marți, 27 decembrie 2016

DOI PRIETENI SI VIȚELUL





DOI  PRIETENI  SI  VIȚELUL

(Din folclorul romanesc)


           Cică trăia odata într-un sat frumos de câmpie doi prieteni buni. Și erau așa de buni prieteni, de nu puteai deosebi pe unul de celălalt într-atâta se asemănau în gândurile lor la tot ce făceau. Doar e adevărat proverbul popular care zice: “Spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți spun cine ești”.  Asa si cei doi prieteni, semănau la fapte ca două picături de rouă ce strălucesc la razele soarelui. Apoi cei drept, și-au mai lățit oamenii obiceiul și după năravuri, și după averi și după multe alte ifoase. Cei mai deștepți, deștepți își prind prieteni. Cei mai înceți de fire, prieteni asemănători își află, la fel bogații între ei, și mai săracii între ei. Numai că, acești doi prieteni din povestea noastră erau și bogați și deștepți nevoie mare. Adică, mai mult le plăcea lor să se considere înțelepți, deoarece sătenii se cam îndoiau de istețimea lor.
         Dar cum se știe de când lumea că numai faptele sunt acelea care ne arată cu adevărat mintea cea bună a oamenilor, să vă povestesc câte ceva din faptele celor doi buni preieteni. Omul cuminte își prevede dinainte planurile de viitor, așa și cei doi prieteni procedară.
      “Uite dragul meu prieten, se apropiu sărbătorile Crăciunului, zise deci Găvrilaș, prietenului său Găvriluș. Porcii ne sunt grași, vinul așezat, hrană din belșug avem pentru a ne petrece de sărbătorile Crăciunului, Anului Nou, si Bobotezei Sfantului Ioan; dar.., pe anul celălalt, cred că ar fi bine să îngrășăm un vițel. Are carnea mai crudă și mai moale pentru prăpăditele astea de stomacuri. Ce zici?
     “Bine prietene, așa vom face, răspunse Găvriluș, prietenului său Găvrilaș.. Numai că, ar fi bine să cumpărăm de pe acuma vițelul, să se aleagă ceva de pielea lui, adică să avem ce împărții frățește din carnea lui fragedă și moale.
     “Ei, stai așa; stai un pic să judecăm. Dacă tot avem timp până la celalalt Crăciun, pentru că cel de acum e aci, zise Găvrilaș, ce-ar fi să cumpărăm noi, și chiar acum, o vacă ce are să nască vițelul? Nu te gandesti tu Găvriluș că, am avea și lapte până să se nască vițelul?
      “Vai, ce bine gândești tu prietene, se aprinse Găvriluș; tocmai ce mi-ai luat gândul din cap. Jumătate din an ai lua tu laptele, iar cealaltă jumătate de an ar fi al meu laptele. Ce zici?
       “Minunat, răspunse Găvrilaș. Dar.., vezi tu bine prietene, că in orișice afacere va trebui să acceptăm și un anumit risc. Dacă vaca ar cădea stearpă de lapte în timpul meu sau in timpul tău, cearta să nu pornească între noi, dacă așa ar fi să fie norocul. Parcă făcea o proorocie omul, dar de altfel la orice neprevăzut ei cugetau împreună.
      În sfârșit, puseră oamenii toate aceste învoieli la bună înțelegere, ba și stabiliră ca de la începutul anului până la jumătatea acestuia, laptele va fi a lui Găvriluș, iar de la jumătate la sfârșit, va fi a lui Găvrilaș. Zis si făcut. Puseră prietenii egal banii împreună și merseră la târg. Găsiră vaca potrivită, din rasa Bălțata românească, plătiră prețul de trei milioane lei vechi, si veniră cu vaca acasă.
      Fiind bună de lapte, adică lăptoasă cum se zicea în satul acela, Găvriluș era mulțumit din primele zile cei drept, dar nu trecură încă nici alte câteva zile și vaca opri brusc laptele. Vânzătorul vacii nu mai pierdu timpul odată ce văzu banii în mână, dar nici ei nu întrebară dacă vaca nu ar fi gestantă, oricum vaca opri laptele tocmai pentru acest motiv. Dar riscul era risc, cei doi prieteni nu se certară, ba încă erau bucuroși deoarece cu siguranță Bălțata va naște vițelul. Așa le spuse și un vecin. Cam pe ce vreme avea sa fete vaca, oamenii nu știură dacă nu întrebară. Dar prin primavară timpuriu, vaca fătă un vițel frumos.
  Nu după multă vreme, venindu-i rândul lui Găvrilaș la lapte, acesta era fericit. Rămânea suficient și pentru vițel, căci cum am zis, vaca era de rasă lăptoasă, dar curând vițelul trecu la înțărcare, iar laptele era acum din belșug. Ce nu reușea să bea Găvrilaș, vindea și la vecini de mai câștiga omul și bani buni de buzunar.
     Găvriluș tăcea molcom, înghițând în sec, căci riscul era risc, iar învoiala așa le fusese. Lunile treceau, iar vițelul se ridica și se rotunjea ca un păpănaș. Mai trecură câteva luni, și cei doi prieteni se găseau din nou în pragul sărbătorilor de Crăciun, al Anului Nou, si al Bobotezei Sfantului Ioan, iar vițelul lor era acum un adevărat tăuraș.
     Cei doi prieteni hotărâră tăierea vițelului pentru a fi împărțit frățește.
Găvriluș era cu o secundă mai luminat decat prietenul său, dar Găvrilaș era tot cu o secundă mai isteț decât prietenul său, deci cum fusese norocos cu laptele, de ce să nu prindă un pic de noroc și la împărțitul vițelului. Deci îl lăsă pe Găvriluș să vină cu o idee.
      “Sa aducem cântarul de la vecini, zise Găvriluș, căci ale noastre-s cam ruginite, nu bat bine!
      “Nuu, nu-i nevoie să deranjăm vecinii, grăi Găvrilaș, ci mai bine luăm o sfoară bună, și o întindem de la botul vițelului până la rădăcina cozii. Indoim sfoara in două părți egale, și măsurăm  din nou de la botul vițelului până la mijlocul spinării, și acolo facem o cruce cu cărbunele.
      “Foarte bine,” răspunse Găvriluș, “nu e rea idea, că doară oameni cuminți ne socotim, nu holbăciți ca alții.”
Așa și făcură. Găvrilaș găsi prin gospodărie o funie zdravănă, făcu apoi un inel la un capăt, trecură funea in jurul picioarelor tăurașului, trecură celălalt capăt al funiei prin inelul gata făcut, traseră cu nădejde și cât ai clipi vițelul căzu răsturnat  pe covorul alb de zăpadă, caci ninse in toată noaptea aceea. Găvriluș era recunoscut măcelar prin împrejurimi, așa că prin o ușoara lovitură de cuțit la ceafa vițelului, acesta era gata de
jupuit si împărțit. Luasera  ei funea de o deznodară și se apucară de măsuratori.
       Măsurară cum ziseră, îndoiră funea în două părți egale, măsurară din nou, facură cruce cu cărbunele cu grijă, și, exact la mijlocul spinării vițelului, după care Găvrilaș zise:
“Acum, tu Găvriluș  ai toată jumătatea, începand de la botul vițelului, cu toate picioarele din față și până la cărbune, iar de la carbune până la rădăcina cozi să fie al meu. Cred că nu zic rău !”
Găvriluș se cam scărpina la ceafă, oricum carnea cea mai multă era pe pulpele picioarelor din spate, și zise deci prietenului său: “Dar dacă am întinde noi sfoara de la botul vițelului până la vârful cozii vițelului? Nu ar fi mai bine?”
    “Nu, nu, coada o împărțim aparte, și tot cu sfoara,” raspunse Găvrilaș.  “De la rădăcina cozii până la mijlocul ei, sa zicem că e a mea, de aci și până la vârful cozii să fie partea ta; tot dreaptă și egală.”
    “Daa, de egală e egală, dar ce fac  eu cu pleasna din vârful cozii? Caci doar nu e bună de fiert in oală!”
     “Ei, o pui și tu vârf la bici anul viitor, și tot te-ai ales cu ceva,” îi răspunse Găvrilaș.
Cei doi prieteni intrară la incurcătură cu împărțeala vițelului, tot așezând sfoara in toate direcțiile de începură să transpire.
       Atunci tocmai veni un vecin, așa întâmplător, și dând peste ei, se miră vazandu-le sudorile pe obraji, încurcați in măsurători, și zise:
                 “Măi, oamenii lui Dumnezeu, împărțiți vițelul pe lungime, astfel o jumatate cu un picior din fațăa și unul din spate e partea unuia, iar jumătatea  cealaltă e partea celuilalt. Cu asta ați terminat.”
       “Si coada?” întrebară deodată cei doi prieteni; “vrem sa o împărțim egal!”
       “Coada vițelului mi-o dați mie, căci v-am deschis capetele,” răspunse vecinul. “Numai bine are să gătească Florica mea niște răcituri de să te lingi pe buze!”
     Cei doi prieteni așa dar,  împărțiră vițelul cum le spuse vecinul, dar tot buni prieteni și oameni de treabă  au rămas. Numai pe ici pe colo mai chicoteau sătenii zâmbind. Dar cine parcă mai apleacă urechile la gura lumii. Asta ar fi iar o altă belea pe capul omului. Ba încă după ce înveseliră și pe vecinul cu coada vițelului, adusera si o iagă cu țuică, de cinstiră Crăciunul și toate sărbătorile ce urmau. Își luară apoi fiecare partea sa de vițel, chemându-și nevestele in ajutor, care cu șorțurile strâns legate și mânecile sufulcate. alergară vesele, mulțămite de bărbații lor.

                                                   SFÂRȘIT

IOAN  MICLAU - GEPIANUL





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu