Aceeasi maică de demult...

Viziunile Maicii Iuliana

- Asezata pe Dealurile Focsaniului, Manastirea Recea este locul unor experiente mistice de mare forta spirituala. Intre zidurile ei a trait o maica vizionara, ale carei predictii s-au implinit.
Rapita "in duh", Iuliana Caragioiu primea porunci de la Maica Domnului. Caiete cu "visele" ei au vazut lumina tiparului de curand -"O varsare de sange va fi bucuria noastra si a tarii intregi"

In 1947, pe Dealurile Candestiului (nu departe de Focsani) s-au asezat trei calugarite: maica Iuliana Caragioiu si doua ucenice tinere. Nu aveau cu sine decat hainele lor cernite, o paine si un cosulet de paie. Primii care le-au zarit au fost copiii iesiti cu vitele la pascut. S-au speriat, alergand acasa sa-si anunte parintii. Maicile stateau de mai multe zile sub un nuc, nemiscate, in genunchi, cu capul plecat si mainile impreunate in rugaciune. Asa le-au gasit satenii, care s-au grabit sa le aduca ceva de mancare, ingaduindu-le fara prea multa iscodire sa ramana pe acel loc, sa ridice o cruce si sa-si faca un bordei in via si livada lor. Timp de trei ani, pana si-au construit o camaruta de nuiele si chirpici, maicutele si-au facut pravila si slujbele la altarul nucului, sub clopotnita cerului. Dimineata, cand se sculau, iesind din umezeala calduta a pamantului dadeau cu ochii de merele si prunele parguite, de gutuile si strugurii pantecosi. Nici o singura boaba nu au gustat maicutele! Nici un mar nu au indraznit sa ridice de jos! Ele trebuia sa netezeasca drumul viitoarei manastiri prin aspra infranare, porunca primita in vis de la Maica Domnului.

Asa a inceput Manastirea Recea - Vrancea. Asa a pornit pe drumul lung al nevointei maica Iuliana Caragioiu, cea care vorbea cu Maicuta Domnului, in minunate si greu de explicat rapiri, implinind una din cele mai fascinante biografii, din care nu au lipsit prigoana, saracia cumplita, indelungata rabdare si, mai ales, credinta. Adunate in mai multe caiete (peste 50) aceste viziuni ale maicii au asteptat mult timp dupa porunca Preasfintei Fecioare: "Sa nu spui nimic nimanui in timpul vietii. Nu-ti fa griji, Iuliano! Toate vor fi cunoscute dupa, pana dincolo de hotare".

Au trecut zece ani de la moartea ei si cele doua batrane ucenice ale sale (maica Varvara si stareta Olimpiada) vad cu uimire implinirea prorociei. Tot mai multi oameni incep sa cunoasca faptele si trairea maicii, iar de curand, Editura "Geea" a publicat primele 5 volume cu visele monahiei Iuliana Caragioiu, vise in care apareau aceiasi doi ingeri, sfatuind-o si avertizand-o, asa cum s-a intamplat inainte de arestarea ei din 1949 sau cu putin inainte de caderea lui Ceausescu, cand maica a zis: "O varsare de sange va fi bucuria noastra si a tarii intregi". Vedenie, vis sau realitate, viziunile maicii Iuliana continua sa uimeasca si astazi.

Prorociri implinite: cedarea Basarabiei, alungarea Regelui, executia lui Ceausescu

Sinceri sa fim, nu stim prea bine cum am ajuns la manastire. Parca cineva nevazut ne-a aratat drumul, lipsit de indicatoare sau alte semne lamuritoare. Voit discreta si retrasa din calea masinilor, suita pe un varf de deal, in inima unei livezi superbe de meri si ciresi, Manastirea Recea e ca o curte de gospodar. O poarta modesta, de nuiele, da spre fanarul si acareturile simple ale manastirii. Chiliile, muzeul si micul Paraclis formeaza o singura cladire, cu pridvor si etaj, pe care varul alb si stralucitor abia s-a zvantat. Pe partea opusa, inchizand laturile unui patrulater domol, casnic, se afla arhondaricul si bucataria, cuhnia de vara si sala de mese. Manastirea nu are curte. Tot spatiul, pana la ultima palma de pamant, e o gradina viu colorata cu randuri de ceapa, rosii, salata si foarte multe flori.

E liniste si multa tihna la Recea. E vremea rugaciunii de seara. Ca niste furnici harnice, maicutele cele tinere pasesc marunt spre chilie, grabindu-se sa-si schimbe straiele prafuite de munca. Se opresc doar in fata maicii Varvara. Cu capul plecat, cer binecuvantare, atingand pamantul cu varful degetelor, intr-o metanie energica si indelung exersata. Batrana si abia sprijinindu-se in baston, maica urca cu greu scarile abrupte ce duc la biserica. Nu se supara ca o oprim din drum si nici nu se mira cand aude cat de greu am gasit drumul manastirii. Se multumeste doar sa spuna ca maica Iuliana ne-a trimis, dupa care, cazand duios pe ganduri, isi aminteste cu lacrimi in glas: "Am visat-o asta noapte. Dragalea o gaina si avea ochii umeziti. De ce plangi, maica?", am intrebat. Si ea mi-a raspuns: "De mila voastra".

Orice discutie cu maica Varvara incepe si se termina cu neasemuita si de Dumnezeu iubita Iuliana Caragioiu. I-a fost ucenica si sora de suferinta in toate. La Manastirea Rogoz, unde a cunoscut-o, a dormit cu ea pe jos si a postit aspru saptamani la rand, pana s-a imbolnavit de plamani. Uimind medicii, s-a vindecat cu ajutorul icoanei facatoare de minuni de la Dalhauti si cu rugaciunile cele puternice ale maicii. Din 1942 au inceput visele si rapirile, pe care maica Iuliana le avea in timpul Axionului - cantarea de lauda catre Fecioara Maria. Erau niste momente tulburatoare, de cea mai puternica intensitate. Timp de cateva ore, maica ramanea intr-o stare cataleptica, de rapire. Rigid, trupul parea a fi al altcuiva. Adeseori, maicile o duceau cu tolicul in chilie. Iuliana nu simtea nimic, nici daca o intepau in picior. Dupa ce-si revenea in fire, isi amintea totul, pana la ultima vorba, ultimul amanunt: cum erau imbracati ingerii, ce spunea Maica Domnului, cum aratau locurile prin care se preumbla. Un timp, a pastrat doar pentru sine aceste vise. Apoi, primind incuviintarea de la Preacurata, a ingaduit-o pe sora Varvara sa scrie intr-un caiet tot ce isi amintea. Nestiutoare de carte si de o modestie iesita din comun, maica Iuliana pastra un rest de indoiala in suflet. Nu cumva aceste vise erau o amagire? Nu cumva, in indrazneala lui, diavolul lua chip de lumina? Ca sa se convinga, maica a facut post negru 21 de zile. Ascunsa in chilia ei, s-a rugat neintrerupt si a cerut luminare de sus ca sa nu greseasca. Raspunsul a venit cu taria unui fulger. Cu adevarat, Maica Domnului ii vorbea si nu intamplator toate prorocirile ei s-au implinit pana la ultima virgula: venirea lui Stalin la putere, pierderea Basarabiei, ororile razboiului si nenorocirile comunismului, alungarea Regelui din tara, arestarea si umilintele indurate de maicute vreme de 30 de ani, moartea lui Ceausescu si reinfiintarea manastirii pe chiar locul poruncit de Preasfanta. Iuliana trebuia doar sa ia aminte, sa se inarmeze cu rabdare si, mai ales, sa nu se trufeasca, starnind in timpul vietii val de admiratie si de idolatrie ratacitoare. Spunea Iuliana la un moment dat: "Am primit cateva sfaturi de la Maica Sfanta, zicandu-mi: <<Baga de seama, comoara neaflata e nerascolita. Ea e tacerea. Tacerea e sprijinul sufletului. Tacerea e aurul nerisipit>>". Porunca data in vis de catre Preasfanta Fecioara era grea si neclintita: "Sa fie in taina si nestiut totul, pana nu treci din aceasta viata".

In calugarie alba, la C.A.P

Maica Varvara nu-si ascunde nici acum uimirea. Din prima clipa in care a ajuns pe Dealul Candestiului, Iuliana a ales locul de sub nuc si, cercetand pamantul cu mainile rasfirate, a zis: "Locul acesta este sfant". Neincrezatoare, cele doua ucenice (Varvara si Olimpiada) au tacut putin speriate, stiind ca vatra unei noi manastiri nu se alege oricum, la intamplare. Cativa ani mai tarziu, sapand la fundatia bisericii, lucratorii vor gasi - chiar pe locul viitorului altar - o caramida pe care cineva scrijelise semnul crucii, un nume (monahia Antipa) si anul 1877. Asta insemna ca acolo fusese candva o alta manastire. Insemna ca maica avusese dreptate. Era vazatoare in duh.

La fel s-a intamplat si in 1949, cand Iuliana le-a spus ucenicelor: "Vin vremuri grele si stramtoare multa. Sa nu va tulburati". A doua zi, oamenii Securitatii navaleau in casuta cu pereti de lut, cautand scrisori, aur si arme. "Parca era la razboi", isi aminteste maica Varvara. "Doi securisti stateau de paza pe prispa. Alti doi rascoleau prin hartii si un altul citea, asezat pe marginea patului. Desi ascunsesem caietele la indemnul maicii, securistul gasise totusi unul dintre ele. Acum il tinea in mana si-l rasfoia, cautand motive sa ne aresteze. Eram speriata rau. <<Maicuta, ce ne facem?>>, i-am soptit Iulianei, iar ea mi-a raspuns linistita: <<Lasa, Maica Domnului il va da inapoi>>. In clipa aceea, cineva a claxonat la poarta si securistul a iesit, lasand caietul pe pat. L-am bagat in san, fara sa mai stau pe ganduri. Maica Domnului ne ajutase, asa cum a spus Iuliana."

Lucrurile nu s-au oprit aici. Maica Iuliana a fost arestata si apoi dusa cu de-a sila la Spitalul 9, spunandu-se ca e nebuna, ca are delir mistic. Au umilit-o in fel si chip. In bataie de joc, securistii ii spuneau: "Marturiseste tot. Noi suntem Sfintii Apostoli" si radeau. Ucenicele au fost si ele biciuite, anchetate, duse in toiul noptii la Focsani. Cativa ani mai tarziu, manastirea era desfiintata si maicile - obligate sa lucreze la C.A.P. Treizeci de ani s-au chinuit maicutele in ger si arsita cumplita, continuand sa tina in ascuns pravila manastirii, sa faca "ceasurile" si slujbele de noapte. Treizeci de ani au trait cu ferestrele acoperite, mintind intru Hristos atunci cand, la miezul noptii, militianul le batea in poarta si le intreba de ce nu dorm. Apoi, intr-o zi, au fost chemate la Procuratura. Urland ca scos din minti, cineva le-a amenintat cu inchisoarea daca nu renunta la straiele monahale. Maicile s-au imbracat atunci in fuste lungi si cernite, dar tot n-au fost lasate in pace. Netulburate, maicile si-au vazut de treaba lor, chiar daca, tarandu-le in ancheta, procurorul se lega pana si de faptul ca fustele maicutelor erau negre si nu rosii, cum dorea el. La un moment dat, procurorul le-a amenintat ca le aresteaza daca nu-si scurteaza fustele si atunci maica Iuliana nu a mai rezistat si i-a intors vorba: "Mai intai sa arestezi pe toate tigancile din tara si apoi noi venim singure la poarta inchisorii".

Spionate la tot pasul, cu ferestrele astupate ca la razboi, sa nu se vada din sat ce fac ele in timpul noptii, maicutele s-au canonit zeci de ani, traind in calugaria alba a rugaciunii si a muncii fara plata. In iarna lui 1989, maica Iuliana s-a trezit mai vesela ca oricand din starea ei de visare si a zis: "Faceti legaturile", adica sa scoata din lada hainele monahale. Pe moment, ucenicele ei (Varvara si Olimpiada) au crezut ca trebuie sa se pregateasca de moarte si s-au intristat. Maica nu a zis nimic, doar a zambit. Cateva zile mai tarziu, incepea Revolutia si maicile reintrau deplin in calugarie. Asa cum le promisese Fecioara Maria, la Recea ardea din nou flacara monahismului.

Lingura de paine

La Manastirea Recea nu se vorbeste decat de maica Iuliana. Batrana si abia pasind sprijinita in bastonul ei de alun, maica Varvara o vede peste tot. Cu mana intinsa usor, arata: patul ei, masuta ei, copacul ei cel drag. Ii poarta chipul si amintirea oriunde s-ar duce, repetand adesea: "N-am stiut sa o pretuim", intr-un amestec de regret si bucurie uimita. "Era un om simplu, un om bland si cald ca o paine", isi aminteste maica Varvara. "Mereu muncea. Maica facea tainul la vaci. Ea framanta. Ea macina. Ea cernea. Ea lucra la gradina. Niciodata nu am auzit-o plangandu-se de ceva, desi ar fi avut destule motive. Se nascuse cu strabism accentuat, incat era aproape oarba. Lucra impletiturile pe bajbaite si tot asa pasea spre biserica. In plus, pe cand era copil, se facusera caii naluca si, rasturnandu-se cu caruta, abia mai pasea cu piciorul drept. Nevolnica si bolnava cum era, maica a batut pamantul pentru casa, a carat pietre mergand de-a busilea, a carat galeti cu apa, impingandu-le cum putea. Inalta si ciolanoasa, avea o voce puternica si blanda totodata. Tacea mai tot timpul si, cand greseam din calea-afara, ofta. Nu zicea nimic si isi lua asupra ei pedeapsa ce ni s-ar fi cuvenit noua. Isi lua singura canon. Manca, de pilda, fara lingura. Chiar si ciorba o manca in acest fel, facand putina lingura dintr-o coaja de paine. Odata, pentru ca noi nu am dat credinciosilor veniti in vizita o bucatica de fagure, maica nu a mai pus miere in gura toata viata. Alta data, pentru neascultarea noastra a mancat 40 de zile la stalpul portii, in picioare. Adeseori o visez. 

Cand o vad, izbucnesc in lacrimi si ea ma mangaie cu privirea si-mi zice: <<Nu plange, sunt cu voi>>. 

Nu pot sa nu plang. Tare imi lipseste. Langa ea, totul era limpede si curat. Daca trebuia sa facem o treaba sau sa impartim niste lucruri, nu ne pierdeam in discutii. Faceam totul cu sorti, ca in Biblie, si tot asa faceam impartitura de Craciun celor nevoiasi. Niciodata nu ne-am certat. Ea era armonia si blandetea dintre noi. In toate, maica se purta dupa o regula sfanta: aspra cu sine si milostiva peste poate cu ceilalti. Nimeni nu avea voie sa plece din manastire fara a primi macar o bucatica de paine. Daca se intampla, maica era ca bolnava. Cadea la rugaciune si se pedepsea singura. Manca in picioare, de pilda, sau dormea jos, fara perna. Nu stiu de ce a ales-o tocmai pe ea Maica Domnului. Stiu ca Iuliana avea multe daruri, inclusiv pe cel al tamaduirii. Multi bolnavi s-au vindecat prin rugaciunile ei - si paralitici, si demonizati. Avea doar o singura pretentie: cel bolnav sa se marturiseasca. 

Zicea maica: <<Fara pocainta, fara spovedanie, e ca si cum ai turna un pahar de gaz in mancare, de nu o mananca nici fiarele salbatice>>.

"Om simplu, lipsit de stiinta cartii, Iuliana vorbea in vorbe putine si cu miez, vorbe din care nu lipseau dragostea si nici chiar o bruma de umor. "Imi amintesc ca intr-o vara grindina distrusese toata recolta", spune maica Varvara. 

"Aproape plangand, am zis: <<N-a mai ramas nimic din munca noastra>>. 

Si maica a zambit: <<Cum n-a mai ramas, Varvaro? Au ramas aracii si spalierii. Tot e ceva>>. 

Stia sa te intareasca, sa nu te lase a cadea in disperare. Pentru ce sa te amarasti? Pentru o galeata de struguri? Ea era cu adevarat libera si fericita.

*** 

Ieromonahul ILARION de la Manastirea Crucea despre SUFERINTA GENERALIZATA A OMULUI MODERN si BOLILE LUI SUFLETESTI: “Relaţiile dintre oameni se degradează, pentru că avem egoismul acesta care ne macină”

Sensul suferinţei

Ieromonahul Ilarion de la Crucea

Ca să ne vorbească despre taina suferinţei și a Crucii, l-am ales pe Părintele Ilarion, duhovnic al Mănăstirii Crucea din Dobrogea. Ne-am gândit că nu întâmplător a ajuns duhovnic la această mănăstire – şi, într-adevăr, Părintele, atât din propria experienţă, cât şi din cea a ucenicilor săi, ştie şi ne mărturiseşte puterea şi lucrarea mântuitoare a suferinţei în viaţa noastră. Dar iarăşi, nu întâmplător, Părintele Ilarion a fost un ucenic apropiat al Părintelui Arsenie Papacioc, cel ce şi-a luat „doctoratul” pe tema Crucii în anii petrecuţi în puşcăriile comuniste, ca mărturisitor al lui Hristos. (G.F.)

(…)

„Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă, nu m-aş fi întors…”

Dar vă spuneam că am cunoscut oameni care au trecut prin suferinţe grave, prin boli cumplite, oameni care au fost chiar în pragul morţii trupeşti, și Dumnezeu i-a ocrotit și i-a păzit, i-a trecut peste, și unii şi-au schimbat total modul de viaţă, înţelegând că au greşit. Și-au schimbat modul de viaţă! Au înțeles: „Da, am ajuns în acel punct în care puteam să-mi pierd viaţa din cauza greșelilor mele, a felului în care am trăit, în excese, departe de Dumnezeu…”. Sunt foarte multe exemple de acest fel, al întoarcerii şi-al regăsirii de sine, trecând prin suferinţă, prin suferinţă concretă, boli în fază terminală. Și omul se vindecă, nu există boli nevindecabile, dar totul depinde de credința lui, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Unii trebuie să treacă prin experienţe teribile, alţii prin experienţe mai puţin dureroase, dar tot așa, dramatice – suferinţa îi transformă radical, și sunt oameni care dau slavă lui Dumnezeu pentru suferința prin care au trecut: „Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă nu m-aş fi întors, nu aş fi înţeles că sunt într-o greşeală totală, că-mi irosesc viaţa…”. Sunt şi oameni mai în vârstă, sunt şi tineri care nu au o experienţă duhovnicească deosebită, dar pur şi simplu suferinţa i-a trezit la realitate. Nu s-au răzvrătit: și-au înţeles greşeala, s-au pocăit – pentru că trebuie şi o pocăinţă! – și acum sunt aproape de Dumnezeu.

Acum, această întoarcere nu este posibilă fără o legătură concretă cu un sfătuitor, cu un duhovnic care să-i ajute să treacă peste momentele grele, să-i sfătuiască în fiecare clipă, să fie aproape de ei. Prezenţa unui duhovnic este extrem, extrem de benefică. Mă uit în viața mea: dacă la momentul la care eu am trecut prin ce-am trecut nu l-aş fi avut alături pe Părintele Arsenie, m-aş fi prăbuşit, cu siguranţă. La rândul meu, primesc oameni în plină suferinţă: „Uite, Părinte, sunt bolnav, am nevoie de cineva care să mă ajute…”. În acele momente, omul caută. Și nu există să nu găsească ajutor.

„Lumea întreagă este un spital”

– Care ar trebui să fie prima noastră reacţie atunci când întâlnim un om aflat în suferinţă?

– Să facem tot ce depinde de noi pentru a-i alina suferința, așa este firesc. Spune Sfântul Nicolae Velimirovici că lumea întreagă este un spital, şi are mare dreptate. Noi toţi suntem în suferinţă: suferinţe trupeşti unii, alţii sufleteşti, alţii şi trupeşti, şi sufleteşti. Dar toţi suntem în suferinţă, pentru că cea mai mică urmă de păcat sau de patimă în noi provoacă suferinţă. De multe ori ne amăgim cu suferinţa, că nu ne doare aşa tare, să zic, fizic, ceva, dar sufleteşte suntem neaşezaţi, neliniștiți, avem o mâhnire, o neîmplinire. Și de cele mai multe ori nu reuşim să înţelegem acest lucru, că toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă. Când un om este mânios, de exemplu, şi ni se adresează într-un mod foarte neplăcut, care este primul nostru gând? „Uite ce-mi face omul ăsta!”. Dar nu-ţi face ţie rău, își face lui rău, este un om care-şi exprimă suferinţa, este un suflet bolnav. Noi ar trebui să avem fiecare față de aproapele nostru permanent o atitudine de compasiune, pentru că toţi suferim. Sunt puţini cei care nu au suferinţe – numai Sfinţii sunt fără suferinţe, dar și ei suferă pentru suferinţa noastră. De aceeatrebuie să avem o atitudine de compasiune, de empatie, să înţeleg ce este cu cel de lângă mine, să înţeleg că este în suferinţă, că are o boală sufletească. Mândria, de exemplu, este o boală sufletească – păi mândria cred că o avem toţi! Cine poate să spună că nu are mândrie? Poate nu așa manifestă, dar ea este acolo. Fiecare are iubire de sine, are un orgoliu. De ce, când cineva ne spune un cuvinţel care nu ne convine, tresare ceva acolo, în noi, imediat? Asta este mândrie. Și toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă…

Eu întâlnesc oameni de toate categoriile sociale și de toate vârstele şi din toate mediile, şi nu am cunoscut pe nimeni care să nu aibă cel puţin o mică suferinţă. Mulţi, poate, sunt anesteziaţi şi nu-şi dau seama, dar toţi cei din jurul nostru au suferinţe. Mai sunt și oameni care sunt aşezaţi duhovniceşte – dar şi acolo este o luptă, pentru că lupta cu păcatul nu încetează niciodată, până în ultima clipă a vieţii. Căderea ne ameninţă permanent. Chiar dacă suntem într-un echilibru, tot putem cădea. Trebuie să înțelegem că fiecare este într-o luptă, fiecare are un traseu duhovnicesc. Noi însă nu avem această înţelegere, nu avem dragoste unul față de altul, suntem tot timpul pe picior de război cu cel de lângă noi, pentru că noi suntem bolnavi, ei sunt bolnavi; noi suntem în suferinţă, ei sunt în suferinţă.

Caracteristica lumii de astăzi este suferinţa – de fapt, de la Cădere încoace, dar parcă în lumea asta modernă oamenii suferă din ce în ce mai mult. Relaţiile dintre oameni se degradează, pentru că avem egoismul acesta care ne macină. Și când omul suferă, tinde să-şi vadă suferinţa lui mai mare decât pe-a celuilalt, şi se comportă ca atare: cere ajutor şi nu mai oferă nimic. Și avem astfel o lume în care fiecare se închide în egoismul lui şi, uite-aşa, ne rănim unii pe alții din ce în ce mai mult, suntem mai indiferenţi la aproapele nostru, suntem mai puţin dispuşi să ajutăm, să spunem un cuvânt bun, nu mai avem acea dispoziţie de-a ne apropia de celălalt şi de suferinţa lui…

„Suferinţa este tămăduitoare”

– Părinte, şi ce nu ar trebui să facem atunci când întâlnim suferinţă?

– Să nu cârtim. Am găsit un cuvânt foarte frumos într-o carte dedicată Stareţilor de la Optina, care spune aşa: „Dacă eşti sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti mai puţin sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav de moarte: Doamne, slavă Ție!”. Aceasta este o înţelegere profundă a faptului că suferinţa nu este întâmplătoare, că suferinţa este tămăduitoare, şi că nu este importantă starea de sănătate sau de boală, ci importantă este poziţia noastră faţă de starea noastră, în ce mod primim noi lucrul acesta. Dacă îl primim ca fiind de la Domnul, suntem împăcaţi, și atunci acele stări dureroase vor aduce efectele lor benefice.

Noi însă cârtim, cârtim permanent, suntem nemulţumiţi permanent; este o stare de nemulţumire generalizată – uitaţi-vă în jurul nostru! Această nemulţumire ne îmbolnăveşte, este ca o otravă care pătrunde în fiecare zi în fibra noastră, în adâncul sufletului nostru, al fiinţei noastre; această stare ne duce ori în nevroze, ori în depresii, ori în boli trupești cumplite. Suntem nemulţumiţi de ce ne-a dat Domnul, de ce ne dă societatea, de ce ne oferă aproapele, de toate, de temperatura aerului – ori e prea cald, ori prea frig, și tot așa. Or, nemulţumirea este manifestarea egoismului, a iubirii de sine, este cel mai clar semn că suntem bolnavi sufleteşte.

Sfinţii nu au nemulţumiri. Orice s-ar întâmpla: „Aşa a vrut Dumnezeu!”.

Sursa: Pr Alexandru Stanciulescu Barda