Odessa după celebra cetate thracă Odessos. (Notice sur onze anees de la vie de Richelieu a’ Odessa)

   Jaques Charles Sicard (1774-1830)-fiul vicontelui, căsătorit cu Laura van Thys (1797-1864), mason, autor de memorii, consul la Livorno (1818-1819), consilier de comerţ, moşier la Vadul lui Vodă, fondator al Societăţii de Agricultură, preşedintele Clubului De la Redoute.

   Un descendent al familiei vicontelui ajunge premier al Ungariei, fiind asasinat în 1918.

   Fiul primului ministru, vicontele Hristofor Sicard-căsătorit cu Natalia (+1914), fata generalului genist Nicolai Kraff (neamţ rusuficat) constructorul primei căi ferate ruse. A avut două fete: Olga, căsătorită cu I. G. Suruceanu-fiul lui Casian Suruceanu, fondatorul mănăstirii Suruceni (nobili români, unul dintre cei mai bogaţi proprietari basarabeni), membru activ al Institutului Imperial Arheologic şi membru de onoare al Academiei Române, şi apoi cu N. Goronovici. Sora ei, Elena a fost mai întâi soţia prinţului Eugen Golitân-Golovkin (+1887) şi după aceea a lui V. V. Ianovski.

   Natalia Sicard este proprietara muzeului de la Vadul lui Vodă, iar fiica ei Olga Suruceanu- fondatoarea Muzeului  I. C. Suruceanu al Pontului Scitic din Chişinău.

   Mama arheologului era fiica generalului Constantin Lomătescu.

   Vicontele Mihail Sicard-fiul lui Hristofor, director de bancă în Kiev, tatăl celebrului violonist Mihail Sicard.

   Vicontele Carol Sicard-ajunge cunoscut prin fiica sa care s-a căsătorit cu prinţul Mihail Cantacuzino.

   Unchiul Gheorghe Dobrovici-Bacalbaşa a emigrat în Basarabia: „Gheorghe Dobrovici Bacalbaşa, elev de liceu, avea 17 ani când a început golănia sângeroasă numită revoluţie bolşevică. Deşi minor, a avut capacitatea de a înţelege fulgerător că se află în faţa manifestării răului deplin şi s-a simţit obligat să reacţioneze pe loc oferind ce avea mai scump, viaţa. Fără să spună nimic părinţilor, luând puşca de vânătoare din cui, a dispărut. În marele balamuc al înfruntărilor extrem de crude şi neclare ale acelor ani, a luptat în gherila urbană cu bolşevicii la Kiev. Se luptau pentru străzi, se luptau pentru case. Din când în când, măcelul se oprea, ambele părţi convenind să-şi culeagă răniţii. Într-un astfel de armistiţiu, Gheorghe a văzut capcana întinsă de unul dintre adversari, un cismar şchiop cu picior de lemn. Ascuns în spatele unei surori medicale în uniformă, tupilat cu ţeava armei pe umărul acesteia, cismarul, nici el rus (dintr-o seminţie ce a sprijinit masiv bolşevismul) spera să împuşte duşmanii revoluţiei. Şiretlicul nu a ţinut. Gheorghe l-a împuşcat prin sora medicală. Era complice, era forţată?” (op. cit. p. 162)

   Igor-seminţie normandă, fiul unchiului Gheorghe-eroul adolescent de la Kiev, plămădit dintr-un aluat aristocrat cu ingrediente manciuriene. Bunicul său, înalt ofiţer care controla garnizoanele ţariste între care şi Manciuria s-a căsătorit cu o chinezoaică. Din acel fruct al dragostei a ieşit Natalia-mama lui Igor.

   Cartea de vizită a unchiului Gheorghe: „Scund, bun cunoscător de arte marţiale, Gheorghe nu dădea niciodată primul. Dar când lovea, băga în  spital... Când ne-am născut,  mama a vrut să ne facă poze. Aceste poze nu există, nu au fost făcute niciodată... Vărul meu, concentrat sergent la o unitate din Bucureşti, avea un aparat fotografic. Pe 4 aprilie 1944, după boscorodelile mamei, sărind masa care era la popota ofiţerilor din Gara de Nord (de acolo s-au scos numai cadavre în acea zi), tata s-a dus să aducă aparatul foto. Alarma aeriană l-a prins pe stradă (americanii ne ofereau cu simpatie bombele lor, n.a.) N-a mai apucat să ne facă poze, dar a rămas viu... Cadavrele? Sunt cei care au ars de vii în Bombardamentul sălbatic din 4 aprilie 1944. Etimologic, un holocaust, adică ardere totală. Numai că, vezi, termenul e rezervat, marcă comercială ” (ibid. p. 164-165, 257)

   Tatăl-era profesor universitar, devotat muncii sale peste putinţă, vorbea şi scria fluent în multe limbi, dar graţie prigoanelor era retras, necontrolabil, ca japonezul. După discursul din balcon al lui Ceauşescu despre Cehoslovacia în 1968, înnebunise de aburii naţionalismului şi de dreptul de a da oficial cu copita în sovietici. Ba chiar era dispus să se înroleze la respingerea eventualei invazii. Mama, deşteaptă, lucidă, îl ironiza:

   -Băi, tu erai la fel de încântat şi de Mareşal. (ibid. p. 223)

    După o vreme pentru a-şi salva cariera trebuia să intre în partid. Consiliu de familie, tratat cu bisturiul fără anestezie. Tot mama a dezlegat iţele. A privit în globul de cristal al inteligenţei sale:

   -Ăştia te pot beli în două feluri.Unu la mână, că minţi partidul. Ani de zile tata figura la averea părinţilor cu un număr de două cifre la hectare. De fapt erau trei, la sute tata ştersese. Era oficial declarat fiu de chiabur, nu de moşier. Dar Ăia ştiau şi tata era aproape sigur că ştiau.

   -Singura ta şansă este să declari acum corect şi să spui că ai vrut prin fapte să demonstrezi ataşamentul faţă de construcţia socialismului. Nu se vor aştepta să ai tupeul acesta. Ei se bazează că te prind că minţi Partidul la încercarea de a intra în rândurile sale. Numai că se vor replia şi vor încerca să te strivească cu o chestie jegoasă. Statutul!

   Vor încerca să demonstreze că nu îl ştii şi vor avea motiv formal să te respingă.

   În bucătăria de la blocul C 28 Ţiglina I, cei trei doctori, eu, frate-meu şi mama, cu dezlănţuirea cruzimii inchizitoriale, în cadenţa mitralierei, îl hărţuiam pe bietul tata cu statutul Ălora. L-a învăţat tata pe de rost. Trăgea precum pseudoteroriştii în 1989 <<din toate poziţiile>>. (ibid. p.225) 

   MAMA gemenilor, Doamna Doctor s-a născut la Vadul lui Vodă în anul intrării României în războiul de Întregire-1916. Unul dintre verii mamei era contele Sergiu Stroganoff.

   În anul Unirii Principatelor Române-1859, guvernator al Novorusiei şi Basarabiei era contele Stroganoff.

   Pe vremea aceea s-a constituit o faimoasă reţea de falsuri antice: „În 1870, la Oceakov şi apoi la Odessa, apare o celebră întreprindere de falsuri antice a fraţilor Gohman (Şapsel şi Leiba). Ei umplu toată Europa cu lespezi de marmură antică, cei drept dar cu inscripţii falsificate. Toată Europa era pasionată de aurul sciţilor (ca şi astăzi..., n.a.). Şi aici banda lui Şapsel Gohman rupe piaţa. Păcălesc până şi Luvru ce achiziţionează, cu o sumă astronomică, tiara de aur a lui Saitofarn. Tot ce cumpărai ca aur de la Gohmani era sigur fals, dar perfect falsificat. A luat-o şi Surucean.” (op. cit., vol. I, p. 124)

   Mama era incontestabil capul familiei, impunându-se prin minte, dăruire şi capacitate, fiind totodată şi curajoasă din fire, înfruntând destinul dur, supravieţuind cu calm deportării: „Curajul mamei s-a verificat când au venit valurile de bolnavi cu febră tifoidă, mai apoi cu leptospiroză din lagărele morţii din Deltă şi Insula Mare a Brăilei. Dacă erau câţiva, tovarăşii i-ar fi lăsat să moară. Dar fiind cu sutele, i-au dus la spital. La spital Securea şi-a arătat public rânjetul morţii.” (op. cit. vol. II, p.67)

   „Există clipe care parcă încheagă realitatea într-un bloc unic de amintiri colective: ... cutremurul din 1977, ... debarcarea omului pe Lună. Pentru mine este 4 aprilie 1944 când încă nu puteam să am amintiri. Eu şi frate-meu aveam cinci zile... Trebuia să ne naştem la Chişinău. Se rupsese însă frontul, bolşevicii erau pe cale să ocupe capitala Basarabiei, informaţia era secretă, tata a aflat-o întâmplător şi mama, doctor la spitalul din Chişinău, cu burta la gură a venit să nască în Bucureşti unde războiul îl aruncase pe taică-meu.

   Din lac în puţ! Ne-am născut pe 29 martie, la două zile de la venirea mamei în Bucureşti la maternitatea Giuleşti. Avioanele americane au venit ziua. Urmau liniile ferate, Giuleştii erau lângă linii şi lângă Gara de Nord. Când au izbucnit sirenele, majoritatea femeilor şi-au abandonat pruncii. S-au dus fără ei în adăpost. Mama ne-a luat în braţe pe amândoi. Spitalul a fost lovit de două bombe, au murit câteva surori şi un medic secundar... Tatăl-meu, sublocotenent de tancuri, trebuia să fie în clipa atacului la o popotă a ofiţerilor în clădirea Gării de Nord. Era un om meticulos, hiperexact, care nu ieşea niciodată din schemă. În acea zi a ieşit, s-a dus la văru-meu, sergent într-o unitate militară din Bucureşti, să ia un aparat fotografic, să facă poze celor doi născuţi. N-a ajuns la nepotul său. Alarma l-a prins pe drum. S-a culcat într-un şanţ... Din popota Gării de Nord s-au scos numai cadavre. Nimeni nu a supravieţuit... Câţi au murit? Unii zic că 3.000, alţii că 10.000... În Bucureşti a fost înfiinţat cu această ocazie un nou cimitir, << 4 aprilie>>. În parcul Cişmigiu s-a ridicat cu această ocazie o statuie pentru bravii aviatori americani care au pisat capitala cu bombe (nu ştiu să se fi ridicat la Hamburg, Koln, Berlin). Periodic, eroii sunt sărbătoriţi cu participarea autorităţilor române. Există o piatră comemorativă, în chip de gigantică carte de granit cu foile lăbărţate ca două labii, pentru piloţi şi în cimitirul eroilor militari din Primul Război Mondial din Sinaia. Nu există nici o cruce pentru morţii Bucureştiului din 4 aprilie... E o calitate sau un defect al neamului? Pentru interceptarea bombardierelor au acţionat 81 de avioane româneşti de vânătoare şi 91 germane. Dar nemţii s-au dus la Ploieşti (Petrolul!) O luptă de două ore. Majoritatea piloţilor de vânătoare care au supravieţuit au avut apoi, după 23 august, după ce au luptat inutil în afara graniţelor ţării, de-a face cu Securitatea.” (op. cit. vol. I, p. 259-261, 265)  

   Aşadar, zorii naşterii gemenilor basarabeni s-au strecurat printre explozii, schije şi Providenţă. Bacalbaşii au avut o copilărie şi o tinereţe bucuclaşă: rând pe rând, săptămână de săptămână îşi etalau acasă oasele rupte...

   „În ziua naşterii celor doi gemeni, bietul taică-miu, naiv şi mândru, a declarat: Am dat ţării doi ostaşi.” (op. cit. vol.II, p. 348)

    După absolvirea celebrului Liceu Mircea cel Bătrân din Constanţa, în 1961, gemenii riscând totul au optat pentru medicină. Gheorghe îşi aminteşte: „Oricum peste tot trei sferturi din locuri erau deja date, intrau pe bază de dosar, omul şi locul, posesorii de origine socială sănătoasă... Eu am intrat la Cluj... Am stat în căminul Victor Babeş... De Paşte, porţile căminului se încuiau ca să nu se ducă lumea labiserică. Ţin minte o Înviere cu porţile închise în care studenţii, feciori de ţărani din Ardeal care primiseră de acasă pachet cu ţuică şi miel s-au apucat să cânte doine şi cântece bătrâneşti. Au cântat toată noaptea, încet în surdină, doar că erau sute de glasuri şi li s-au alăturat şi fetele din căminul de alături.

   Molcom, mângâios, dar şi ameninţător totodată ca o cutremurare a pământului. Atunci am înţeles ce poate produce amestecul de naţionalism nativ al unui copil de la ţară, credinţa şi opresiunea administrativă, hai să-i spunem mai blând interdicţie şi m-am luminat, am priceput brusc, instinctiv ce a fost cu Legiunea şi cu Căpitanul.” (op. cit. vol.II, p. 154-158)

    Interesul pentru Mişcarea naţional-creştină mi l-au trezit trei oameni, doctorul Sergiu Crivda, mentorul meu în anestezie de la Spitalul Panduri din Bucureşti, cât timp am fost intern şi medic secundar, colegul Guju Popa, ginecolog la spitalul din Galaţi şi, mai ales, cartea doctorului Şerban Milcoveanu (<<Memorii 1929-1989>>, Ed. Pământul, Bucureşti-2008), un document aproape revelator în viaţa mea.” (op. cit. vol.I, p.168)

   Gheorghe îşi mai aminteşte în epistola către fratele său Nicolae episoade chiar dinainte de naştere: „Pe vremea când noi încă nu ne născusem, ţara aceasta a noastră nu ducea lipsă nici de legionari, nici de evrei. Când am cresut, când am deschis ochii, aproape că dispăruseră şi unii şi alţii. Pe legionarii pe care nu i-au terminat Carol al II-lea şi Antonescu i-au jughinit comuniştii. Cât despre evrei, cu prima ocazia când li s-a dat drumul, au plecat în noua lor patrie de pe ţărmul de sud al Mediteranei după regula omul şi geamantanul.

  Povestea profesorul Popa, tatăl colegului nostru Guju, care ispăşea pentru credinţele lui legionare, cum în închisoare la orele de reeducare, ofiţerul politic le spunea triumfător purtătorilor de zeghe:

   -V-aţi luptat cu evreii, aţi făcut porcării şi n-aţi reuşit să realizaţi nimic. Am venit noi, am schimbat condiţiile socio-economice şi au plecat singuri. Vedeţi?...

   La început de mileniu m-am dus să vizitez ţara sfântă împreună cu ORL-iştii de la Spitalul Panduri. Am văzut mormântul Mântuitorului, grădinile Ghetsimani, Cana Galileei. Ghid era un pensionar evreu, fost inginer, născut la Piatra Neamţ, Piatra cum spunea el cu alint şi care emigrase la vârsta de 12-15 ani. Era un om pătimaş şi cumsecade şi care se simţea legat atât de noua ţară cât şi de locurile de unde plecase şi în care îşi petrecuse copilăria... În 1940, când s-a pierdut Ardealul, umbla tineretul încolonat în Piatra şi cânta: <<nu noi suntem trădători de ţară...>>. Emotiv şi sentimental ghidul urla cu patos la microfon un cântec pe care îl auzeam prima oară. Distinsul doctor Miki Dumitriu, decanul de vârstă al ORL-iştilor care stătea lângă mine pe scaun, m-a apucat brusc de mână.

   -Ăsta-i nebun? Cântă cântece legionare.

   Bietul inginer era copil când a auzit, a văzut, a fost impresionat, a înregistrat totul, erau vremuri tulburi, se pierduse Ardealul şi tinerii mărşăluiau prin oraş... La microfon se auzea cântecul legiunii, iar pe fereastra autobuzului se derulau pământurile Palestinei roşii, bolovănoase şi ondulate.” (op. cit. vol. II, p. 276-277)

   Inginerul nemţean-evreu îi sfida deopotrivă pe wiesel, florian, crin, gerea, scutaru-toate acele flori de mucegai, ţâşnite din rădăcinile alogene care au înflorit în revoluţia bolşevică.

   Vorba unui contemporan: legionarii n-au fost şi nu sunt victime, ci martiri.

   Victimile nu sunt decât călăii.

   Studiu de caz: Theodor Ştefănescu

   Doru, medic oltean foarte charismatic şi deştept din Măceşul de Jos, din sudul Olteniei, înrudit prin mamă cu celebra familie Berceanu, care a dat un dramaturg celebru şi academician, altul ministru ajunct la învăţământ.

   Doru a ajuns medic în satul bunicilor săi din Oltenia: „Aici a dat întreaga măsură a simţului său clinic ieşit din comun şi în egală măsură carismei. Circa sa ajunsese un fel de Maglavit al zonei. Doru era un povestitor desăvârşit cu o capacitate de evocare uimitoare.” (idem, p. 210) După un stagiu în Capitală a plecat în excursie. S-a oprit în Franţa. A cerut azil la poliţie. Vorbea perfect franceza şi engleza. A fost întrebat ironic:

   -Vrei să rămâi aici? Vrei să faci şi copii?

   Vezi bine sângele românesc al lui Doruleţ risca să spurce conjugal nobilul sânge galic. De câte ori ajung la Paris, în metrou, îmi vine să izbucnesc în hohote de râs. Tot metroul geme de negri şi de arabi. Sângele lui Doru nu era bun! Şi i-au mai spus francezii că va trebui să refacă liceul la ei, să-l înveţe pe Boileau şi Corneille. Aşa că Doru s-a hotărât să plece în Germania. A ajuns la Frankfurt. S-a angajat la o clinică de izotopi, cu obligaţia ca în trei luni să-şi aducă diploma de medic... Doru nu a vrut să uzeze de numele unchiului său hematologul bine cunoscut în toată Europa şi cu mulţi prieteni. Avea practica celor 3 ani când lucrase cu unchiul său şi-l îngrijise pe fratele lui Ioan Grigorescu-publicistul şi realizatorul TV al Meridianelor Lumii. După o lună neamţul, profesorul de izotopi l-a invitat la el acasă. La masă, i-a înmânat un plic cu    10 000 de mărci (Mi-i dai dumneata înapoi când vei avea), i-a spus că e onorat să lucreze cu Doru şi nu mai este nevoie să aducă diploma din ţară. A învăţat germana cu copiii sasului-gazdă şi l-a ajutat pe unul din băieţi să intre la medicină. A refăcut toată facultatea de medicină la Heidelberg şi a intrat asistent universitar la medicină. A urmat un Doctorat în medicină şi altul în biochimie. Devenit conferenţiar, avea un cabinet cu laborator în centrul oraşului şi era omul care îşi da avizul în orice transplant făcut în landul Hessa. După 5 ani a căpătat cetăţenie germană. Putea să vină în ţară. Studenţii săi care-l adorau, când au aflat de vizită s-au agitat:

  - „Nu vă duceţi dom’ profesor că ăia vă bagă în puşcărie. Văzând că nu renunţă l-au rugat să notifice când se întoarce.

  - Că dacă întârziaţi două zile noi vom şti şi începem demonstraţiile de protest în centrul Frankfurtului.

   Oare câţi oameni generează în masă asemenea sentimente spontane tinerei generaţii? Studenţii au fost parcă inspiraţi. Orice cetăţean străin putea sta la rude de gradul întâi sau doi, dar trebuia să anunţe în 48 de ore la circa de miliţie. Doru s-a cazat la mătuşă-sa, dar nu a anunţat. A întârziat oleacă. A venit în anchetă un tovarăş locotenent major de miliţie, Ionescu, chizdos şi plin de el. Doru era încă din România un om tăios şi cu coada pe sus. Să fii tăios cu tov. lent. major când te cheamă Ştefănescu chiar dacă eşti cetăţean german nu ţine. Aşa că lentul major l-a arestat şi l-a dus la circă. L-a depus la arest. Numai că i s-a dat voie să dea un telefon. A dat două, unul la omnipotentul său unchi şi altul la ambasada germană. Era Sâmbăta. A doua zi, duminica, a venit val-vârtej la circa de miliţie, reprezentantul de turism al ambasadei germane. Nu se ştia gradul său real. Ministerul de Externe fusese deja anunţat. Colonelul şef de circă era şi el prezent, alb la faţă, potopindu-se în scuze. Un cetăţean german arestat!

   Doru s-a căsătorit cu o doctoriţă tânără, care fugise în Germania, fata unui celebru ortoped din Oradea, care i-a născut un copil. La câţiva ani i s-a descoperit lui Doru cancer la pancreas. (op. cit. vol.II, p. 207 ş.u.)

    Alt caz interesant: Mircea Cosma

   Fără previziuni, fără expertize, dar în mod aşteptat Imperiul bolşevic care a strâns cu brutalitate la pieptu-i de urs, naţii creştine şi musulmane pe care le-a frânt, s-a dezmembrat.

   Dintre toate popoarele subjugate, celui basarabean i s-a oferit cea mai cruntă soartă: „Tot ce putea fi nucleu identitar, tot ce ar fi putut reprezenta o lumină pentru o populaţie în mare parte primitivă a fost anihilat. Iniţial ucidere, apoi în mare parte deportare. Pe străzile oraşelor basarabene nu prea auzi vorbind româneşte. Ce a mâncat lupul e bun mâncat.

   Cum a reacţionat România?

   Mircea Cosma, specialist în energetică de la Ploieşti, a fost chemat, imediat după Revoluţie, la Bucureşti. Întâlnirea a avut loc la cel mai înalt nivel posibil. Voiau să-l facă ministrul Energiei.

   Cosma era un naţionalist până la ultima fibră a făpturii sale. Neamul său era din Maramureş. Când au intrat ungurii în zona Ardealului de nord-vest în 1940 au ucis peste o mie de oameni. Între ei şi doisprezece membri ai familiei Cosma. Culmea e că tot administraţia maghiară i-a recunoscut titlul de conte pe baza unui hrisov din secolul XIII. Cosma însă nu le era recunoscător pentru titlu. Tatăl-său, sublocotenent în rezervă, fusese decorat cu <<Mihai Viteazul>> în luptele cu sovieticii din Crimeea în 1942.

   Cosma a acceptat funcţia de ministru cu condiţia de a i se răspunde la două întrebări:

   Prima era dacă prim-ministrul, primul prim-ministru al României, care cică o rupsese cu comunismul, avea vreo picătură de sânge românesc.

   A doua întrebare a fost ce se întâmplă cu Basarabia. I s-a răspuns că basarabenii sunt nişte golani. Cosma a trântit uşa şi nu s-a pretat la jocul puterii.” (idem. p. 344)

   * Cred că, de departe, cel mai mare noroc şi cel mai important lucru în viaţa mea au fost părinţii.

                                          Expresii, adevăr, durere, haz:

  

·       Dezastrul de la Turtucaia este începutul mitului Averescu.

·       Ajunul Primului Război Mondial, o trădare generală pe care a plătit-o apoi ostaşul din tranşee.

·       Regele criminal Carol al II-lea, cel care şi-a împuşcat mama (doar rănind-o) şi care a instituit terorismul de stat. Oameni luaţi din spital şi împuşcaţi, arderea de vii a duşmanilor de către organele de stat. Zelea Codreanu sugrumat ritual, fără sentinţă, în afara legii.

·       Elementul predominant, care formează tineretul comunist, îl dau evreii, cu 85%.

·       Belu Zilber a profeţit că bolşevismul românesc o să fie un amestec de I. V. Stalin şi I. L. Caragiale.

·       Rusa era lingua franca a cercetării ştiinţifice socialiste.

·       Legea morală a socialismului este: noi şi ai noştri.

·       Partidul împarte graţia şi dizgraţia.

·       Ţăranul a fost o materie primă greu de prelucrat pentru partid şi Secure.

·       În Imperiul Rus, popimea era o categorie cu totul aparte, intangibilă, precum vaca în India.

·       Sufletul basarabean zugrăvit în culorile lui naturale: bun, blajin, primitor, îngăduitor şi omenos.

·       Istoria a demonstrat că bolşevismul este cea mai antiumană concepţie politică din câte a cunoscut omenitrea.

·       Soarta basarabeanului-pelinul. Vorba cântecului: Pelin bea, pelin mănâncă/ Pe pelin seara se culcă.

·       Basarabeanul trebuie să înveţe, şi era învăţat, că nu aparţinea unui neam şi nici măcar sieşi.

·       Răscoala ţărănească din 1907 fusese de fapt o revoltă faţă de excesele unor trusturi de arendaşi nonromâni. (Dar reprimaţi de români, n. a.)

·       Foştii membri de partid comunist, atât câţi erau, erau cert criminali şi trădători de patrie.

·       Dacă Biblia se sprijină pe pilde, cred că bancurile sunt un alt schelet al înţelegerii omeneşti profunde.

·       Vremurile erau demente. Şi oamenii care le deserveau. Când veneai de la Bucureşti, pe geamul vagonului vedeai deţinuţi politici care râneau la canalul lui Dej. Peisajul sinistru al stepei dobrogene presărate cu robi.

·       Pe teritoriul Dobrogei se construia Canalul Dunărea-Marea Neagră, varianta Dej (Auschwitz-ul şi holocaustul sunt băgate cu anasâna pe gâtul poporului şi al şcolarului român, Canalul lui Dej este acum vag şi delicat amintit).

·       Naţional-comunismul românesc căuta să justifice fărădelegile începuturilor, arătând cu degetul către ţara muscalilor: -Aştia, nu noi.

·       Vizavi de sediul nou al Spitalului Judeţean (Constanţa) se afla închisoarea cu ziduri înalte, albe, de piatră, coafate de dantela sârmei ghimpate. Închisoarea a fost demolată târziu, spre mijlocul epocii Ceauşescu, ca să facă loc blocurilor. Cu ocazia demolării, în subsolul fostei puşcării au fost găsite scheletele morţilor în închisoare. (Puteau să ridice o catedrală..., n. a.)

·       Alături de vechi grecescul <<cunoaşte-te pe tine însuţi>>, cred că ar trebui să existe şi <<fereşte-te de tine însuţi>>.

·       Exista o Securitate a Securităţii. Bine conspirată şi omnipotentă.

·       Securitatea nu dă explicaţii. Că este a poporului.

·       Poporul? Un căţel pişat pe el de frică, dispus la orişice. Dar chiar la orişice.

·       România de până în 1964 a fost un teritoriu bântuit de fantomele fricii.

·       Puşcăriile politice din România au fost instituţii de exterminare. Numai că, vezi, fascismul a fost o crimă, iar comunismul, aşa, o rătăcire...

·       Adevărul este la fel de dur precum glontele.

·       Rostogolire prin vântul sorţii.

·       Natura nu suportă vidul.

·       Binecuvântaţi-i pe unguri, concetăţeni! Ei ne transformă azi în NOI.

·       Caracteristica esenţială a regimului bolşevic este că fiecare şade pe locul altuia.

·       Macedonenii nu sunt o naţionalitate distinctă, sunt aromâni, români neaoşi din sudul Dunării ajunşi în Dobrogea. De altfel, au şi fost coloana vertebrală şi elementul de sacrificiu al mişcării naţionaliste româneşti.

·       Istoria marxistă era o prostituată care servea tot tacâmul. Riscurile nu existau aparent. Este adevărat că tăticul istoriei naţiei, tovarăşul academician Roller (care avea naţional doar  prima literă a numelui), la fel de străin iniţial de materie...

·       Românul se ştergea la fund cu <<Scânteia>> la care era obligat să se aboneze şi i se lipea de fese plumbul purtător al slovei partidului.

·       Frica şi ura sunt o şcoală temeinică.

·       Ţăranul, victimă a colectivizării, a juisat când era belit moşierul. Poate că Stalin a fost un mare moralist când a belit pe rând, prin rotaţie, toate stările sociale şi profesionale.

·       Ce înseamnă politically correct? Să apuci rahatul de partea lui curată.

·       Un om de ştiinţă care nu poate părăsi ţara este ca un atlet cu o gheată fixată în plumb.

Concluzia curată toarsă din folclorul nostru autentic:

     Şi ne tunde ca pe oi şi ne mână ca pe boi şi ne duce la război.

                                                    Bancuri păţite în sos neaoş:

   * La a doua năvălire a muscalului în Basarabia în 1944, au luat-a cu toţii spre ţară, care cu trenul, care cu vaca legată de carul cu boi, care pe jos cu boceluţa în spate. Unii au ajuns, alţii nu. Trenurile cu refugiaţi au fost mitraliate din aer. Din trenurile ajunse în România se descărcau morţi, răniţi şi femei care boceau disperate: <<Ne-au puşcat, ne-au puşcat cu avioane. Uite aşa zburau pulile în aer>>. Pe ruseşte la glonte se spune pulia.

   * Femeile fac demonstraţie în faţa CC al PCR contra legii avorturilor şi iese Ceauşescu şi tună: -Gurili, că vă iau şi pulili.

   * ... păţitul din anii 1945-1946, care fuge de poliţie:

   -Domnule comisar, domnule comisar, m-au nenorocit. Au intrat în casă, au furat tot, mi-au necinstit nevasta!

   -Cine, bă?

   -Soldaţii elveţieni!

   -Cum elveţieni? Cum arătau?

   -Aveau o steluţă roşie pe căciulă.

   -Păi, ăia-s sovietici, nu elveţieni.

   -Dumneavoastră aţi spus, domnule comisar!

   * Iţic vrea să plece din Republica Socialistă România, este şicanat la Securitate, ia bătaie, în final i se aprobă.

   -Tovarăşul Iţic, veniţi să luaţi paşaportul. Unde plecaţi?

   -Nu ştiu.

   -Trebuie să ne spuneţi, altfel nu se poate.

   -N-aveţi un glob pământesc?

   După ce întoarce vreo oră globul în mâini, Iţic întreabă:

   -Da’ alt glob n-aveţi?

   * Vechi prieteni şi colegi de serviciu, la un pahar de votcă, unul dintre ei au comentat despre epurările din armată ale lui Stalin. Interlocutorul i-a povestit nevestei. Nevasta s-a temut că soţul o provoacă. L-a turnat la miliţie.

   Comentatorul a luat 12 ani, ascultătorul 10 ani, nevasta vigilentă a ascultătorului, deşi denunţase şi pentru că totuşi denunţase, doar 5 ani.

   * Miliţeanul se plimba cu puştiul lui, îi opreşte un străin, întreabă ceva pe toate limbile posibile, primeşte un ridicat din umeri şi pleacă. Puştiul visător: -Tată, uite câte limbi ştie acesta. Miliţeanul, dispreţuitor: -Şi la ce îi foloseşte? <<Legea e în carte, cartea e în geantă, geanta e la mine.>>

  

   Lucrarea gemenilor doctori Bacalbaşa, plină de trăiri şi retrăiri de neam, de familie, de spirit, urmăreşte sub raportul cronologic al evenimentelor să se pună în lumină cu adevărul realităţilor petrecute cândva, şi totodată să aducă recunoştiinţă Mântuitorului Iisus Hristos, Neamului protodac, Străbunilor, Familiei, Prietenilor-camarazi ai diferitelor momente esenţiale scurse din clepsidra vremii dace.

   Varietatea tablourilor tematice, uneori cu reflexe de Icoană, reflectate într-un raport existenţial de completare reciprocă, varietatea expresiilor folosite garnisite cu umor neaoş, rafinat, de inspiraţie artistic-actoricească, seva Tradiţiilor care, le dă forţa vitală de adâncime sufletească ce curge din izvorul ancestral al Neamului, dinamismul memoriei şi trăirea autentică cum se manifestă de altfel atât de milenar în tradiţia Armânilor, pentru a dăinui continuu, reliefează de fapt cultura şi spiritul celor doi luptători aflaţi în linia întâi, de la naştere chiar, până la scriere şi mult timp după întocmirea acestei lucrări admirabile.

   Cele două tomuri încorporează zeci de pagini revărsate extensiv cu mireasmă expresivă, înmugurite sub forma unui corolar de învăţătură prins în buchetul faptelor bune care, se constituie deja ramură din tradiţie, răsfrângându-se vibrant în inima cititorului cult, avizat, dezvăluind dimensiunea, atitudinea, aroma şi taina sinergică a sufletului dacoromân.

   Actul de creaţie haric şi intrinsec al celor doi medici armâni, prin iscusinţa lor, dăltuieşte admirabil în marmura amorfă a realităţii, conturând în registre mari obiectivele fundamentale reliefate la nivel montan Carpatic, aşezând în plan secund puţin diferenţiat, dar tot din şisturi cristaline, altitudinea unor detalii ori siluetele altor amănunte ivite ca nişte creste poleite de soare, veghind milenar şi  profund care,  caracterizează tenacitatea, perspicacitatea, elocinţa, safirul de autoritate, torentul de tradiţie eminentă, ce susură firesc, calm, senin cu nuanţe de azur şi de respect moral creştin reciproc.

   Lucrarea Doctorilor Gheorghe şi Nicolae Bacalbaşa, prin Recursul ei la memoria trăită, asumată şi împlinită, se recomandă de la sine înscriindu-se pe lista de referinţă, atingând un discurs remarcabil, privind teza admiterii ce conferă o memorialistică impresionantă, de gust şi de folos tuturor Generaţiilor: de ieri, de azi şi de mâine.

   Felicitări ambilor gemeni BUCUCLAȘI !

  

·       Îi admir pe gemenii doctori armâni, dar nu sunt deacord cu titlul lucrării, care are iz de yankeu şi nicidecum de mireasmă princiară valahă.

·       Nu sunt de acord cu renunţarea la ajutorul promis iniţial fetiţei cu accidentul tatălui, d-le Doctor. Nu există pretext. Nobleţea prin naştere a Valahului în care se reflectă vocaţia divină a medicului creştin ortodox obligă la modul absolut!

   Cu aleasă preţuire!

  

Brusturi-Neamţ-Dacoromânia-Grădina Maicii Domnului