Omul și pământul

Omul și pământul

Omul seamănă cu pământul. Îl curățești, îl sapi, spui „Slavă Ție, Dumnezeule!” și după puțin timp se umple din nou cu buruieni. La fel este și omul. Are ispite până ce moare. De aceea este nevoie de silirea firii neîncetată și de păzirea simțurilor neștirbită.

Despre predarea în voia lui Dumnezeu

Vai de omul care în inima sa este sătul şi mulţumit! Când este flămând şi sărac, este cu mult mai bine. Cerşetorul, chiar de e ger cumplit, aleargă pe la ferestrele oamenilor şi cerşeşte. Oare s-ar mai duce el, dacă ar avea o bucată de pâine? Când se simte nenorocirea, grijile şi strădaniile omului nu mai contenesc. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu inima. Când e atinsă de simţământul nenorocirii, al sărăciei şi frigului, ea nu mai dă pace nici trupului, nici sufletului.

Face şi una, se-agită şi cu alta! Atunci mila de sine nu-şi mai găseşte locul şi orice trudă e în van. Iar foamea şi nenorocirea le trimite Domnul celui ce se roagă şi cere. Sunt semnele sănătăţii. Bolnavul nu are poftă de mâncare, el e sătul chiar dacă nu mănâncă săptămâni întregi. Doamne, miluieşte-ne!

Pasărea legată cu o sfoară scurtă dă puţin din aripi şi cade. Când sfoara e lungă, pasărea se poate înălţa şi îndepărta în zbor, dar rămâne priponită în acelaşi loc. Dacă nu ar fi fost sfoara, pasărea ar fi zburat spre lunci minunate. Şi în coliviile mari păsările zboară, dar nu sunt libere. Cum să se elibereze? Când focul îl ameninţă pe cel legat, acesta se smulge atât de aprig, încât rupe şi un lanţ de fier, darămite o sfoară slabă. Problema nu e mare: trebuie să aprindem nenorocirea din jurul nostru!

Dar toate îşi au vremea lor – cu toate că şi pentru faptul că ne lipseşte timpul, uneori tot noi suntem vinovaţi. Mai bine este să nu ne facem planuri dinainte – nici în mănăstire, nici în afara mănăstirii; căci nu aici este problema. Trebuie să pornim la atac împotriva lumii noastre lăuntrice, s-o zdruncinăm, ca să nu adormim, în somn l-au legat pe Samson şi l-au tuns, lipsindu-l de puteri. Când ai în inimă mănăstirea, este indiferent dacă alcătuirea ta este, sau nu mănăstirească. Dacă ai în inimă mănăstirea, asta înseamnă: Dumnezeu şi sufletul. Când Dumnezeu te conduce spre mănăstire, trebuie să mergi. Numai să nu încercaţi să vă gândiţi dinainte ce veţi întâlni acolo. Nici să nu cutezaţi să vă imaginaţi aşa ceva! Fiecare întâlneşte acolo ceea ce îi este numai lui de trebuinţă. Unul întâlneşte una, altul alta. Mai bine lăsa-ţi-vă în voia lui Dumnezeu şi primiţi totul ca din mâinile Lui.

1 Aşa spune Sfântul Isaac Sirul, (n.n.)

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda