De ce trebuia asasinat Eminescu

Cum a fost asasinat Eminescu

Prezenta ziaristului si omului politic Mihai Eminescu în climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice românesti supuse masoneriei si evreilor. Eliminarea lui Eminescu era iminentã.

Ne aflãm în apropierea semnãrii unor tratate politice mult negociate de statul român, care pur si simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu. Distrugerea sa nu se putea înfãptui însã printr-un procedeu rapid si direct. Fabricarea nebuniei sale reprezenta singura optiune întrucât se putea invoca ori de câte ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist. Eminescu era nebun asa cã nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare.

Procesul de asasinare fizicã si moralã a lui Mihai Eminescu explodeazã în ziua de 28 iunie 1883. Ziarul Românul care se afla în polemicã cu Eminescu scrie pe 1 iulie: “Aflãm cu sincerã pãrere de rãu cã d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânãr plin de talent si înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cãzut greu bolnav. Sperãm cã boala sa nu va fi de cât trecãtoare si cã în curând vom putea anunta deplina sa însãnãtosire”.

Acesta era semnalul scoaterii din viata publicã a marelui ziarist. Timpul vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883 în care spunea: “Cu începere de astãzi, 1 iulie, directiunea politicã si redactia ziarului “Timpul” este încredintatã d-lui Mihail Paleologu”. Opinia publicã întelege astfel cã Eminescu este scos din presa româneascã. Nicãieri nimeni nu dãdea însã nici un motiv, nici o explicatie asupra îmbolnãvirii sale subite. Timpul revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redactie, atins fiind în mod subit de o gravã boalã. Ne place însã a spera cã lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cât de scurtã duratã si cã ne va fi datã fericirea de a anunta revenirea sa sãnãtos la functiunile de pânã acum”. Trebuie sã observãm faptul cã în textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar dacã este evident faptul cã functia pe care o îndeplinea în cadrul Timpului era cea de ziarist.

Ziua decisivã este, dupã cum am spus deja, 28 iunie 1883, când se petrec o sumã de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica nebunia eminescianã. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã mã scap de el, cã e foarte rãu”. Maiorescu gãseste în acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul în aplicare.

Pe de altã parte însã se stie cã Eminescu era în aceea zi la baia Mitrasewschi, lângã strada Stirbei Vodã, nu departe de sediul Societãtii Carpatii, societate interzisã de oficialitãti în aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de cãtre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce îi si reuseste. Eminescu îsi iese din minti, Ventura îl pãrãseste. 

Anuntã apoi imediat politia cã trebuie sã ridice un nebun de la baia Mitrasewschi. 

Anuntã în acelasi timp pe Secãseanu si Ocãseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutându-l pe Eminescu sã îsi revinã în fire. Ventura era redactorul ziarului L’Independence roumaine, ziar al cãrui director Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeasi zi fatidicã de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeasi soartã a avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului si cu sigurantã multi altii.

Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnãrii iminente de cãtre România a tratatului cu Tripla Aliantã (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumãtate de cãtre Junimisti, condusi de Carp, tratat sustinut în totalitate de Titu Maiorescu.

Sãrbãtorile nationaliste de la Iasi, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si când Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu, Doina au iritat puterile centrale. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat.

Von Bismarck este gata sã declare rãzboi României, dacã nu se fac urgent retractãri si nu se dau asigurãri ferme cã se va intra imediat în sfera de influentã a Germaniei si Austro-Ungariei. Se cere ferm desfiintarea Societãtii Carpatii, un adevãrat partid secret de rezervã, cu zeci de mii de membri, care milita pe fatã si în ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tarã. Rolul central în acestã Societate îl avea Eminescu.

Iatã cã România se supune exigentelor strãine, interzice Societatea Carpatii, eliminã din scenã pe multi simpatizanti francofoni, Petre Grãdisteanu împreunã cu D.A. Sturdza pleacã la Viena sã îi cearã personal scuze împãratului pentru discursul de la Iasi. Toate astea se întâmplau pe 28 iunie 1883, ziua cãderii lui Eminescu.

Nimeni nu lãmureste însã opinia publicã asupra bolii lui Eminescu, despre care se afirmã numai cã este o boalã gravã. În luna iulie, Titu Maiorescu initiazã o listã de subscriptie pentru a strânge banii necesari internãrii lui Eminescu la Viena, listã pe care o publicã în facsimil.

În numãrul din luna august al revistei Literatorul, Alexandru Macedonski publicã o epigramã prin care va arunca în aer linistea asternutã asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmãtorul:

Un X… pretins poet – acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-as plânge dacã-n balamuc

Destinul sãu n-ar fi mai bun

Cãci pânã ieri a fost nãuc

Si azi nu e decât nebun.

Este momentul mult asteptat de Ventura care încercase încã din 28 iunie sã convingã publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însã cei doi prieteni sositi în grabã la baia Mitrasewschi reusiserã sã-l salveze pe Eminescu. Ventura nu voia sã fie el cel care declara deschis nebunia lui Eminescu întrucât fusese deja implicat în evenimentul mai sus mentionat. Asadar epigrama a fost pretextul perfect, imediat dupã aparitia ei Ventura îl atacã grav pe Macedonski.

“Nu este nici o îndoialã, prin aceastã epigramã este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iatã cã Ventura cel care anuntase politia de existenta nebunului, se retrage acum în ipostaza prietenului indignat arãtând spre Macedonscki: “Iatã cine îl face nebun pe bietul Eminescu”.

Macedonski la rândul sãu încearcã sã se apere spunând cã este o epigramã veche care a fost publicatã fãrã stirea sa, epigramã care în plus nici nu îl vizeazã pe Eminescu. Existã o logica în argumentatia lui, dacã cercetãm putin mentalitatea epocii, mai ales dupã presã vom vedea cã înnebuneau foarte multi oameni prin anii ‘80 ai secolului trecut, multi se sinucideau.

Au urmat, manifestatii publice cu torte si gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multã lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean pe cinste. Ventura si Macedonski intrã într-o polemicã puternicã, însã rãul era deja fãcut, Eminescu era în ochii tuturor un nebun tolerat de societate.

În codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala gravã” a nebuniei îl îndepãrta definitiv de la viata publicã pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iatã, asadar, ce realizeazã Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie.

Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa începe sã discute deschis problema nebuniei lui Eminescu. Telegraful este primul care anuntã cã “Mai multi prieteni din capitalã, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întretinerea amicului lor în casa de sãnãtate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în aceastã frumoasã si nobilã actiune.”

Maiorescu reuseste sã dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfârsitul anului 1883, când publicã un volum de 64 de poezii eminesciene, între care Mai am un singur dor, Se bate miezul noptii etc. Abilitatea sa a fost extremã, aceste poezii erau menite sã distrugã imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician al problemelor societãtii românesti.

Astfel, Maiorescu reuseste sã scindeze opera eminescianã, limitând-o la poezie. Din acel moment si pânã în zilele noastre Eminescu este cunoscut de toatã lumea drept “marele poet”, “poetul national al României”, stergându-se aproape complet opera sa ziaristico-politicã, operã cu mult mai valoroasã si mai bogatã decât opera sa poeticã.

Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibrãileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al pãturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, sã publice: “Mi te dã cu totul mie”, “Nu zi ba de te-o cuprinde” (…) Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptãtor politic, cum era el atunci: “Mai am un singur dor/ În linistea serii/ Sã mã lãsati sã mor…”. Or, ideea de sinucidere din “Se bate miezul noptii” (…) Nu cumva acum, la maturitate, si când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale – nu cumva credea cã nu i-ar fi sezut frumos sã publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii “usoare” – si unele traduse?”

Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cântate în cafenele si saloane, pierzându-si profunzimea.

Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din tarã si strãinãtate, însã starea sãnãtãtii sale era foarte bunã, dupã cum mãrturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus în tarã sãnãtos”.

Eminescu însusi, viu si dornic sã reintre în presã, îsi va asculta “prohodul” în aceastã parantezã a anilor interzisi, 1884-1888. Câteodatã se va revolta, va sparge vitrinele librãriilor, îsi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca în noroi, cãlcându-si-l în picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la politie.

Asa s-a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la lasi: poetul a fost “împachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânãstirea Neamt. Pe lângã aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia cã “se lua de femei pe strãzile Iasilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le atingea în mers etc.

Ajuns la Neamt, Eminescu îsi gãseste linistea. Continuã sã scrie în ciuda tuturor.

Acolo, la Mânãstirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia De ce nu-mi vii?, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest biletel: “Îti trimit deodatã cu aceasta mai multe versuri cãrora, de ti se par acceptabile, le vei face loc în “Convorbiri”. Îndealtminterelea, mã aflu bine si sãnãtos în mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea”.

Eminescu era perfect sãnãtos în perioada în care a locuit la Mânãstirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, mãrturie stau si actele de bucãtãrie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului.

Intors în casa Henriettei de la Botosani în 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese cã era sãnãtos psihic: “În urma unei subscrieri, initiatã de elevii scoalei artelor frumoase din Botosani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost acesti bani, cãci au permis sã i se aplice un tratament special multumitã cãruia starea sãnãtãtii poetului s-a îmbunãtãtit în modul cel mai vãdit, cãci astãzi Eminescu este tot atât de senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum patru ani în urmã. În 13 Iulie Eminescu, însotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctoral de aice, a sosit în orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, în casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, Col. Dr. Otremba, medic sef al Corpului IV armatã, Dr. Rigler, Dr. C. 

Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicinã. Desi mai multi din acesti d-ni. medici aveau sã plece din Iasi încã în 13 Iulie, totusi si-au amânat plecarea pentru a-l putea asista pe poetul nostru. În urma unei cercetãri minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia cã sãnãtatea lui nu e deloc alteratã si cã trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveste boala lui cea neglijatã, care se manifestase la picioare”.

Eminescu era deci sãnãtos psihic si perfect capabil de a crea.

În 1888, Veronica Micle reuseste sã îl scoatã pe Eminescu din casa surorii sale si îl va duce de mânã pe poet la Bucuresti, unde el îsi va regãsi pana de ziarist. Urmeazã o colaborare anonimã la câteva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemicã ce va zgudui guvernul fãcându-l, pentru o clipã, pe Gunã Vernescu sã demisioneze rupând o coalitie destul de fragilã de altfel a conservatorilor (care luaserã, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se aflã, însã, cã autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu” – si repede acesta este cãutat, gãsit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, în martie 1889.

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sãnãtate a doctorului Sutu din strada Plantelor.

Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihãilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Brãneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civilã (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de pãrere cã “Boala fiind în recidivã, reclamã interdictia pacientului si rânduirea unui tutor care sã poatã primi de la stat pensia lui viagerã si sã poatã îngriji de întretinerea interzisului”. Procesul verbal al consiliului este scris în întregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupã semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscãlit de doctorii Sutu si Petrescu. Urmeazã celebrul interogatoriu pentru evaluarea stãrii psihice a pacientului.

Iatã interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte:

- Cum te cheamã?

- Sunt Matei Basarab, am fost rãnit la cap de cãtre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sã mã împuste cu pusca umplutã cu pietre de diamant cât oul de mare.

- Pentru ce?

- Pentru cã eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sã nu-i iau mostenirea.

- Ce-ai de gând sã faci când te vei face bine?

- Am sã fac botanicã, zoologie, mineralogie, gramaticã chinezeascã, evreiascã, italieneascã si sanscritã. Stiu 64 de limbi.

- Cine e Poenaru care te-a lovit?

- Un om bogat care are 48 de mosii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.

Trebuie sã subliniem faptul cã acest interogatoriu este construit în întregime pe modelul masonic al cifrelor. Are un anumit numãr de cuvinte si litere, corespunzând cifrelor masonice 48 si 64. Rãspunsul poetului a ridicat nenumãrate semne de întrebare.

 Eminescu nu era, cu sigurantã, mason. Existã ipoteza conform cãreia Eminescu ar fi rãspuns prin codul acesta masonic. Aceastã ipotezã nu poate sta însã în picioare pentru simplul fapt cã întregul interogatoriu se înscrie în criptologia masonicã si nu doar rãspunsurile poetului. Este un interogatoriu fabricat în totalitate. Cu toate astea, rãspunsurile (în cazul în care chiar apartin poetului) pot contine un sâmbure de adevãr. 

Matei Basarab a fost întotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor cu care se identifica. Se presupune cã respectivul Poenaru chiar l-a lovit pe Eminescu cu o piatrã în cap, eveniment ce este plasat în curtea sanatoriului.

Petre Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, asadar lume frecventatã de Eminescu. Nu era un strãin, un oarecare, ci îl cunostea pe poet. Nu se explicã însã prezenta acestuia la sanatoriu. Cât despre pusca umplutã cu “pietre de diamant”, aminteste de o baladã popularã: “A plecat la vânãtoare/ Sã vâneze cãprioare/ Cãprioare n-a vânat/ Si el singur s-a împuscat/ Cu un pistol de diamant/ Cu gloante de briliant”. Iatã-l pe Eminescu pus în postura vânãtorului care se vâneazã singur, care cade în propria-i cursã. Teorie aberantã care nu poate sta în picioare. Eminescu nu putea calcula aceste rãspunsuri dupã canoanele masonice, pur si simplu pentru cã nu putea anticipa întrebãrile. Si dacã am accepta ipotetic cã Eminescu a fãcut respectivele calcule si a rãspuns în functie de fiecare întrebare, aceasta ar demonstra un singur lucru: deplinãtatea facultãtilor mintale ale poetului.

În conditii normale, în care incidentul cu Poenaru ar fi real, parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu existã un asemenea interogatoriu.

Trei zile mai târziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fatã în acel moment, avea sã povesteascã în 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se aseazã pe pat si peste câteva minute cade într’o sincopã si moare imediat”. Varianta oficialã asupra mortii lui Eminescu este însã dementa paraliticã.

Înainte de a analiza putin moartea lui Eminescu, sã luãm în discutie perioada 1884-1889, perioadã numitã “de mare întunecime”, a creatiei eminesciene. Mãrturiile din epocã atestã însã contrariul.

Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hârtii scrise de cãtre poet, unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav, vorbesc de maldãre de hârtii scrise de cãtre el, aruncate la cos ori mãturate de femeia de serviciu. Argumentul “creativitãtii” cade dintr-un condei în fata abundentei de mãrturii documentare si, cu el, diagnosticul medical. Într-adevãr, un “paralitic general”, un “abulic în ultimul grad”, acesta este un pacient care nu mai creezã, nu mai fac diferenta între viatã si vis etc.

Alexandru Vlahutã, vizitându-l în spital, îl gãseste comunicabil, pregãtit sã scrie poezii.

Ilarie Chendi, care a stat în gazdã pe strada Stirbei Vodã, nr.72, pe lângã Cismigiu, la aceeasi adresã pe care o avusese si Eminescu în anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum bãtrânele gazde, niste nemti, încep a-si aduce aminte: “Si mi-au spus, între altele, cã dupã moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânsii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, împachetând toatã sãrãcia rãmasã în urma lui, au umplut douã cufere cu cãrti si cu manuscrise si au plecat”.

“Legendele” eminesciene vorbesc, însã, pânã astãzi de “caiete” cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse în aceastã perioadã. Biografii sãi trec sub tãcere pânã si faptul cã în buzunarul de la haina în care si-a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile Viata si Stelele în cer.

Prima crizã a lui Eminescu, din 1883-1884, când a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, lângã Viena, cât si recidiva din 1886-1887, când a fost internat la Mânãstirea Neamtului, institutul pentru alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive, în amândouã cazurile a pãrãsit spitalul aproape complet restabilit, cu facultãtile intelectuale normale.

În 1887 medicii din Iasi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocatã de gome sifilitice pe creier si la picioare, începând un intempestiv tratament antisfilitic, cum se fãcea pe atunci, cu frictiuni de mercur, în doze enorme cu efecte, de altfel, nule în sifilisul nervos (oare de ce nu stia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmãri catastrofale toxice.

Încã din Renastere se stia, însã cum povesteste Benvenutto Cellini cã si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galicã, dar cã efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast în evolutia bolii poetului. De altfel, interesarea sistemului nervos central în intoxicatia cronicã cu mercur explicã modificãrile de comportament, depresiune mentalã, insomnie si câteodatã halucinatii, care dupã cum stim au dominat tabloul simptomatic dupã 1887.

Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat în clinicã, astfel cã i-a apãrut o stare delirantã cu dureri în tot corpul, tremurãturi, încetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburãri grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupã noi prin injectiile de mercur ce le primeste în clinicã, fãrã rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.

Dupã cum se stie, lui Eminescu i s-a fãcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat.

Autopsia evidentiazã “o degenerescentã grasã a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor plãci întinse si proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât si pe fata interioarã a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescentã granulo-grasoasã considerabilã”. Dacã modificãrile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cât si modificãrile ficatului sunt caracteristice pentru o gravã intoxicatie mercurialã.

Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastrã, în soare si, dupã câteva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul cã, în 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind începãtor, asistentul lui Babes. Dacã prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute în vedere douã posibilitãti: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânãrului asistent, ori – si aceasta este ipoteza spre care închinãm – pe undeva, anumiti oameni, sã nu spun o “întreagã protipendadã”, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes.

Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai târziu: “Creierul mi s-a adus dela Institutul Sutu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datoratã faptului cãldurii celei mari, probabil cã s’a scos prea târziu dupã moarte… Creierul era în adevãr voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningitã localizatã la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am fãcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacunã… Sãrmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis în treacãt, nu stiu dacã s-a fãcut în bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dânsul, au murit de paralizie generalã”.

Eminescu nu a murit însã de paralizie generalã, Gheorghe Marinescu se înselase. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetãtor stiintific, autor a peste 100 de lucrãri din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementã paraliticã.

În ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intrã în discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mâneca imposturii si botezat ad-hoc congenital”.

Concluzii:

Asadar, Eminescu a fost scos din viata publicã si declarat nebun pentru cã atitudinea lui pentru unirea tãrii-mamã cu Ardealul nu era bine vãzutã de conducerea de atunci a României, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care încercau din rãsputeri încheierea unei aliante militare cu Germania si Austro-Ungaria.

De remarcat în acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp cãtre Titu Maiorescu în care îi atrage atentia: „Si mai potoliti-l pe Eminescu”. Iar Maiorescu l-a „potolit”, fabricându-i nebunia si scãpând astfel de o voce „periculoasã”, care îl contrazicea tot mai des. 

Evident cã la baza asasinãrii lui Eminescu a stat Francmasoneria si evreimea care se simteau în pericol tot mai mare ca urmare a atacurilor lui Eminescu si a deconspirãrii de cãtre o voce credibilã si îndrãgitã a actiunilor lor antinationale si anticrestine.

Astfel, Eminescu a fost scos din viata publicã între 1883 si 1889, anul asasinãrii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, mãrturiile din acea perioadã ne aratã un Eminescu în plinã creatie, lucru care nu ar fi fost posibil dacã era nebun, cãci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie. 

Asadar, creatia artisticã din acea perioadã, însotitã de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sãnatãtii sale mentale ne aratã faptul cã Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otrãvire.

Asasinarea lui Eminescu a continuat si continuã si în prezent prin trecerea sub tãcere a activitãtii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale nationaliste si antiiudeo-masonice. Continuã prin prezentarea sa în scoli în mod voit deformat, în ipostazã numai de poet genial, sãrac si fustangiu. Continuã si prin eliminarea din opera sa poeticã a acelor poezii cu caracter profund national, cum ar fi versiunea adevãratã a poeziei Doina. Continuã prin atacurile tot mai dese si abia disimulate ale asa-zisei elite culturale române. Continuã prin atacurile tot mai nerusinate ale comunitãtii evreiesti din tarã si din afara granitelor.

Dar, cel mai mult continuã prin lipsa noastrã de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul românesc.

text alcãtuit de:

Cezarina Bãrzoi si Ionut Bãias (“Permanente” Nr.1-2 2005)

Bibliografie

Vuia Ovidiu, Cauzele mortii lui Mihai Eminescu, Ziarul Libertatea, New York, mai 1987,

www.miscarea.com, Din presa legionarã, Libertatea.

Eminescu si “farmazonii”, “Francmasoneria”, www.dezvaluiri.as.ro.

Georgescu Nicolae, A doua viatã a lui Mihai Eminescu,

www.dezvaluiri.as.ro.

Paraschivas Emanoil, Geneza Luceafãrului, www.miscarea.com/ paraschivas.htm.

« Memorandum adresat autoritatilor de la Bucuresti de reprezentantii romanilor din judetele Covasna, Harghita si Mures

28 iunie 1883- Eminescu la Capşa Adevărata cauză a înlăturării lui Eminescu din viaţa publică »

Sursa: Prof. Valentina Lupu