SFÂNTUL GAVRIIL GEORGIANUL
Duhovnicul trebuie ca
cel puţin o dată pe zi să se mânie în chip mincinos
Părintele
Gavriil era un exemplu viu de blândeţe, dar atunci când sesiza că cineva
deforma sau falsifica înţelesurile credinţei ortodoxe se înnora în priviri şi
te lovea ca trăsnetul cu cuvântul său. Cu acest prilej, un fiu duhovnicesc
de-al său l-a întrebat odată:
– Când vă vedem mânios, vă mâniaţi
cu-adevărat?
– Inima mea niciodată nu este
atinsă de mânie. Aceasta este doar exterioară.
Odată însă a lăsat impresia că s-a
mâniat cu-adevărat. Atunci s-a ridicat în picioare şi-a strigat înfuriat:
– Nu se cade să-mi deformaţi
cuvintele. Vorbesc cu puterea Sfântului Duh.
În acelaşi moment nori negri au
acoperit cerul, soarele s-a ascuns şi toate arătau că va ploua. Cei
răspunzători pentru aceasta au înţeles, s-au pocăit pentru greşeala lor şi i-au
cerut iertare. Atunci stareţul a zâmbit şi soarele s-a arătat din nou pe cer.
– Nu-mi deformați cuvintele!
Vedeţi, asta influenţează şi vremea! Duhovnicul trebuie ca cel puţin o dată pe
zi să se mânie în chip mincinos.
Sursa: acvila30.ro
Intamplarea de mai jos
s-a petrecut in iarna anului 1859, deci in cel dintai an de domnie a lui Cuza
Vodă.
Participau
la un bal select: civili din inalta societate, ofiteri distinsi, doamne si domnisoare de o rara eleganta si aleasa
frumusete. Dar atentia tuturor tinerilor era indreptata catre una dintre cele
mai frumoase ale timpului Ana
Racovita-Golescu, care era asaltata indeosebi de cativa indragostiti, cum
pretindeau ei, serios. Multi dintre acestia ii cerusera mana, de cateva ori
chiar, cu insistenta, fara sa fi primit din partea fetei, nici un raspuns. Ca o
domnisoara binecrescuta, se purta amabil cu fiecare, dar nu incuraja pe nimeni mai mult decat s-ar fi
cuvenit.
Printre
tinerii indragostiti de Ana era si doctorul Carol Davila, barbat de vreo 30 de ani, care, desi se cam gasea in
cercul ei de admiratori, sedea sfios deoparte. Timiditatea ii era sporita si
de faptul ca, in urma unei boli,
ramasese cu un defect la mana stanga, din
care pricina si-o tinea ascunsa la spate, ca sa evite, pe cat posibil, sa-i fie vazuta. Ana isi dadea seama de afectiunea puternica a
doctorului Davila pentru ea, dar ii acorda aceeasi minima si politicoasa
atentie de care se bucurau si ceilalti.
In seara
aceea, frumoasa fata venise imbracata intr-o rochie violeta,de dantela, care o
prindea de minune. Momentul apariției sale iscase o discutie despre toaleta
Anei.
Doctorul Davila trecu mai aproape,
ca sa auda mai bine ce se vorbea.
Discutia o provocase unul dintre tineri, facand aprecieri magulitoare
si... lingusitoare cu privire la
frumusetea si culoarea rochiei. Toti
curtezanii se-ntreceau acum in laude, care de care mai iscusite, cautand sa fie cat mai
originali si convingatori. Numai doctorul Davila nu scotea o vorba. Privea
emotionat si admira in tacere. In cele
din urma, unul dintre adulatorii fetei spuse cu indrazneala, privind buchetul
de violete artificiale prins cu o agrafa de aur si topaze la corsajul rochiei:
- Pacat de
violetele acelea ca nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav! Fata surase
ingaduitor si raspunse prompt:
-Desigur ca
efectul ar fi fost altul si rochia mea ar fi avut de castigat fiind impodobita
cu violete naturale! Apoi adauga, oftand discret:
- Si sunt
florile mele preferate... Am cautat in tot orasul, dar n-am gasit la nici o
florarie.
A trebuit sa renunt cu multa parere de rau. Am auzit însă ca s-ar gasi violete de
Parma la o sera de la marginea Bucurestiului, dar cine sa se aventureze pana
acolo pe vifornita aceasta ingrozitoare?
Intr-adevar,
era o iarna nemaipomenit de geroasa si viscolea cum de mult nu pomenisera
batranii!
Tinerii
curtezani zambira gratios si se grabira sa o aprobe:
-Da,
adevarat, e o vreme pacatoasa! Sa nu dai un caine afara din casa!
Totul s-a
terminat aici pentru toata lumea, dar nu si pentru doctorul Davila, care a
parasit imediat balul. Si-a imbracat mantaua, si-a apasat caciula pe
frunte, a incalecat in graba si a pornit
catre marginea Bucurestiului, la vestitele sere unde stia el ca se gasesc tot
soiul de flori naturale in toiul iernii. A calatorit aproape sufocat de
vifornita aceea cumplita, care se-ntetea
din ce in ce, si nu s-a lasat pana n-a gasit violetele mult dorite.
A trezit
gradinarii din somn, a platit cat l-ar fi costat, poate, o florarie intreaga, a
facut un buchet enorm, pe care l-a
acoperit cu grija, si a pornit inapoi, intr-adevar dus de vant.
De-abia a
mai avut rabdare sa-si scoata mantaua. A intrat in sala balului, rosu la față ca un bujor, de gerul
naprasnic si de puternica emotie ce-l
stapanea in acele clipe, si a cautat cu
ochii infrigurati pe fata iubita. Intamplarea, binevoitoare de multe ori cu cei
indragostiti, a facut sa fie o pauza de dans si fata sa se gaseasca in acelasi
cerc de admiratori si pretendenti.
Doctorul
Davila a inaintat, adanc tulburat, s-a
oprit in fața ei, inclinandu-se
ceremonios si, oferindu-i florile cu
dreapta, i-a spus cu glas limpede si patrunzator:
-Domnisoara Ana, dati-mi voie, va rog, sa va
ofer eu, cu o singura mana... Dar adanca emotie, ce pusese cu totul stapanire
pe el, l-a impiedicat sa continue.
Se facuse o
liniste desavarsita. Nu se auzea decat respiratia agitata a celor de față,
curiosi la culme sa vada care va fi urmarea.
Fata a ramas
o clipa infiorata, caci si-a dat seama de ce om are in fața ei, dupa gest,
care spunea mai mult decat o mie de cuvinte de dragoste la un loc! Cu ochii
in lacrimi, a luat buchetul l-a prins in
corsaj in locul celuilalt si, strangand cu caldura mana uda de zapada a acestui
adevarat cavaler, i-a raspuns inspirata, in deplina armonie cu cele spuse de
tanarul doctor indragostit:
-Iar mie,
domnule Davila, da-mi voie, te rog, sa-ti ofer mana mea!
Acestia au
fost parintii marelui dramaturg si om de teatru de mai tarziu Alexandru Davila, creatorul lui
"Vlaicu Voda", cea mai frumoasa drama
istorica in versuri din literatura română.
Mici povestiri despre
oameni mari
- Grigore Bajenaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu