DOI
PRIETENI SI VIȚELUL
(Din folclorul romanesc)
Cică trăia odata într-un sat frumos
de câmpie doi prieteni buni. Și erau așa de buni prieteni, de nu puteai deosebi
pe unul de celălalt într-atâta se asemănau în gândurile lor la tot ce făceau.
Doar e adevărat proverbul popular care zice: “Spune-mi cu cine te împrietenești
ca să-ți spun cine ești”. Asa si cei doi
prieteni, semănau la fapte ca două picături de rouă ce strălucesc la razele
soarelui. Apoi cei drept, și-au mai lățit oamenii obiceiul și după năravuri, și
după averi și după multe alte ifoase. Cei mai deștepți, deștepți își prind
prieteni. Cei mai înceți de fire, prieteni asemănători își află, la fel bogații
între ei, și mai săracii între ei. Numai că, acești doi prieteni din povestea
noastră erau și bogați și deștepți nevoie mare. Adică, mai mult le plăcea lor
să se considere înțelepți, deoarece sătenii se cam îndoiau de istețimea lor.
Dar cum se știe de când lumea că numai
faptele sunt acelea care ne arată cu adevărat mintea cea bună a oamenilor, să vă
povestesc câte ceva din faptele celor doi buni preieteni. Omul cuminte își
prevede dinainte planurile de viitor, așa și cei doi prieteni procedară.
“Uite dragul meu prieten, se apropiu
sărbătorile Crăciunului, zise deci Găvrilaș, prietenului său Găvriluș. Porcii
ne sunt grași, vinul așezat, hrană din belșug avem pentru a ne petrece de
sărbătorile Crăciunului, Anului Nou, si Bobotezei Sfantului Ioan; dar.., pe anul
celălalt, cred că ar fi bine să îngrășăm un vițel. Are carnea mai crudă și mai
moale pentru prăpăditele astea de stomacuri. Ce zici?
“Bine prietene, așa vom face, răspunse
Găvriluș, prietenului său Găvrilaș.. Numai că, ar fi bine să cumpărăm de pe
acuma vițelul, să se aleagă ceva de pielea lui, adică să avem ce împărții
frățește din carnea lui fragedă și moale.
“Ei, stai așa; stai un pic să judecăm.
Dacă tot avem timp până la celalalt Crăciun, pentru că cel de acum e aci, zise
Găvrilaș, ce-ar fi să cumpărăm noi, și chiar acum, o vacă ce are să nască
vițelul? Nu te gandesti tu Găvriluș că, am avea și lapte până să se nască vițelul?
“Vai, ce bine gândești tu prietene, se
aprinse Găvriluș; tocmai ce mi-ai luat gândul din cap. Jumătate din an ai lua
tu laptele, iar cealaltă jumătate de an ar fi al meu laptele. Ce zici?
“Minunat, răspunse Găvrilaș. Dar.., vezi
tu bine prietene, că in orișice afacere va trebui să acceptăm și un anumit
risc. Dacă vaca ar cădea stearpă de lapte în timpul meu sau in timpul tău,
cearta să nu pornească între noi, dacă așa ar fi să fie norocul. Parcă făcea o
proorocie omul, dar de altfel la orice neprevăzut ei cugetau împreună.
În sfârșit, puseră oamenii toate aceste
învoieli la bună înțelegere, ba și stabiliră ca de la începutul anului până la
jumătatea acestuia, laptele va fi a lui Găvriluș, iar de la jumătate la
sfârșit, va fi a lui Găvrilaș. Zis si făcut. Puseră prietenii egal banii
împreună și merseră la târg. Găsiră vaca potrivită, din rasa Bălțata
românească, plătiră prețul de trei milioane lei vechi, si veniră cu vaca acasă.
Fiind bună de lapte, adică lăptoasă cum se
zicea în satul acela, Găvriluș era mulțumit din primele zile cei drept, dar nu
trecură încă nici alte câteva zile și vaca opri brusc laptele. Vânzătorul vacii
nu mai pierdu timpul odată ce văzu banii în mână, dar nici ei nu întrebară dacă
vaca nu ar fi gestantă, oricum vaca opri laptele tocmai pentru acest motiv. Dar
riscul era risc, cei doi prieteni nu se certară, ba încă erau bucuroși deoarece
cu siguranță Bălțata va naște vițelul. Așa le spuse și un vecin. Cam pe ce
vreme avea sa fete vaca, oamenii nu știură dacă nu întrebară. Dar prin
primavară timpuriu, vaca fătă un vițel frumos.
Nu după multă vreme, venindu-i rândul lui
Găvrilaș la lapte, acesta era fericit. Rămânea suficient și pentru vițel, căci
cum am zis, vaca era de rasă lăptoasă, dar curând vițelul trecu la înțărcare,
iar laptele era acum din belșug. Ce nu reușea să bea Găvrilaș, vindea și la
vecini de mai câștiga omul și bani buni de buzunar.
Găvriluș tăcea molcom, înghițând în sec,
căci riscul era risc, iar învoiala așa le fusese. Lunile treceau, iar vițelul
se ridica și se rotunjea ca un păpănaș. Mai trecură câteva luni, și cei doi
prieteni se găseau din nou în pragul sărbătorilor de Crăciun, al Anului Nou, si
al Bobotezei Sfantului Ioan, iar vițelul lor era acum un adevărat tăuraș.
Cei doi prieteni hotărâră tăierea
vițelului pentru a fi împărțit frățește.
Găvriluș era cu o
secundă mai luminat decat prietenul său, dar Găvrilaș era tot cu o secundă mai
isteț decât prietenul său, deci cum fusese norocos cu laptele, de ce să nu prindă
un pic de noroc și la împărțitul vițelului. Deci îl lăsă pe Găvriluș să vină cu
o idee.
“Sa aducem cântarul de la vecini, zise
Găvriluș, căci ale noastre-s cam ruginite, nu bat bine!
“Nuu, nu-i nevoie să deranjăm vecinii,
grăi Găvrilaș, ci mai bine luăm o sfoară bună, și o întindem de la botul
vițelului până la rădăcina cozii. Indoim sfoara in două părți egale, și măsurăm din nou de la botul vițelului până la
mijlocul spinării, și acolo facem o cruce cu cărbunele.
“Foarte bine,” răspunse Găvriluș, “nu e
rea idea, că doară oameni cuminți ne socotim, nu holbăciți ca alții.”
Așa și făcură.
Găvrilaș găsi prin gospodărie o funie zdravănă, făcu apoi un inel la un capăt,
trecură funea in jurul picioarelor tăurașului, trecură celălalt capăt al funiei
prin inelul gata făcut, traseră cu nădejde și cât ai clipi vițelul căzu răsturnat pe covorul alb de zăpadă, caci ninse in toată
noaptea aceea. Găvriluș era recunoscut măcelar prin împrejurimi, așa că prin o
ușoara lovitură de cuțit la ceafa vițelului, acesta era gata de
jupuit si
împărțit. Luasera ei funea de o
deznodară și se apucară de măsuratori.
Măsurară cum ziseră, îndoiră funea în
două părți egale, măsurară din nou, facură cruce cu cărbunele cu grijă, și,
exact la mijlocul spinării vițelului, după care Găvrilaș zise:
“Acum, tu Găvriluș ai toată jumătatea, începand de la botul vițelului,
cu toate picioarele din față și până la cărbune, iar de la carbune până la
rădăcina cozi să fie al meu. Cred că nu zic rău !”
Găvriluș se cam
scărpina la ceafă, oricum carnea cea mai multă era pe pulpele picioarelor din
spate, și zise deci prietenului său: “Dar dacă am întinde noi sfoara de la
botul vițelului până la vârful cozii vițelului? Nu ar fi mai bine?”
“Nu, nu, coada o împărțim aparte, și tot cu
sfoara,” raspunse Găvrilaș. “De la rădăcina
cozii până la mijlocul ei, sa zicem că e a mea, de aci și până la vârful cozii
să fie partea ta; tot dreaptă și egală.”
“Daa,
de egală e egală, dar ce fac eu cu
pleasna din vârful cozii? Caci doar nu e bună de fiert in oală!”
“Ei, o pui și tu vârf la bici anul viitor,
și tot te-ai ales cu ceva,” îi răspunse Găvrilaș.
Cei doi prieteni
intrară la incurcătură cu împărțeala vițelului, tot așezând sfoara in toate
direcțiile de începură să transpire.
Atunci tocmai veni un vecin, așa întâmplător,
și dând peste ei, se miră vazandu-le sudorile pe obraji, încurcați in
măsurători, și zise:
“Măi, oamenii lui Dumnezeu,
împărțiți vițelul pe lungime, astfel o jumatate cu un picior din fațăa și unul
din spate e partea unuia, iar jumătatea
cealaltă e partea celuilalt. Cu asta ați terminat.”
“Si coada?” întrebară deodată cei doi
prieteni; “vrem sa o împărțim egal!”
“Coada vițelului mi-o dați mie, căci
v-am deschis capetele,” răspunse vecinul. “Numai bine are să gătească Florica
mea niște răcituri de să te lingi pe buze!”
Cei doi prieteni așa dar, împărțiră vițelul cum le spuse vecinul, dar
tot buni prieteni și oameni de treabă au
rămas. Numai pe ici pe colo mai chicoteau sătenii zâmbind. Dar cine parcă mai
apleacă urechile la gura lumii. Asta ar fi iar o altă belea pe capul omului. Ba
încă după ce înveseliră și pe vecinul cu coada vițelului, adusera si o iagă cu
țuică, de cinstiră Crăciunul și toate sărbătorile ce urmau. Își luară apoi
fiecare partea sa de vițel, chemându-și nevestele in ajutor, care cu șorțurile
strâns legate și mânecile sufulcate. alergară vesele, mulțămite de bărbații
lor.
SFÂRȘIT
IOAN
MICLAU - GEPIANUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu