Mitropolitul Antonie de Suroj
OMUL IERTAT PRIN POCAINTA –
OMUL NOU
Taina vindecarii sufletului
prin cautarea iertarii
Pe masura ce trec anii,
anumite lucruri devin dificil de realizat, tinand seama nu atat de varsta, ci
mai ales deoboseala, de uzura trupului si a sufletului. Unul dintre
aceste lucruri dificil de realizat este acela de a te afla fata in fata cu
trecutul tau, cu ochii larg deschisi si de a nu fi cuprins de spaima. Caci
pe masura ce acumulam experienta si privim inapoi, suntem de cele mai
multe ori stupefiati sa constatam ca intr-o anumita problema am facut dovada
unei orbiri, a unei surditati, ingustimi, si ramanem uimiti socotind binele pe
care l-am fi putut face si raul pe care l-am fi putut evita.
Imi amintesc de o
credincioasa foarte in varsta din parohia mea, carea a adormit cu mult timp in
urma, si cand zic „a adormit” imi exprim exact sentimentul pe
care l-am avut atunci: dupa multi ani trupul ei adormit si ea a intrat in
vesnicie. A venit intr-o zi sa ma vada, agitata de o neliniste care n-o parasea
nicicum. Mi-a zis ca odata cu venirea batranetii nu-si mai putea stapani
gandurile ca altadata. Noptile ii pareau din ce in ce mai lungi, caci nu
avea somn, iar imaginile din trecut reveneau in memoria ei. Uneori ii
apareau si imagini frumoase, luminoase, insa ea si le amintea doar la lumina
zilei; cat despre celelalte, ele erau sinistre, pline de tristete, morbiditate
si rusine. Ele o inconjurau ca un nor, fara sa-i lase vreun ragaz. Apareau
noaptea si o acopereau ziua intreaga ca un val intunecos, de rusine si
remuscare.
Nu vedea nici o
posibilitate de eliberare din aceste ganduri. Cum sa iasa din aceasta?I s-au
prescris somnifere, insa efectul a fost ca aceste imagini din trecut, aceste
ganduri s-au involburat si mai tare si o cuprindea groaza. Ele nu
conteneau si in loc sa-i lase o amintire clara asupra a ceea ce s-a intamplat,
chiar dureroasa, ele deveneau cosmaruri.
I-am zis atunci ceea ce
vreau sa va spun si ceea ce repet fara incetare: sa ne intoarcem la acele
momente din trecut care tasnesc in memoria noastra si, plecand de la toata
experienta acumulata, sa ne modificam comportamentul de atunci este inevitabil
mai presus de puterea noastra. Trecutul se prezinta sub diferite aspecte.
Exista evenimente care, survenite in trecut, au murit cu acest trecut si sunt
indepartate asemenea frunzelor cazute toamna. Aceste evenimente din trecut
si-au avut timpul lor si si-au pierdut orice consistenta in prezent. Asa
se intampla si cu pacatul pentru care ne-am pocait: omul s-a purtat urat in
cuvant, gand, dorinta si deodata capata repulsie fata de acestea si se intoarce
spre Dumnezeu, isi plange durerea si rusinea, se pocaieste si renunta la
predispozitia sufletului care l-a putut impinge spre o astfel de purtare urata
si care a trezit asemenea sentimente si cuvinte. Se intampla ca un
pacat grav, precum si teama pentru o fapta rea savarsita sa se stearga, pentru
a nu lasa decat o cicatrice ca semn de avertisment, pentru a ne aminti
de fragilitatea noastra si de necesitatea de a trai cu prudenta pentru a nu
cadea din nou in aceleasi obiceiuri.
Faptele pot fi oribile,
insa exista posibilitatea de a fi sterse definitiv printr-o pocainta
sincera. Sfantul Nichita Stithatul, ucenicul Sfantului Simeon Noul Teolog,
zice ca lacrimile unei pocainte sincere pot sa ne redea chiar
fecioria pierduta. Iar Sfantul Varsanufie cel Mare zice ca daca
ne pocaim cu adevarat in fata lui Dumnezeu si daca stim ca orice intoarcere la
actiunile anterioare ne este de acum imposibila, pentru ca datorita pocaintei,
ceva in noi a fost distrus prin foc si de nu vom mai putea da prilej acelei
actiuni rele de care suntem responsabili, atunci vom putea zice ca am fost
iertati si ca ceea ce s-a intamplat a fost sters din cartea vietii.
Trecutul a disparut. Cum zice un proverb rusesc: „Trecutul? – Sa nu mai
vorbim de el”.
Dar exista in trecutul
nostru fapte care, o data savarsite, au supravietuit in timp si n-au fost eliminate
din comportamentul nostru. La un moment dat, s-a instalat in noi
dispozitia rea care s-a transformat in ura. Desigur, nimic grav nu s-a
intamplat, insa aceasta ura s-a depozitat intr-o anumita parte din
sufletul nostru, intr-un anumit punct. Si chiar daca am fi pierdut amintirea
persoanei sau a imprejurarilor in care s-au nascut aceste sentimente, aceste
miscari ale dispozitiei, ele au ramas acolo. Si oricare ar fi fost
modul nostru de a trai, oricare ar fi persoana care am devenit, ele
otravesc viata noastra la radacina ei, in profunzimile sale, astfel incat acest „trecut” nu
mai este de domeniul trecutului, ci este ancorat in prezent. O anumita
etapa a vietii n-a fost depasita, ramanand in punctul ei de plecare. Ceva
trebuie sa intervina pentru a aduce vindecarea completa a acestui trecut.
Pentru a ilustra cuvantul
meu de inceput, iata exemplul unui barbat, a carui imagine mi-a ramas clara in
memorie. El a fost primul care s-a apropiat de mine pentru a se spovedi. Cu
mult timp inainte de intalnirea noastra el comisese o crima si timp de mai
multi ani traise cu un sentiment de spaima fata de aceasta fapta. Se caise si
nu numai ca regretase fapta sa, dar fusese macinat si de groaza in care cazuse.
El a sfarsit prin a-L gasi pe Dumnezeu datorita pocaintei care se maturizase in
el pana la starea de a-I putea zice lui Dumnezeu:
„Eu nu mai sunt barbatul care a comis aceasta crima; iarta-ma,
lasa-ma sa traiesc ca un om liber!”
Prin aceste cuvinte: „Eu
nu mai sunt barbatul care a comis pacatul”, se masoara pacatul nostru si se
verifica daca crima a fost stearsa, daca am fost sau nu iertati. In masura in
care suntem capabili sa zicem: „Eu nu mai sunt acel om”, atunci nu
ne indoim ca acest pacat se aplica celui care am fost. Dar
acest om este mort, el nu mai este; nu mai ramane decat omul nou, nascut din
pocainta, un om nou care a trecut printr-o incercare grea si caruia Sfantul
Varsanufie cel Mare ii zice:
„In asemenea caz se poate chiar scuti de a merge la spovedanie,
caci se poate zice cu toata certitudinea: Dumnezeu m-a iertat, pentru ca El a
facut din mine un om nou”[2].
Insa adeseori se intampla
altfel. Cum zicea femeia aceea in varsta din parohia noastra: imaginile din
trecutul sau, unele dupa altele stapaneau memoria ei, evenimentele mai mici
aveau aceeasi importanta ca si cele mari. Acestea nu erau pacate de
marimea unei crime, ci erau pacate mici care otraveau inima si viata sa.
Atunci, sa le uitam? Eu insist asupra faptului ca nu trebuie sa le uitam, ca
uitarea nu e o sansa. Putem primi iertarea, dar nu ne putem ierta pe noi
insine. Uitarea nu e o sansa, pentru ca nu rezolva nici o problema, nu
vindeca sufletul si nu schimba viata.
Atunci ce sa facem? Eu am
sfatuit-o ca de fiecare data cand o imagine din trecut ii revine in memorie,
sa-si puna o intrebare: daca m-as afla din nou in conditiile in care am
pacatuit, cum m-as comporta acum cu noua experienta de viata acumulata de-a
lungul anilor? Aveam 20, 30 sau 40 de ani, astazi am 80 si de atunci multe
lucruri mi-au fost date pentru a le indura si pentru a le intelege. Daca
va puteti intoarce la acest eveniment, daca aruncati o privire patrunzatoare,
sfasietoare privire fara gand ascuns si fara compatimire asupra voastra insiva
si va intrebati: „Daca aceleasi conditii s-ar repeta astazi, cum m-as
comporta? Ce as face?” si daca sunteti in masura sa afirmati: „Eu
n-as mai putea face acel lucru niciodata; nu l-as mai putea zice, gandi sau
trai”, sa stiti atunci ca ati trecut printr-o renastere spirituala si-I
puteti zice lui Dumnezeu: „cel care a comis aceasta fapta rea, actorii
acelei imprejurari, acum sunt morti; eu nu ma mai pot pocai pentru acest pacat
pentru ca acest personaj care era in mine este mort acum….”.
Imi vine in minte o
spovedanie similara in care persoana in cauza imi zicea:
„Iata pacatele pe care le-am comis in trecut, le cunosc, le reneg,
le urasc; dar eu nu pot sa ma mai pocaiesc cu lacrimi pentru acestea pentru ca
eu nu mai sunt omul care le-a comis; acela este mort si n-a mai ramas nimic din
el in mine, datorita cutremurarii fiintei mele pe care mi-a adus-o pocainta si
penitenta”.
[1] Conferinta
tinuta la Londra in timpul Postului Mare din anul 1987
[2] Nu e vorba de a
nega importanta Tainei Sfintei Spovedanii, ci arata cat de puternica este
pocainta sincera care il poate innoi total pe om (n.trad.)
Sursa: cuvantul-ortodox.ro
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu