ANCA - AM VĂZUT PE SHIVA ȘI SHAKTI

AM  VĂZUT  PE  SHIVA  ȘI SHAKTI

Mihai  Eminescu – Bhagavad Gita – Sfântul Augustin – Rabindranath Tagore – Lalleshwari – Imn egiptean – Mary Qjieen of Scots – Ion Iancu Vale – Vasile Menzel – Liana Nicolae – Ana Pauker – Marin Popa

MIHAI  EMINESCU

Rugăciune

Craiasa alegându-te

Ingenunchem rugându-te,

Inalta-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întarire

Si zid de mântuire,

Privirea-ti adorata

Asupra-ne coboara,

O, maica prea curata

Si pururea fecioara,

Marie!

Din Bhagavad Gita

Dă-mi întreaga ta inimă,

Iubește-mă și adoră-mă,

Roagă-mi-te într-una,

Pleacă-te numai mie

Și mă vei afla:

Asta mi-e promisiunea

Iubindu-te blând.

Lasă-ți toate îndatoririle

Întru mine, adăpostul tău,

Fiindcă te voi mântui

de păcat și din robie.

SFÂNTUL AUGUSTIN

Mare ești Tu, O Doamne

Mare ești Tu, O Doamne, și mult a fi lăudat;

Mare e puterea Ta, iar înțelepciunea Ta n-are sfârșit.

Și omul, fiind o parte a creației Tale dorește să Te laude,

Omul, care-și poartă cu el mortalitatea,

Martorul păcatului său, chiar martorul căruia Tu 'alungi trufașul',

Ci omul, această parte a creației Tale, dorește să Te laude.

Tu ne porți în fericire când Te lăudăm:

Pentru că tu ne-ai format pentru Tine,

Și inimile noastre sunt fără odihnă până își află odihnă în Tine.

RABINDRANATH  THAGORE

Oceanul formelor

Mă scufund în adâncul oceanului de forme,

sperând să prind perfecta perlă a fărăformei.

Nemai navigând din port în port în corabia-mi bătută de vânt.

S-au dus demult zilele când mă distram aruncându-mă în valuri..

Iar acum sunt nerăbdător să mor întru fărămoarte.

În amfiteatrul abisului fără fund

unde se umflă muzica strunelor fără ton

Îmi voi lua această harpă a vieții mele.

O voi acorda la notele lui pentrutotdeauna,

iar când și-a suspinat ultima rostire,

îmi voi pune harpa tăcută la picioarele celui tăcut.

LALLESHWARI

Acolo am văzut

Acolo am văzut pe Șiva și Șakti

Împreunați în unul:

Absorbită în acea VIZIUNE,

M-am dizolvat în El de vie.

Realizând esența și

Gustând dulceața

Secretului divin, voi muri fiind vie,

Cum mă poate El opri?

Imn egiptean / Unul Dumnezeu

Dumnezeu este Unul, Singurul, nimeni altul nu este cu el.

Dumnezeu este Unul, Cel ce-a făcut toate lucrurile.

Dumnezeu este Duh, Duh ascuns, Duhul Duhurilor, marele Duh al Egiptului, divinul.

Dumnezeu este dintru început și a existat dintru început.

Ele este Cel primordial, a existat când nimic nu exista:

A existat când încă nu era nimic, și orice este

l-a făcut după ce El a fost. Ele este Tatăl începuturilor...

Dumnezeu este ascuns, nimeni nu i-a zărit forma, nimeni nu i-a adâncit asemănarea, El

e ascuns făță de Zei și oameni, este mister pentru creaturile sale.

Dumnezeu este adevărul... Este Regele Adevărului.

Dumnezeu e Viață și omul trăiește numai prin el.

Dumnezeu este Tată și Mamă: Tatăl taților și Mama mamelor.

Dumnezeu dă naștere, dar el nu este născut...

El naște Însuși, își dă naștere Sieși: El face, dar nu este făcut...

Ceea ce emană din inima lui se înfăptuie de îndată și odată ce El

a vorbit, aceasta vine să treacă  și să dăinuie mereu și mereu.

 MARY  QJIEEN OF SCOTS

Rugăciune înaintea execuției

O, Tată milostiv, speranța mea este în tine!

O milostiv Mântuitorul, oferi tu ma!

Robie mea deplângând, cu trist

gemând,

Am mult timp pentru a fi liber;

Plîngea, relenting, și cu umilință să ne pocăim,

O Jesu, Mântuitorul meu, am stinge pentru tine!

ION  IANCU  VALE

O zi, aproximativ reală

Se trezeşte din somn,

se mişcă dezarticulat şi nesigur, prin apartamentul

său de la parter, glacial, cu iz de om singur şi trist,

plin de cărți aruncate alandala…

Intră în baie, se bărbierește și se taie cu lama.

Priveşte detaşat sângele acela înflăcărat

şi-l lasă să curgă în voie pe barbă, pe gât, pe piept,

îşi pregăteşte un ibric de cafea, de proastă calitate,

fumează în neştire ţigările sale ieftine şi puturoase.

Brusc îl cuprinde un fel de panică

și se întreabă, dacă

apartamentul său boem, sângele acela înflăcărat

ibricul afumat şi turtit, aparatul de ras,

cărțile împrăștiate peste tot,

el care fumează ţigară de la ţigară,

există cu adevărat?

*

Pleacă apoi în oraş

se loveşte de oamenii, care aleargă de colo, colo

gesticulează sau vorbesc singuri,

ocoleşte puzderia de cerşetori groteşti şi disperaţi

ce maculează trotuarele,

traversează aiurea strada, neatent,

cu riscul de de a fi strivit de numeroasele

mașini luxoase, ce fulgeră carosabilul…

Mai bântuie un timp prin urbea sa

obosită de vreme

şi se aşează pe o bancă de pe bulevard…

Deodată un stol gălăgios de ciori,

de culoarea antracitului, se prăbușește

pe coroana castanului sub care stă.

O cioară se ușurează nonșalant

pe genunchiul său.

Se uită buimac la excrementul acela mare,

cenușiu și uleios

și vede cum i se lăbărțează pe pantaloni,

și se extinde, se extinde întruna,

cuprinde banca, strada, casele, orașul…

Pleacă apoi, pentru a-și întâlni iubita,

cu care trebuie să stabilească

un lucru foarte important, adică

să nu se mai certe decât după ce fac dragoste…

Și iarși îl asaltează îndoiala:

cerșetorii aceia grotești,

găinațul acela cleios (auzi, aviar)

iubita lui ardentă și plină de personalitate,

bolizii aceia rutieri

or fi ei adevărați, reali ?

*

Și, în sfârșit, voi care vă holbați acum la mine,

când vă citesc prezentul text,

sau când citiți, personal, aceste rânduri

(pe care o să le considerați, probabil, stupide),

sunteti reali, existați cu adevărat ?!

Ia gândiți-vă, gândiți-vă bine.

VASILE MENZEL

Absurdul

Un cioroi,într-o ureche,

Cârâia, cuprins de streche,

Că s-a răsucit pământul,

Vinovatul fiind vântul

Vântul de la Miazănoapte

Aducând porumbe coapte,

Vântul de la Miazăzi

Care plouă cu doi Pi .

Dar odată „uşurat”,

Locu-ndată a cedat

Surdului –Absurdului,

Ce n-aude ce citeşte

Şi nu vede ce vorbeşte.

Frica pe toţi ne ajută

Să creăm o lume mută.

Mută locul, dobitoace,

Că pe-aicea n-ai ce face.

Vom pleca peste hotare

să putem vorbi mai tare.

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,

La anul şi la......cine

ştie câţi ani prin  spaţiul

Schengen.

LIANA  NICOLAE

Nous nous etions trouves

Nous nous etions trouves en cherchant nos chemins au-dela des hivers, l’un creusait ses tourments, l’autre portait des joies revenus des hasards au visage desert sans jamais se tromper de masque d’autrefois et nous tations a chaque pas, sous les troussailles tenues, le coeur de nos diverses fois, dans le silence retenu.

Mais nous allions ensemble en chemin etranger, tellement etranger qu’il n’etait que pour d’autre et se cachait a nous, comme une etoile a l’aube. Nous avons un a un quitte le temps fige dans ses combes sans fin, que chaque heure allongeait tandis que les absents devenaient plus nombreux.. Puis vint ce jour ou nous sommes restes a deux, face a face comme pour l’amour et l’adieu. Mais la mort vint t’en proteger, mon frere, et denouer le dernier noeud. Je suis desormais seule a pouvoir demander  „ou etait-ce et seule aussi pour dire une terre inchangee au moment de dormir sur le drap d’ombre epaisse, couchee au pied d’un rocher bleu que peu a peu le soir tranquille enlace .

Un flux tumult neuf d’etoiles l’aborde comme une ile ou les vautours s’assemblent pareil aux dieux bavards sur les clochers muets et steriles dont la charpente grince et tremble ait passe l’horizon.. Et seul avec les ours et les saisons, les moissons de jadis mortes dans les granges absent, sa floraison, fuyant dans l’infini de la prison d’oubli pour mourir a soi meme en terre inexistante. Toute attente inquietee, tout desir simple et fidele, orgueilleuse aux vanites, regarde livres aux ventes; timide-indecise pour l’essentiel emplie d’esperance.. mon ame, mon nom d’origine grecque, lieu paradisiaque  pour y prouver chaque fois, un continuel, un inexprimable bonheurs”. Le soleil a bruler la nuit comme fait le vent d’une feuille morte.

Qui interpele la scene et la pratique theatrale au moment ou les corps sont assassines et menaces chaque moment d’anihilation, attaques tout simplement pour ce qu’ils representent, c’est a dire la representation et la vie d’une seule langue, d’une seule culture, d’une seule ethnie? La question pourrait nous eloigner de la juste et propre essence si on pretendait faire de la scene un lieu privilegie de questionnaires, etre le seul pareil a une illusion.

En realite, le theatre interpele justement tout ce qu’on a interroge tout etre humain au moment ou ses semblables sont menaces par la mort par les extremistes qui comprennent „purifier” un pays et par consequant la terre et l’histoire humaine appartenant a un groupe humain. On ne parle pas simplement d’une altruisme qui saurait se faire connaitre en chacun de nous, mais l’aspiration fondamentale d’etre interesse par sa propre respiration, vue que la destruction d’une partie de notre humanite.

Par suite, s’interesser de l’autre, ca veut dire, s’interesser de soi, ce qui me lie de l’autre, c’est ce qui me lie de moi-meme et cette dialectologie se trouve dans la condition fondamentale a ce qu’on a deja exprimer. J’avais peine a admettre qu’on ne faisait que repeter ce qui s’etait  passe pour toutes autres generations comme des condamnes vers une prison invisible et devait fatalement passer pour la notre, comme si toute une destinee a laquelle on ne croyait pas vous happait accomplir un ancien rituel inconnu, brule.

Une fois j’avais l’envie d’aller vers ces hommes et jeunes gens qui criaient et de leur dire: regardez, vous n’empechez rien, je ne suis pas roumaine, je me suis transformee, j’ai seulement l’air. Mais nous n’avons rien en commun. Mais  j’etais tres fatiguee et efrayee pour les provoquer, quelle terrible erreur de me pourrifier de cette ressemblance de leur sombre humanite..Et mon etat d’ame en fut affecte pendant un certain temps. Mais alors, j’avait ingenument pense que l’amour tout d’imagination, de reverie, sans les sortileges du plaisir, sans exclusive et les secretes promesses d’avenir, pourrait durer... Je parle tres legerement de cet amour.

J’eus des nuits d’insomnie ou je pensait a ma situation, qui n’avait rien d’enviable. Je revois la scene comme si c’etait hier, je n’avais d’autre choix que d’en  prendre les risques. Cependant l’idee a laquelle j’avais si souvent penser envahit mon coeur et mon esprit. Elle valait la peine de prendre de nouveaux risques. Les larmes aux yeux, cette scene qui me parut infinement longue, tous mes nerfs fievreux, en alerte se deroula tres bref. A supposer que les choses se soient passees autrement, j’avais l’illusion la plus intime de ma jeunesse. Illusion ou realite? C’est a Paris que j’ai lutte et que je me suis tiree d’affaire au cours des dures annees qui ont suivi mon propre exil.. J’etais cependant prise dans l’enchainement de la vie qui s’ecoulait imperceptiblement  a l’ecart de sens de l’histoire. Je me sentais dans une amitie comme un vaccin  contre l’intimite, contre l’amour. Mais les grandes amities ne se nouent entre les etres solitaires.

Ce n’est qu’un sermon de mort sur  les levres de sang d’un poete. Au point que, pour les autres, la vie n’est que la condition de la realiser et les rend plus vulnerable. Il est difficile de couper la mort, l’idee la plus sure et naturelle a l’homme est la posterite. Larmes et mots sont des choses exclusivement humaines, une armure qui comprime le coeur, une torture et des propres reflexions. Assez parle de reveries et des promesses. Toutes mes incertitudes et craintes de l’avenir s’estompaient.

J’envie de rester entre quatre murs, comme dans une veritable cachette amenagee au fond et au coeur d’un foret, que nul ne saurait decouvrir. Etre toute seule s’averait une experience benie. Je ne ressentais ni ennui, ni vide, comme de sentir mon esprit vivre. Quand  regarde en arriere, il me semble que ces derniers jours furent pour moi parmi le plus beaux et silencieux  de toute ma vie. Je desirais et je n’attendais qu’une chose: les temps passes. J’avais l’impression  et le sentiment qu’on prenait une portion de mon bien, qu’on foulait un domain reserve a moi seule. Je restais desemparee et gauche devant un geste solennel a accomplir, prononcer un parole grave, une promesse a donner. Que notre baiser soit comme une pluie... l’embrassement comme le premier jour de la mousson, que la vie soit comme la joie des fleurs et des herbes qui poussent de toi...

J’essayais a croire que notre union a ete commandee par le Ciel. Alors je compris la fragilite des sentiments humains; un simple geste peut annuler la confiance la plus sure. Meme obtenue dans la sincerite la plus perfecte, la possesssion n’a guere d’efficacite comme preuve; la meme sincerite ne peut-elle etre offerte a d’autres? Il n’y aurait plus aucun obstacle a notre union. Cependant, notre amour n’etait  que passionnel et nous n’avions jamais songe qu’a nous deux... mais... ni ne laisser consumer dans passion trompeuse et ephemere... Il est etrange que je ne puisse jamais comprendre et deviner immediat mon avenir!... Les yeux seuls, seulement, peut-etre trahissent un homme.

Comme tout me paraissait inutile et vain! Songer a mon bonheur eventuel, a mon avenir possible, quelle sotisse!.. Toi, j’ai mal a la tete, j’ai sommeil, je souffrais d’une depression due au surmenage... fatiguee et malade... Je passait une nuit sauvage sans aucune resistance possible de ma part, mes penses couraient d’un lieu, d’un fait a l’autre sans liaison, je revoyais d’autres lieux innombrables que j’avais connus, sans rien comprendre. La pensee m’attardait avec volupte sur chaque geste, sur chaque detail a accomplir. Mon visage fige n’avait plus d’expression. Comme il etait impossible de pleurer encore, comme toutes les paroles me semblaient banales et froides!

Je suis donc incapable de rendre sur le moment  la valeur d’une joie ou d’une douleur trop vives! La memoire seule peut ressusciter l’emotion. Je me sentais comme un malade brusquement jete et reveille au milieu et en plein  bruhaha. De grandes lacunes et des trous m’accompagnaient dans ma memoire jusqu’a l’angoisse et depuis lors tout le long de ma vie. Qu’est-ce que vous avez contre moi? Ma nourriture de la consolation etait la solitude, j’avais peur des hommes. Une fantasmagorie m’isolait du reste du monde. Des souvenirs oublies depuis longtemps occupaient maintenant tout le temps de ma vie interieure, d’un reve de plus en plus puissant loin de la mort, de la separation et du peche. Tout me paraissait alors inutile, illusoire, contre ma respiration et mes meditations deprimantes sur les souvenirs et sur les reliques du passe.

Dans mon premier journal je me moquais de ma candeur, de ma jeunesse et de ma vanite sentimentale par quoi je m’etais laisse duper, longtemps. J’avais cree sur mon compte une mythologie inaccessible et splendide, une legende qui se dressait toujours plus haut, comme un dieu de pierre et d’or, comme mon soleil, ma vie. Mon reve me transformait en idee, en image, et je me retrouvais un homme en chair, avec mes defauts et mes desirs. Je voudrais etre un nuage, tronc d’arbre, ne plus rien  voir, rien sentir, ne plus me souvenir de rien... Voila un sens de la vie que de retourner a l’etat de simple terre, mineral, que d’etre comme un cristal, autour de sa lumiere...

Je me sentais differente de mes contemporaines, comme tant d’autres, dans un perpetuel bovarysme; tu m’as appris ainsi tout ton degout de monde, de la societe, ton renoncement a la musique, tu me parlas des souffrances infinies avant de trouver ta liberte, les deceptions sentimentales et des superstitions, tel le fetichisme de „l’homme superieur et seul” et le culte du renoncement, de la solitude et de l’aventure... Je craignais de devenir une epave et conserver toute ma vie comme ma premiere deroute. Je sentais que le bonheur le plus doux est celui qu’on partage. Alors cherchons le bonheur et la joi de vivre... pour les femmes d’un certain age et pour vivre heureux, vivons caches...

ANA PAUKER

Cea mai nemiloasa femeie

Cititorul român se va întreba mirat de unde provine acest interes pentru Ana Pauker din partea unui scriitor american şi, mai ales, publicarea acestei cărţi de către o editură de prestigiu ca aceea a Universităţii statului California. Răspunsul este dezarmant de simplu: Ana Pauker a fost prima femeie ministru din istoria lumii. La decenii distanţă, au apărut pe rând şi alte femei celebre cu rang de ministru şi chiar de prim-ministru (Indira Gandhi, Golda Meir, Hillary Clinton, Margaret Lady Thatcher).

Autorul cărţii de faţă, Robert Levy, este doctor în istorie al Universităţii Statului California – Los Angeles. Iar cele 17 pagini cu bibliografia cărţii denotă un studiu aprofundat al carierei Anei Pauker. Pentru eventualii cititori sceptici sau ostili acestui subiect de studiu, este edificator aforismul tipărit de autor ca motto pe prima pagină a cărţii sale: „În sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, era Ana Pauker... Totdeauna când mă aflam în prezenţa ei, ea era ca un boa constrictor care tocmai fusese hrănit şi care, de aceea, nu urma să te mănânce – pentru moment! Grasă şi înceată aşa cum părea, ea avea tot ce este respingător şi totuşi oribil de fascinant la un şarpe. Mi-am putut uşor imagina, numai din observarea ei, cum şi-a denunţat ea propriul soţ, care drept urmare a fost împuşcat; iar întâlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece şi inumană prin care ea a dobândit puternica funcţie pe care o ocupa” (Ileana, Prinţesă a României, Arhiducesă de Austria, în lucrarea „I live, again”).

Editura americană a acestei biografii a Anei Pauker subliniază că faptul cel mai uluitor al carierei sale este acela că a progresat într-o ţară care dispreţuia profund femeile şi evreii. Ea apare în această carte ca o femeie de o remarcabilă putere, dominată de conflicte şi contradicţii mai mult decât de dogmatism. Prestigioasa revistă americană „Time” a pus fotografia Anei Pauker pe întreaga copertă a numărului din septembrie 1948 sub titlul „Cea mai puternică femeie în viaţă”. Cartea enumeră cu exemple cum a sfidat în mod repetat Ana Pauker directivele liniei staliniste privind colectivizarea agriculturii în România, spre disperarea consilierilor sovietici trimişi de Stalin la Bucureşti. Ca prima femeie ministru din toate timpurile (1947-1952) şi de oriunde pe glob, ea a permis emigrarea nelimitată a evreilor din România spre Israel, dar a făcut asta rămânând angajată ferm în mişcarea comunistă internaţională.

De la Hannah Rabinsohn la Ana Pauker

Autorul prezintă cariera ei, metodic şi fără menajamente. Ana Pauker, la naştere Hannah Rabinsohn, s-a născut la 13 februarie 1893 în comuna Codăeşti, judeţul Vaslui, într-o familie de evrei sărmani, în care nu se vorbea româneşte, ci idiş. Tatăl ei, Hersh Kaufman Rabinsohn, era shohet, adică măcelar în practica rituală kosher şi mic funcţionar la sinagogă. Mama sa era vânzătoare de alimente. În anul 1911, Hannah Rabinsohn primeşte prima ei angajare ca învăţătoare la clasa I a şcolii primare evreieşti. În anul 1915, ea se înscrie în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, iar în 1917, aderă la aripa pro-bolşevică a aceluiaşi partid. Din 1921, Hannah Rabinsohn devine Ana Pauker prin căsătoria ei cu inginerul Marcel Pauker, un socialist evreu de elită, cu studii universitare absolvite în Elveţia. A nu se confunda cu Karl Pauker, bărbier din Budapesta, căzut prizonier la ruşi în Primul Război Mondial şi devenit, din 1924, unul dintre bodyguarzii lui Stalin. Karl va fi promovat de Stalin şef al Gărzii Kremlinului, funcţie pe care o ocupă până în anul 1937, când va fi arestat şi împuşcat fără judecată, fără a fi reabilitat postum.

În realitate, nu şi-a denunţat soţul, pe Marcel.

În anul 1921, soţii Pauker aderă la Partidul Comunist din România. Primul lor copil, o fetiţă, Tania, moare de dizenterie la 7 luni de la naştere. În anul 1926, la Viena, se naşte fiul lor Vlad, iar în 1928, la Moscova, se naşte fiica lor Tatiana. În anul 1932, Ana a mai făcut la Moscova o fetiţă, Maria, cu Eugen Fried (1900-1943), un evreu din Cehoslovacia, care era instructor al Cominternului. La ordinul liderilor sovietici, primii doi copii, Vlad şi Tatiana, sunt plasaţi în case de copii din URSS, iar Maria va fi crescută în Franţa de familia şefului Partidului Comunist Francez, Maurice Thorez. Ana Pauker a lucrat ani de zile la Paris împreună cu Eugen Fried ca instructori bolşevici pe lângă conducătorii comuniştilor francezi.

Arestată şi brutal maltratată de mai multe ori, Ana şi Marcel Pauker au trăit un număr de ani în exil la Praga, Berlin şi Paris. În anul 1928, Ana este admisă la Şcoala de Partid „Lenin” din Moscova, care pregătea pe viitorii conducători ai Internaţionalei Comuniste (Comintern). Este promovată rapid în conducerea acestuia, unde ajunge mâna dreaptă a lui Dmitri Manuilsky – adevăratul şef al Cominternului. În anul 1934, Ana se reîntoarce în România, unde, un an mai târziu, este arestată, judecată public şi condamnată la 10 ani de închisoare. Pe când era închisă la Doftana, Ana află despre arestarea în URSS a soţului ei Marcel de către NKVD, dar abia în anul 1959 va afla că Marcel a fost împuşcat încC4 din 1936.

Temuta „Tovarăşă Ana”

Autorul demontează cu detalii concrete legenda falsă potrivit căreia Ana l-ar fi denunţat bolşevicilor pe soţul ei ca fiind troţkist. În luna mai a anului 1941, aceasta este eliberată din închisoare şi predată grănicerilor sovietici, în schimbul parlamentarului Ion Codreanu, aflat în închisoare în URSS.

După invazia URSS de către nazişti, Ana Pauker lucrează la postul de radio moscovit România Liberă şi organizează primele divizii ale Armatei Roşii formate din voluntari români căzuţi prizonieri în URSS. Interesant de menţionat că printre iscăliturile liderilor bolşevici care au decis dizolvarea în 1943 a Cominternului se poate vedea şi semnătura Anei Pauker. De fapt, şi în memoriile lui Gheorghi Dimitrov, recent publicate în SUA, se confirmă că Ana Pauker era în fruntea grupului de comunişti români aflaţi la conducerea Cominternului de la Moscova.

În septembrie 1944, Ana Pauker revine în România cu grad de general în cadrele active ale Armatei Roşii şi cu mandatul de preluare a conducerii Partidului Comunist Român. Aici, Ana va activa ca lider neoficial al CC al PCR până în octombrie 1945, când este ales secretar general Gh. Gheorghiu-Dej. În realitate, Ana Pauker va rămâne pentru anii următori liderul de facto al României, cu funcţii în secretariatul CC al PCR şi membră a Biroului Politic. Martori oculari au consemnat în amintirile lor că Ana Pauker impunea celor din jurul ei, cu prezenţa sa energică, hotărâtă şi curajoasă la dezbateri complicate pe care alţii le tratau cu prudenţă. Bună oratoare, Anei Pauker îi plăcea să-şi înceapă cuvântările din România cu declaraţia tăioasă: „Stalin mi-a spus următoarele:...”.

Şi se făcea linişte în sală pentru că se ştia că ea nu exagera deloc. Rămân nedesluşite metodele prin care Ana Pauker şi-a câştigat accesul la Kremlin, unde era cunoscută şi temută de toţi ca „Tovarăşa Ana”. Acest lucru îl spune şi Gh. Dimitrov, care era şeful ei la Moscova. Se cunoaşte acum din stenogramele şedinţelor Biroului Politic sovietic că Molotov insista ca Ana Pauker să fie secretarul general al PCR şi nu Gheorghiu-Dej, dar s-a opus Stalin. Acesta este înregistrat spunând că „Gheorghiu-Dej este muncitor de profesie, pe când tovarăşa Ana nu este nici măcar de etnie română”. Tot Molotov este cel care a intervenit personal la Bucureşti pentru eliberarea din închisoare a Anei Pauker imediat după decesul subit al lui Stalin de la 5 martie 1953. Practic, Molotov i-a salvat viaţa pentru că Gheorghiu-Dej pregătise suprimarea Anei Pauker o dată cu cea a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, rămas celebru în epocă pentru fraza lui dispreţuitor de hilară: „...construirea socialismului în România poate să mai aştepte până îşi dă Ghiţă (Dej) bacalaureatul” (pag.151).

Autorul acestei biografii aduce detalii inedite despre unele aspecte ale activităţii Anei Pauker ca ministru de Externe, detalii care au fost ascunse publicului până acum. Sunt oferite exemple edificatoare în acest sens din masivul dosar de documente ale Anei Pauker de la Cancelaria CC al PMR, devenite accesibile istoricilor români şi străini. Robert Levy a avut acces la aceste documente şi le menţionează în cele 17 pagini ale bibliografiei, aflate la sfârşitul cărţii.

Ana Pauker, oponent al colectivizării.

Ana Pauker a avut curajul să se opună colectivizării forţate a agriculturii României. În anul 1950, ea s-a internat într-un spital din Moscova pentru tratament contra unui cancer depistat la sân. În absenţa ei din ţară, comuniştii de la Bucureşti au declanşat o campanie accelerată de colectivizare forţată a agriculturii româneşti. După întoarcerea de la Moscova a Anei Pauker, nu s-a mai putut constitui, din cauza opoziţiei ei, nicio gospodărie agricolă colectivă în tot cursul anului următor. Ea începuse să fie văzută drept o apărătoare a micii gospodării ţărăneşti, spre furia consilierilor sovietici aflaţi pe atunci în România.

Lista acestor acte temerare este lungă şi merită menţionate câteva dintre ele. Astfel, ca ministru, Ana Pauker: 1. a blocat campania de exterminare a „chiaburilor”; 2. a oprit procesele anti-Tito iniţiate de sovietici şi sateliţii lor din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Albania; 3. s-a opus începerii procesului contra lui Lucreţiu Pătrăşcanu; 4. a oprit reprimarea veteranilor români din războiul civil din Spania; 5. a stopat urmărirea judiciară a sioniştilor din România care începuseră din 1950 să fie persecutaţi la instigaţia Moscovei. Niciun sionist n-a putut fi adus în faţa justiţiei până la căderea de la putere a Anei Pauker.

Cartea se citeşte uşor şi cu mare interes pentru că autorul abordează cu egală detaşare toate identităţile Anei Pauker, adică cea de stalinistă, de cetăţeană a României, de evreică şi de femeie-mamă. La acest ultim capitol de femeie şi mamă, aflăm faptul că în anul 1945, Ana Pauker a luat-o de la Paris cu forţa pe fiica ei cea mai mică, Marie, de la Aurore Thorez, singura mamă pe care copila o cunoscuse până atunci. După ce a asigurat-o pe Marie că va putea reveni la Paris s-o revadă pe Aurore în fiecare vară, Ana Pauker îşi va călca promisiunea chiar din anul următor. Fata Anei Pauker a povestit autorului cărţii că mama ei naturală a rupt toate legăturile cu familia ei din Franţa sub pretextul dubios că, refuzând să-i dea lui Maurice Thorez divorţul cerut de acesta, Aurore ar fi vătămat politic Partidul Comunist Francez, sau alt pretext, că Aurore devenise „prea burgheză”, prin faptul că era proprietara unui hotel.

Ana Pauker a fost arestată la domiciliu până la moarte, în 1960.

Tot Marie spune că atunci când Aurore se pregătea să vină ea însăşi în România să-şi vadă fata pe care o crescuse în Franţa, Ana Pauker a rupt orice comunicare şi legături cu Aurore. Ana Pauker s-a purtat la fel cu fratele ei, Zalman Rabinsohn, pe care, după ce l-a convins să vină în România, nu l-a mai lăsat să se întoarcă în Israel nici chiar atunci când bătrânul lor tată, Hersh Kaufman Rabinsohn, se stingea din viaţă acolo, în Israel. Aşa se face că, la 18 februarie 1953, când Ana Pauker este arestată, o dată cu ea este închis şi fratele ei, Zalman Rabinsohn, aflat în România.

Urmează zile grele în viaţa lor, ca urmare a interogatoriilor neîntrerupte. În cea mai fidelă tradiţie sovietică, specifică acelor vremuri întunecate, se urmărea smulgerea de la Ana Pauker, prin orice mijloace, a unor depoziţii incriminatorii contra altor demnitari ai regimului, a căror înlăturare din guvern era dorită de Gheorghiu-Dej (Teohari Georgescu, Vasile Luca etc.). Din vara anului 1952 începuse aplicarea torturii la anchetarea membrilor de partid, fapt care l-a determinat pe autorul cărţii să se îndoiască de veridicitatea informaţiilor obţinute la interogatoriile organizate după iulie 1952. La două săptămâni de la arestarea Anei Pauker, moare subit Stalin, fapt care o salvează în multe privinţe pe Ana Pauker din ghearele lui Gheorghiu-Dej care-i dorea moartea, aşa cum reuşise să facă anterior cu Ştefan Foriş şi, ulterior, cu Lucreţiu Pătrăşcanu.

La intervenţia lui Molotov, Ana Pauker este scoasă din închisoare şi va rămâne cu arest la domiciliu până la decesul ei din 3 iunie 1960. Urna cu cenuşa ei va fi depusă la Mausoleul din Parcul Carol, iar după dezafectarea acestuia, urna va fi luată de familie şi dusă în Israel. În încheiere, autorul cărţii concluzionează lapidar că Ana Pauker poartă răspunderea şi condamnarea concetăţenilor ei pentru duplicitate în forţarea comunismului asupra societăţii.

„Cea mai nemiloasă femeie din lume". Ana Pauker - Stalin cu fustă.

MARIAN  POPA

Romane

Indiferent de temele relative şi de structurarea lor, în

cãrţile dotate cu subtitlul roman, expresiile deictice sunt

relativizate în ansamblu sau în combinaţiile posibile prin

factorii spaţiu, timp, personaj. Nu existã, de fapt, personaje

“principale” şi cu atât mai puţin secundare; când câte unul

este prezentat, modul ţine de dodiesc: “Un profil în înalt, o

coadã pe lung, albã, realã, miratã la ochi, o vacã de o veveriţã

şobolãniţã efebicidã.” (Furnici albe) Nu existã evoluţii de

afecte, de concepte, dezvoltãri de destine individuale sau

grupale, nu existã “mesaje”. Nu existã deci story şi Anca

antistorycul este conştient de consecinţele opţiunii sale: “un

story şi s-ar rezolva reacţia scontatã/m-aş aplauda şi de unul

singur/ci m-aş înspãimânta sã-mi plac/ mai departe fãrã

depresie zac” (un story şi s-ar rezolva reacţia scontatã,

Sonete thailandeze). Certã e în primul rând întreţinerea

rãtãcirii în stãri clasabile, într-un prezent

fãrã trecut şi fãrã viitor, care-şi adunã, se poate concede,

fenomenologic, ceea ce are nevoie pentru a nu avea nevoie

de nimic şi în primul rând de “istorie”. Fãrã subiect, dialog,

acţiune, alegerea cuvintelor referenţial stereotipe pierde

sensibil din importanţã. De unde, libertatea în jocul

acumulãrii lor. Dacã istoria dispare, dacã microcontextul

devine istorie concentratã în unul sau mai multe cuvinte, şi

dacã textul constã într-un numãr indefinit de atari istorii,

atunci şi rezumatul devine imposibil; rãmâne sumarizarea,

ea însãşi apropiatã de dodiesc. Dacã vrea, cititorul poate

contribui la împlinirea textului angajându-şi propriile

afecte, poate dezvolta vreo secvenţã cu propria fantezie,

naivitate, neîncredere sau suspiciune, poate modifica lipo-,

hipo- sau hipergramatic.

Furnici albe (2001, Delhi, 15.8 - 11.10. 1983) este

romanul cel mai dezvoltat. 12 capitole, fiecare cu 12

subcapitole: deci rigoare în organizarea unui joc lax de

planuri amestecate — realitate, film, ficţiune, halucinaţie,

aiurealã prin febrã, amintiri. Subiectul?

Fie-ţi subiectul uşor, al meu nu e de spus./— Am prins

din când în când dintr-un ochi, într-o ureche./— Jos de

destin, dacã-mi daţi voie, pe dupã nici nici...

...vreau, probabil, sã-mi permit personaje de lume, ca

şi cum lumea nu-şi ajunge cu vârf şi îndesat, a, cã la nas nu-

şi ajunge, of, cam asta era situaţia în capurile precedente, cu

unele momente de text, dar vorba ta, tot nu mã citeşte

nimeni, nici tu, tu care citeşti absolut tot, e frumos, cât cã ştii

ce-am scris, cã nu e voie sã pescuieşti în Gange, nu se

pescuieşte în Gange şi totuşi de ce pescuieşti în Gange, în

cartea aia cu Gange e de plâns, acum cã nu se pescuieşte-mi

spune doctorul, îşi are cenuşa tatãlui în sfinţenia Gangelui,

apa a curs, teamã mi-e cã şi cel cu versul şi cu submersa

tragedie a pescuitului în Gange îşi are cenuşa tatãlui în apa

Gangelui, nu cã n-are doctorat, cã are nevastã, doctorul n-

are, se simte bãtrân pentru ţara asta sã se mai însoare, la

patruzeci de ani, iar la admiteri am dat ca subiect viaţa mea

trecutã, într-una din limbi de-am înţeles şi m-a-ntrebat

America şi-a zis Hegel...

Ceva întâmplat cu zece ani în urmã. “Chestia e de

context abstras, contras, stroflocit...” O doamnã/domn

Anand/i/Nandini, un film, un tatã, o iubire, încâlceli

amintind de filmele lui Alain Robbe- Grillet din anii 70.

Ceva cu o pictoriţã, o amfitrioanã — model şi tablou,

maximumul de epic concentrat fragmentar:

Am mãrturisit, pentru bani lichizi, cheia nu s-a

potrivit, ci am anunţat, câinii n-au fost de folos, plouase, nu

şi în casã, domnule, unde au apãrut hainele mânjite de

sânge, sabia au gãsit-o lângã cadavre, sub tablou, bãnuiesc

alţi doi, rãzbunare, chiriaşul, i s-a gãsit noua adresã,

ameninţase, d-l Anandini începuse plimbãri matinale, a scris

şi un poem pe care mi l-a dat, o piesã de arhivã, simetricã

unei arhive de la voi, ţi-a povestit parcã fusese-n paradis,

recita de-un izvor, a vrut sã-i rãspundã, din cei şase copii

nici unul nu era lângã ei, decât mãrturisiţii criminali, dar

nu-i cred, câinele le gãsea hainele, nu plouase în casã,

plouase pe palmieri, câinii merg şi pe gheaţã, cãmilele în

deşert sunt tot câini, tabloul i-l dãduse vecinul retras din

nord, cu greu va mai ieşi de aici, ancheta se va lungi, acum s-

au strâns şi copiii, rudele celebreazã ce le zice, sunt cu ochii

în patru, nu trebuia/.../Şi dupã ce l-a otrãvit, pe ea n-a

otrãvit-o, nici pe copilul lor, c-au, s-au ascuns în junglã, din

mii, una crescu, veni, ceru simbria maximã, de cap prea

mult, tot atât, plânge noaptea cineva la fereastrã...

Informaţii livrate imprevizibil şi important riguros

nonstrategic din zeci în zeci de pagini. Se discutã. “se

discuta, exista o derutã de la cap la cap.” E permanentã

confuzia sexelor, mãcar prin persoana gramaticalã. “Într-o

limbã în care existã numai masculin şi neutru, femeia e la

neutru, ea nu era femeie, era nevastã-mea/— Într-o limbã în

care nu existã masculin nici feminin cum de-o fãcuse pe

Sapho sati în vers safic.”

Textul este integral orientat de crabi, furnici, gheaţã,

tunel, un pantof cu gaurã sau fãrã, bananier, vapor, sticlã,

târnã. Nu sunt propriu -zis simboluri, ci mai degrabã

operatori jucaţi, pentru care meritã sã fie evocat din nou

Paul Dirac, taciturnul emiţãtor de fraze în care combina la

nesfârşit trei termeni cu unele din caracteristicile lor:

Micky Mouse, un Vals de Chopin şi cântãreaţa Cher. Anca

face ceva în acelaşi sens, cu mai mulţi termeni, complicaţi

prin subtermeni. Tuturor simbolurilor deschise li se oferã

mereu alte utilizãri în microcontext, toate împreunã

refuzând implicarea într- o precisã unitate semnificativã.

Registrul? “Tutto nel mondo e burla.”

Se dialogheazã mult. Dialoguri ce caracterizeazã un

locutor nediferenţiat de conlocutor, de perlocutor, de

interlocutor, de intralocutor, de infralocutor:

— Ce sonet? A, alb...

— Câinele leu.

— Ba crinul

— Se pleoştise, crescuserã

— Şi ce erai atunci,

— Domn eram, domnule.

Când te duceai, zi cã erai bãrbat şi când te întorceai erai

femeie.

— Tot eu, în poveste, dar el, ea?

—

— Parcã

vorbeaţi.

n-am vorbit, bãrbatul rustaliancei.

— Despre cine

(— Prem

— Şi ji – citeşte gi şi mai pune un t)

pãianjen.

Cã înnebunise învãţãtorul din cauza copiilor (unul se şi

—

sinucisese, în film).

— Ce

izvor?

în parcul junglã.

maimuţe.

— Speriau pãunii.

— Acum treceam

— Cu

din ziar.

a doua (pe prima, misterul crimei Anand – doamna? Nu, a

lui, contra lui, nu mai avea cine merge înaintea ei – continuat

pe a 24-a, sub discursul preşedintelui de ziua independenţei,

sunt 36 de ani de atunci).

— Cum ar fi, te încurcasei pe douã cãrãri.

— Ştiuse de film

— Pe

dus-întors.

tot din film.

— Uitasem, da' acolo face crime.

— Muşcã.

— Aceeaşi,

— Câinele leu,

— Omoarã.

— Câinele?

— Leul.

Câinele îl muşcã pe leu ori leul pe câine, ori faci ca tine cu

tine dus-întors?

— Pe douã cãrãri care nu se întâlnesc.

—

— Hopa.

de moarte bunã, de cancer) Homa.

Ar merita sã se gãseascã mãcar doi locutori reali

pentru un atare dialog experimental:

— Furnica noastrã.

— Tu i-ai încredinţat-o?

— Nu era domesticã.

— Uneori aşa pãrea.

— De câte ori ai omorât-o?

— Cu alt sãrut.

— M-am dat dupã ea.

— (Hopa,

— O aveai de

— M-a rãzbit frigul, pe

— Era obsesia aia cu sãrutul

— Ca totdeauna.

— Ţi-e rãu de tot?

— Şi eu aş

vrea sã te sãrut.

— De ce mã sãruţi?

— Nu ţi-a spus?

— Un delir.

— Era speriat de gheţuri.

Contagiune. Şi totuşi zãpezile alea nu erau de aruncat,

evoluam destui în ani, noi ne sãrutam, ei cu sabia şi urgia, bine,

s-a întâmplat, sã vadã.

— Sã te vadã.

—

la mine.

— Sãrutul

îl obseda nu în ce mã priveşte.

— Te acompania.

— Nu ne

mai mişcam.

— Ca între noi.

în gheţuri.

mai trecut puterea tinereţii.

— Ţi-e mai puţin rãu?

— Îi vom îngheţa pe toţi.

— Sãrutul ãla picã altfel.

— N-avea altceva.

— Asta-i mai rãmãsese.

—V-aţi tocmit?

— Mi-e ca atunci.

— A mã sãruta?

— Delirul s-a liniştit, trosnetele minţii.

Furnici. Distribuţia furnicilor albe e conceputã cu

— De când

— Am

calitãţi şi detalii relaţionale fãrã consecinţe dincolo de

microcontextele de susţinere:“iar jungla de furnici albe îi

ţine vizibili”, “ai lungit-o dinadins furniceşte”, “a venit

ciclonul, ãsta era subiectul, ce distanţã sã visezi furnici albe, în

deşert, ce ploaie, ce aiurealã de scriiturã, ca de obicei”, “cum le-

ai tãia arborii şi crengile furnicilor albe dar le-ai pãrãsi în

glorie corolele”, “sã-mi bei sângele, sã nu-l beau singur, l-am

dus la furnicile albe, mã trage aţa, huhurez”, “furnicile iluzorii

mãturate”, “furnici de sine” , “Nicidecum, relaxeazã-te, un

pahar de apã, furnicile albe, avem miere.”, “am rezolvat-o vag

şi cu mâncarea, furnicile ale mi-au dat o lecţie, cancerul,

amorul, dorul în al doilea rând, şi eu lor”, “am înghiţit o furnicã

la plecare, s-o mai fi ştiind, am ţinut-o-n buze pentru tine, le va

înţepa pe ale tale, asta o fi sabia chowkidar-ului”, “Sã punem

furnica în sticla asociaţiei, prin vreun noroc, vreo topire şi-o

recãpãtat-o./— Furnica e a noastrã./— Noi ai furnicii, dacã o fi

rozând gheaţã, mãcar de-o fi cunoscut-o./— Cu ochii închiţi.”,

“am auzit şi voci mai fericite aşa, veţi spune sinucigaşe, iatã cã

nu, aceste clipe le-or mai fi trãit fiinţe individuale, nu e dreptul

meu, dar mişcarea lor e ca-n coloniile noastre, cât cã şi-a

obnubilat, un cuvânt nefolosit în agonie, una-douã din

rubricile-cheie, e în gol şi ea, ca toatã nenorocita asta de

poveste, bunã de nimic, într-o eco-sintaxã, mã împing la

renunţarea la vorbã, doveditoare a limbajului unei furnici albe

într-o gheaţã transparentã a tuturor trãirilor de POI.”,

“Adãpostiţii n-au teamã de furnici, de trafic, de moarte, gura

cealaltã ce continuã într-o limbã încãrcatã.”,“N-avem sorţi,

doar scrisul din bãnuialã, din fricã, nu milã, de furnici, am

cãlãtorit în rostul uneia, alteia, pânã la o sticlã”, “— Religia e a

furnicii în expansiune muzicalã./—Furnica?/— Asurzitoare în

relaţie cu linãtatea sticlei.”, “Fãrã carte nu se aventura nici

furnica.”, ‘Cartea aia de n-ar fi îngheţat şi furnica de-ar mai fi

în stare s-o roadã.”, “ai rãmas singurã în casã, citeşti o carte, ce

te sperii, nu-mi citi mie cã nu te aud, m-a înţepat o furnicã, m-

aş plimba cu tine, mai târziu, nu primesc”, “furnicular”, “pe

vapor e, pe noi e, zburam nu alta, o luam, la zburata sa, sus

pui de urs şi cu gheaţa şi cu vaporeaţa, iar noi furnicile, n-

aveam animale, nu mai aveam carte, ne-a cules şi mama de

sub noi”, “trupina furnicilor albe elefant.” , “O femeie

frumoasã, pictatã demult, de mult, pânza roasã de furnici...”

Furnicile n-au fost ignorate în literaturã, dar au fost

tipologic simplificate, urmându-se modelul solomonic din

Proverbe: “Geh hin zur Ameise, du Fauler, sie an ihr Tun

und lerne von ihr!/Wenn sie auch keinn Fürsten noch

Hauptmann noch Herrn hat,/so bereitet sie doch ihr Brot im

Sommer und sammelt ihre Speise in der Ernte” (6.6-8); Vier

sind die Kleinsten auf Erden und doch klüger als die

Weisen: /die Ameisen — ein schwaches Volk, dennoch

schaffen sie im Sommer ihre Speise... (30.24-25). Furnicile

aşezate alãturi de lãcustã, viezurele de stâncã şi şopârlã.

Fabulele nu depãşesc aceastã funcţionalizare. Muşuroiul,

furnicarul a interesat pe utopişti, pe Karel Èapek. În

literatura românã, Horia Stamatu l-a anticipat pe Anca, dar

într-un registru dramatic: “Râul cel negru, Râul cel

negru/Înconjurã lumea. Cum sapã furnicile!” (Cronicã),

“Potopul de clipe — furnicile...A fost ucisã majestatea

morţii/a fost pângãritã graţia vieţii/Furnici din toate

muşuroaiele/luaţi, mâncaţi din aceastã ciupercã/uniţi-

vã!”(Ego Zenovius. Votum posvi, I.8), “Unde Pãtru şi Iosip

numãrã mereu nisip/ziua joc de furnici noaptea pe urzici”

(Parapoem). Cu Unde viseazã furnicile, Werner Herzog a

dat un magnific film parabolic, de ilustrare a confruntãrii

lumii popoarelor naturale cu civilizaţia industrialã.

Gheaţa: simbol al blocãrii totalitare, al fixitãţii sau al

fixãrii vieţii. “aş medita, cum pot, la ce aud, ce vãd, nimic,

nimic, gheaţa, gheaţa”, “Nu reinstauram în gheaţa politicã

de a ne încrede în nebuni, tinere”, ”Vreo şansã de viaţã în

autoatãgheaţa”, “Cred cã femeii de gheaţã din romanul

dumneavoastrã i-ar fi plãcut.”

o reface, gheaţa ne-a transformat, n-avem decât.

perfecte.

— Aliniindu-se, de nevoie, frigului, am contribuit şi biologiei.

— Nu mai are nimeni grijã de nimeni, un basm şi el invers.

— Suntem puţini pe aici, n-au decât sã înfloreascã lumi.

— Din floarea lumilor ne-am prãvãlit şi noi aiurea.

— Cã ne mai trezeam şi chiar nu invidiam pe nimeni.

— Ba îi cãinam pe suşi şi joşi cã apartea trezirii.

— Momentele alea ni s-au extins pe luciul infinit rece.

— Familia de cuvinte ale gheţii s-ar cuveni reîntrunitã.

— Încã o filologie morbid localizatã, tãcere.

— Doamna şi-a împachetat în casã frunze şi flori acum sticlã.

— Mucegãiserã pânã la ultimul port cald.

— Sã-l ambiţionãm pe doctor când s-o lãsa noaptea.

— De-om mai apuca-o şi va fi lungã, lungã.

— Rãspundem definitiv, volens-nolens, cu flori.

— Nemişcaţi, cum ne-am dezlumina pentru ceilalţi.

— În de noi, iarãşi singuratici, pânã la renaştere.

— Cum numa minciunile ni le amintim.

— Avem dreptul la minciuni de gheaţã.”

Gheaţa corelabilã furnicii: “De-am fi fost furnici în

aceeaşi lume./— Îţi sunt clare furnicile?/— Ele fiinţe, noi

gheaţã./— Una e şi ea gheaţa./— Tot n-o putem feri.”

Crabi. “Când muream eu tânãr am mâncat orez alb,

mi-a crescut direct în gurã, mã şi gâdilau crabi, tot mâzgã,

mai adâncã, mã sãturasem, era cât pe-aci sã sar, sã umblu,

sã pãstrez în alt loc în orez, din crabi, mã gâdilau rãu”; “M-a

zãpãcit impotenţa crabilor, dar n-are a face.”; “Ce de crabi

în jur, cum aş îndrãzni sã mã trezesc?”; “Dormeam tot

timpul, mâncam la mese cu sufletul îmbrãcat frumos cã nici

nu te mai visai crab.” (Persoana întâi plus impersonalã sau

90

— O face,

— Avem idei atât de fixe, o etichetã a îngheţãrii

poate, persoana a doua?); “De nu m-or distrage crabii

tolãniţi în scãfârlii”;“vii de acasã cu vapor de pene sã te porţi

vânãtoraş, de-a surda, acum pocneşti, hârâi, zzâi, rrâi, nu te

teme, ce-a fost a fost, ce umbrã, niciun înecat, îngheţaseţi şi

piatrã pocneaţi, aţi fi vrut, colcãiţi cu crabii, nu vã mai

cunoaşteţi, cunoaşte-te acum, n-ai curaj, n-ai avea ce,

hârâitul e continuu, dintotdeauna, nepieritor, aşa cã nu-ţi

face probleme, n-ai pe nimeni, nimeni nu te are, pocnetul e

iluzie, umbra pe apã, când pici de pe punte, când îngheţi în

aer, bolovan, ţi-a venit acasã, prinde musca, furnica, te-a

iubit crabul, pe nevãzute, pe nepocnite, unul lângã altul,

suntem dintr-un crab, nimãnui nu ne-a trecut prin minte sã

ne descrãbim, nu l-am rugat, nu l-am blestemat, am vorbit

singuri când n-am tãcut tot singuri, nu ne-am auzit

niciodatã, ne-am pocnit de-o doarã, tu care-oi pocni, ţi-oi

pocni, nu ne deosebim, nu ne boteazã nimeni, nici pantoful,

nici şiretul, e o afacere, pânã una alta, sã te naşti şi sã mori

exact, nepreschimbat, nepicat vreodatã, nici os, piatrã,

existãm în noi-ul nealnostru, în ai noştri nenoi, potoleşte-te

cu pocnitul, i-ai putea fi copil, cum te pui, cu cine, se mai

aude, se face caz, linişte, nu s-a târât nimeni în niciun foc, în

nicio apã, ni s-a hãrãzit mai ca florilor loc, suntem locul

nostru, golul nostru, dacã te-ar aranja toatã chestia asta, mi

s-a mai întâmplat, într-una te împac, n-am cu cine mã

împãca însumi, de când am pornit sã pic de pe punte în apã

şi nu mai ajung, ca şi lângã tine”; “nu e de demnitatea

crabilor din noi”.

Apoi, combinaţii cu doi operatori — crabi şi furnici:

“Am zis şi norul, dupã, între crabi şi furnici./ Furnica se

însingureazã, crabii pocnesc liberi”; “conversaţiile în furnicã,

aiurelile în crab”;“Furnica, cum nu-ţi carã un crab dacã-i zic.”;

“crabul ne taie pentru furnici în liniştea din silabã”; “cocrocii

nu autopsiazã furnici, doar le dominã tunelar, au

sictir la crabi, şterge-te, dã-mi dragã, noţiunea de necrab, la

inimã imunã cu furnicã în contraparcã”; “mai stãm noi de

vorbã, într-un ochi o furnicã, în altul un crab”; “Crabii

complicã furnicile”; “totuşi nu ai cum fi sigur nici de-un crab

retrocedând furnica furnicii din crab, mai mult o ia la goanã

în sensul opus, el stã pe loc, de nu s-ar porni, de nu l-ar porni

chiar ea din convenţie...”; “din furnicã în furnicã, un crab”;

“Spovedania ţestei de furnicã a adormit crabul cinstit”;

“lasã-ţi ochii-n jos şi dai de capul meu între furnici şi crabi,

rolurile s-au schimbat, firimiturile mã-mping pe mine,

împinse de furnici, peste crabi, care se retrag spre locul de

unde te smulsesei...”; “crabii n-au milã, bine da’ cu furnicile

nu te joci de-a crabii...”; “cum ţi-o fi norocu’, crabule, tot rãul

spre furnicã”; “nu prea meritã sã fii crab, scrie o furnicã”;

“zisesem de poantã crabi la masculin şi furnici la feminin, cã

nici atât nu ne distingeam...”, “Dupã calcule, furnica din crab

te va ţine cu ea”, “a vestitului crab Nandini, iar dupã tatã,

ori dupã mamã, a nu mai puţin vestitei furnici Nandini”.

Crabul n-a atras pe literaţi. Pentru care din cele circa

4000 subspecii a optat Anca, nu se ştie. Faptul cã animalul

aparţine categoriei celor cu scheletul în exterior nu

prezintã pentru el vreo importanţã. Nici cã se deplaseazã

îndeosebi lateral. Un crab de Anca e impenetrabil ca o

minge de fotbal care este funcţional exclusiv exterior şi de

aceea el poate fi numit şi barc, brac, rabc sau, cu vreo

epentezã, abcr, acbr, arcb.

Tunel: “Am fãcut rost de nişte foarfeci, mi-am gãurit

nasul, am tãiat un deget, cred cã era al meu, mi le-a cerut

înapoi, îngerul, Dumnezeu, tãceam, mi-a astupat nasul cu

ploile tunelului şi mi-a lipit degetul la loc, de pus pe foc”;

“tunelul e plin, cascã gura, cascã gura, orbule, doamne, ai

înnebunit de foame”; “abia ni s-au atins tãlpile, tãlpile altora

ating creştetele vecinilor de tunel”; “s-a dezlãnţuit tunelul”;

92

“Nu eram nici un copil, sunt din tub, din tunel, cum sã fi

pomenit naştere ori suflet în tunel?”; Ajungem de unde am

pornit, cu deosebirea cã la gura tunelului sunt cercuri, întâi

al munţilor, apoi cartoforii. “Cãcat, pânã una alta, pe urmã,

parcã se lãrgeşte, drãguţa, mã cacã tunelul pe berechet.”;

“Capul meu pe târnã odihneşte la gura cealaltã a tunelului”;

“Vreai sã intri-n tunel dupã ce nici nu ieşiseşi din tunel, vreai

sã ieşi din tunel pe când se astupa singura

gurã.”;“obişnuinţa zãpuşelii tunelului de os”; “nu vezi cã nu

vezi nici tunelul, nu-l auzi, nu-l exişti?”; “— Curbura

traseului, sã strâmbi din nas, vãdeşte adevãrul cã numai în

tunel te poţi târî, absolutiza, nesfânt”... “nici în tunelul din

locul gâtului”; “cum s-a nimerit de-a greşit tunelul, cã picior,

nici talpã”; Undeva tunelul este chiar cel prin care trece un

tren. O concluzie în funcţie de citatele adunate: “Nu reiese

din tunelul reprezentat nici o coerenţã scurtã.”

Combinaţii cu operatorii deja indicaţi: “ne ardem

cãlcâiele proprii cu focul de la crabi, crabii ne lumineazã, ne

încalţã, ne iau cãcaturile din ochi sã-i privim cu amor, vã

veţi freca de crusta lor cei ce veţi fi vrednici de târâşul de

aur al tunelului”; “ţestoasa zace în tunele şi furnicile îi carã

de mâncare, împinse de crabi...”; “Cât eşti în tunel, cât îmi

eşti, eu îţi sunt crab, eu îţi sunt furnicã...”

Pantof, talpã: “Salvarea mai mult stricã, pantoful e

spart.”; “Te simt şi abia aştept pantoful, nu-l mai ling, sã nu

îndrãzneascã sã mã lingã nici el.”; “Nu mi-e clarã problema

pantofului dacã nu e pantof”; “legaţi-vã brãcinarele de

şireturile pantofului unui crab neidentificat, nu vã spun cã

eu şi pe cel canal, de unde pânã-n tunel”; “ţi-ar fi smuls talpa

din neunde sã ţi-o gâdil, nu obişnuiesc, iubitule”; “sã mã-

ndemni cã pe unde sã te gâdil pe talpã, tot cu talpa, talpa

gãuritã, maicã-ta, tu erai crabul, din câte mi-ai dat sã

înţeleg când intrasei în mine şi nu mai ieşeai”; “treci prin el

ca un pantof c-o carte, era devreme, alipe recente se

decartaserã ţiuind”; “sã ne vedem cu bine tãlpile”; ”facem

pingele la gaura pantofului de filmare”

“— Mã întreb uneori cu ce se ocupã pantoful, scuze.

— Nu e treaba ta întrebatul şi nici a pantofului, nimic.

— Cu ce se ocupã, vreau sã zic, dacã dã prin tunel.

— Repari, de formã, ce calcã, chiar dacã te calcã, asta-i.

— I-am luat frica, nu cã aş fi în misiune talpã goalã.” “Furnica

era tãietoare şi crabul de cancer o tãia,

pantofii toţi din tunelie îi înghiţeam treptat-treptat.” (deci 4

termeni!); “Şi din picioare, furnicile, crabii, din talpã

furnicile, crabii, din furnici crabii, din crabi”; “Poţi sã crãpi

din senin, ori scuipat de vreun pantof grãbit./Oricum n-am

cum înţelege moartea, dar nici pe pantof./Pantoful e

suprem, îl vezi, nu-l ştii, nu-l recunoşti.”, “şi-un greier pe-aici

prin tunel, modestia acelui pantof gãurit”.

Combinaţii cu doi operatori — tunel şi pantofi: “—

Vom face un târâş în patru labe, cine nu se poate târâ se va

agãţa, ori va fi legat, de câte un picior al celor dinainte, vom

folosi şi pantoful, vom ieşi din tunel, la rãscruce vom fi mai

mulţi cu şirurile din pãrţi, vom sui şi ne vom revãrsa jumate

de milã, ni-l vom privi cum arde în flãcãri culcate, îl vom

cânta ca pe un mai venerabil şi ne vom târî la loc în patru

labe, la rãscruce, în tunel.”

Combinaţii cu trei operatori tunel, crabi, pantof: “—

Pe cine ai vrea iar sã ţii de vorbã, post-modern, fãrã un dar,

o hranã, numai o hranã şi le e de ajuns, nici lehamite, poate

nu ţi-e de cap, alungat şi de tunel, cu ale sale douã sensuri,

zac sufletele-n el, se gâtuie, la ambele guri, o circulaţie, cum

ai putea vorbi în atâta hãrmãlaie, cum ai rãspunde cu

adevãrat gesturilor vane, ademenirii prescrise, ironic

pãcãtoase, dar pe-afarã, nu ne ţine de vorbã, noi nu ne ţinem

nici pe noi, poate crabul ni-l ţinem, ne-o mai fi ţinând

tunelul, te-ai înstrãinat destul printre noi, noi nu existãm,

zacem nu în noi, în tunel, de-o vreme, doar vezi, pantof fãrã

crab, îţi spun sã pleci, sã nu vorbeşti şi uite cã plec şi vorbesc

eu şi tunelul se hâţânã înapoi peste crabi.”; “Crabii, furnicile

nepãsãtoare, altfel speriate de pantof.”

Baza simbolului: Launce, însoţit de câinele Crab

monologheazã în Two Gentlemen of Verona (I.3): “I think

Crab my dog be the sourest-natured dog that lives: my

mother weeping, my father wailing, my sister crying, our

maid howling, our cat wringing her hands, and all our house

in a great perplexity;yet did not this cruel-hearted cur shed

ahed on tear: he is a stone, a very pebble stone, and has no

more pity in him than a dog: a Jew would have wept to have

seen our parting; why, my grand, am having no eyes, look

you, wept herself blind at my parting. Nay, I’ll show you the

manner of it: this shoe is my father; — no, this left shoe is my

father; — no, no, this left shoe is my mother; nay, that cannot

be so neither; yes, it is so, it is so; it hath the worser sole. This

shoe with the hole in it is my mother, and this my father. A

vengeance on’t! there ‘tis. Now sir, this staff is my sister; for,

look you, she is as white as a lily and small as a wand; this

hat is Nan our maid; I am the dog, — O, the dog is me, snd I

am myself; ay, so, so. Now come I to my father; Father, your

blessing; — now should not the shoe speak a word for

weeping;now should I kiss my father; well, he weeps on;—

now I kiss her: why there’tis; here’s breath uo an down; now

come I to my sister; mark the moan she makes: now the dog

all this while sheds not a tear, nor speaks a word; but see

how I lay the dust with my tears.”

Alte simboluri sunt articulate prin cele principale:

capace, carapace, capacele carapacei, firimituri, greieri.

”Bagã-ţi firimiturile-alea-n cap, ce-arunci cu crabi în mine,

nu le sunt curvã, mã inhibi, ocupã-te cu scãparea mea de

inhibiţii, nu a lor, calule, plouã-te singur cu dinţii ãia de râs

şi trage-nainte pânã la rânjetul carapacei, m-oi nimeri p-

acolo, mã vei împroşca, imaginar, cu o sãmânţã care-ai vrea

sã fii într-un sfârşit, cred cã şi eu, de-aia parcã te aştept, cã e

de dat...” Bananierul: “detalii asupra elefantiazisului

doctorului prefãcut în bananier”; “primii bananieri de

furnici albe tresãltau laborios, ca orice început, nici ecou...”

Util şi pentru a ilustra repetiţia strânsã, în pasaje întregi,

printr-un dialog variind mereu întrebuinţarea cu caracter

explicativ, de fapt de susţinere a dodiescului:

deosebire între palmier şi bananier, fã-i castel.

tot palmierul.

— Palmier cu douã capete unul de bananier, plus.

— Banyanul jos, sus palmierul, sus bananierul ca mai sus.

— Un banyan cu douã, trei capete, de rãdãcini, de palmier, de

bananier.

— M-am pierdut, aş putea fi tu, banyanul, palmierul,

bananierul.

— Jos palmierul, sus bananierul,

ordinea şi ţie nicio lumânare.

la jumãtate, lemnul fumega, aia stinsã.

— Avea un haz ceara aia albã fãrã niciun rost, absolut.

— Numai în ea mi se topeau şi mie ochii pânã-am ajuns la

banyan.

Performantã este angajarea accidentalã enormã, a

temperaturii:

— Oricum m-a împins sã construiesc o duminicã, apoi m-a

bârfit.

— Din necunoaşterea temperaturii exacte în munţi şi din isterie.

— Pe-aici venea de-acasã, cã nu-i şedea rãu nici la temperatura

aia.

— I-ai ascuns temperatura ca sã-i dai de-nţeles ce-şi ascunde

ea.

— Le-ai ţinut lor minte

— N-am prea stat de vorbã nici dupã ce

— Atât ţi-a reproşat,

i-am scris acolo, cã i-am scris, cã nu înţelesese.

un bâlci s-o evoci mirându-se la temperaturã.

— Se legase de ce-i oferisem în plus ca de-o mãciucã.

— Prea-ţi fãcusei socoteala cã e pe gustul ei cititul.

— O convenţie aproape exactã, de înţeles prin temperatura din

cifre.

— S-a fãcut cã nu înţelege mãcar temperatura din scriere.

— Acum cã se întâmplase,

Aproape m-am îndrãgostit cum uneltea ea printre crabi şi

furnici.

— Când sã ne luãm valea, a avut distincţia cã de ce aşa repede.

Credeam cã m-ai auzit, cã am inventat eu încã o

ambiguitate.

au venit pe urmã cu nemiluita, pânã a rãmas pãrãsitã

toatã.

— Toatã lumea a constatat, ea însãşi s-a întors şi parcã s-a

plâns.

— Numai ţie şi de ce-oi fi având pretenţie, la ce temperaturã?

acum a plecat în munţi, dar nu-i voi mai scrie.

— I-ai lãsat, în lipsã, într-o carte, scrisã doar temperatura.

— Şi dacã nu revine cum nu m-aş simţi vinovat inventând-o?

— Ea ştie ce temperaturã a lãsat şi n-o va mai citi pe a ta.”

Viituri-tirade specifice subculturii excitate: “ai, ce ne

crezi, cin'te crezi, ne-ai confundat, te dai rotund, hal de

brahmachari, cu femeie şi copil, superi muier'le, bine cã nu

le dai şi telefon, da la închi, ba, te vârã ãia în enquaierã, nu

mai scrie cu nenea, ni tu portocalã, ţi se vede, n-ai jenã de

jungli,

bine, da' nu mi-ai scris temperatura.

mã putea ierta de cuvinte.

totuşi, vreo vinã în materie de temperaturã.

— N-am prea stat de vorbã nici dupã ce a descins în

persoanã.

— Atât þi-a reproºat, bine, da' nu mi-ai scris temperatura.

— Ce i-am scris acolo, cã i-am scris, cã nu înþelesese.

— De-ai corcit un bâlci s-o evoci mirându-se la temperaturã.

— Se legase de ce-i oferisem în plus ca de-o mãciucã.

— Prea-þi fãcusei socoteala cã e pe gustul ei cititul.

— O convenþie aproape exactã, de înþeles prin temperatura

din cifre.

— S-a fãcut cã nu înþelege mãcar temperatura din scriere.

— Acum cã se întâmplase, mã putea ierta de cuvinte.

— Þi-o fi inventat, totuºi, vreo vinã în materie de

temperaturã.

— Aproape m-am îndrãgostit cum uneltea ea printre crabi ºi

furnici.

— Când sã ne luãm valea, a avut distincþia cã de ce aºa

repede.

— Credeam cã m-ai auzit, cã am inventat eu încã o

ambiguitate.

— Astea au venit pe urmã cu nemiluita, pânã a rãmas

pãrãsitã toatã.

— Toatã lumea a constatat, ea însãºi s-a întors ºi parcã s-a

plâns.

— Numai þie ºi de ce-oi fi având pretenþie, la ce temperaturã?

— Chiar acum a plecat în munþi, dar nu-i voi mai scrie.

— I-ai lãsat, în lipsã, într-o carte, scrisã doar temperatura.

— ªi dacã nu revine cum nu m-aº simþi vinovat inventând-o?

— Ea ºtie ce temperaturã a lãsat ºi n-o va mai citi pe a ta.”

Viituri-tirade specifice subculturii excitate: “ai, ce ne

crezi, cin'te crezi, ne-ai confundat, te dai rotund, hal de

brahmachari, cu femeie ºi copil, superi muier'le, bine cã nu le

dai ºi telefon, da la închi, ba, te vârã ãia în enquaierã, nu mai

scrie cu nenea, ni tu portocalã, þi se vede, n-ai jenã de jungli,

97

lãbitule, ye lo jiska kya hai, þi-a luat-o zgintecu', sparge oul,

taca, taca, pãi, rade cioara, cioroi þestos, dracu-n patru, team

fãcut sã nu mã mai desfaci, cu miºmaºuri a la turca, nu

lase la oase, dombase, þi-am spãnuit-o pe hinduieli, aj, kal,

pân' te pleoºteºte lufa, cascã, sã-þi pice, þine-o-n panþi, cu

dinþii, mã puþulaie, þarca harde, hai pã vin' ici, te pui pui, te

ou rece coconaº, bilã dã cochilã, cucu mânca-mi-ai mucu', te

spiriteºti la femei, boule, vreai sã miaun sã sperii meenele,

sã-mi frec sfârcurile de sifilisul matale, þine-o-n dinþi spârc,

spârc, n-am p-al dracu', te vãd, pãzea, pãza, ici nu bagi, piº

piaj, ceapa ciorii, ceapa ciorii c-ai mâncat pizda Tudorii, ce

bei aia clei.”

Dar ºi unele cu distincþie clasicã:

“— Aurã sombrã mutã-te vânturatã cãtre depãrtãri cu zmeul

sub horã furã verzilor grele înmiresmãri.

— Sufletul ºi o vorbã amoros aninatã în arbori la fel animat

dincolo zarnic deodatã cer lung dus-întors.”

Se rimeazã automat:

când a deschis uºa pãpuºa cu mãnuºa ce-a pupat

cãpuºa, dezboºitã guºa, ochii cu scoruºa, ºiva cu brâncuºa,

umbra ºi cenuºa, bãut paharu-ºi-a, banu' cãldãruºa, sufletele

nu ºi-a, devidevibuºa, pipãruºa erºia, arsu sufletul ars ºi nu

ºi-a, pe seara ailaltã nepoatã, de cu mainimicul nopþii

neînnoapte, repezi, târât nesigur, nici rãmânere, strigândã

ardere, pocpoacã rãscoacere, parºivã distrugere, amurgie

parcurgere, amãrâtã sugere, punte neajungere, muzicã de

îngere, junglele adultere, prinsele în stingere, cinuri de

constrânger, camere înfrângere, nãtângele, râncede, o

grabã, doamnã, convenþie nu de vãduvã de vãduv, de cine pe

cine aprinde, ce sã mai aprindã cine nu se-aprinde nici

aprins de cine n-aprinde sã nu se aprindã, i-o fi tremurândã,

însingurândã, îngerasângerândã, comândã cãrândã cin'dã.

98

Dodii ca reflecþii ºi generalizãri prognotice, ca emise

de douã sau mai multe personaje în discuþie:

— Prea destule ipoteze, onoare, un ban sã nu dai pe tevatura

din jur, care înãuntru este vie ºi naturalã, tot circ.

— Fie, nimic din toate astea nu e de competenþa târnei, chiar

plantatã de un pantof deºiretat anapoda.

— Consecinþele vor da apã la moarã monopoziþiei de la un

tunel la altul, scãdem expediþiile.

— Pe motivul reconstrucþiei pe loc a unor noi vehicule, ale

tuturor, de apãrare contra sãrãciei.

— Calamitãþile îºi vor lua proporþional partea, filosofia lor e

neºtirbitã, înfloriþi ramdeosofia, orice.

— Plouã de sus în jos, creºtem împotrivã, cãldura în piatrã

are alt efect udatã de nu de sânge.

— Amãnuntele, la direcþia tunelurilor, gata de reconstrucþie,

cu pierderi iminente, de data asta preºtiute.

— Jocul invers, mereu invers, ne paºtem uitând cã ne poate

paºte târna, ce suflet de pripas a pripãºit-o.

— A fost vãzutã în acelaºi timp în mai multe tuneluri, sub

câte un craniu instantaneu sanctificat.

— Am vãzut rapoartele despre unele din aceste cranii, unul þi

se potriveºte ca un pantof.

— Schimbarea capetelor e subiect de fidelitate, nu se mai

poartã, nici adaosul n-ar abate limbile.

— Cu douã capete ai avea douã limbi, ai sta de vorbã de unul

singur în toatã naturaleþea.

— Aº fi auzit, înregistrat ºi rapoartele care þi-ar parveni te-ar

abate de la pericolul târnei.

— Opt capete îmi pot permite numai pentru cumnatu-meu,

sã le am de tãiat legal, mai târziu.”

Anca se obiectiveazã uneori, îºi evalueazã scrisul:

“dar fiecare are talent sã fie necãjit, vechiu-mi entuziasm

abia de-l revãd la personajele ce m-au cunoscut, sunt la

99

capitolul ºase, m-o fi cam îngherat beckettismul, cã nu

voiam sã ies din tunel, cu târâºi, crabi, furnici, un pantof, o

târnã, douã-trei destine”

Ce s-a precizat anterior asupra cuvintelor, poate fi

încã îmbogãþit procedural cu alte exemple. Cuvintemamut;

dodii cu corceli sanscritice: “— Dzoe aruncatnearuncat-

mantrat-catapultat, în bhakti-ahimsavajradhanur,

vai de vidya-bhangai-ganga jale./— Val mic,

martirmandir, muntegrãuntele de cântã ca adineauri de

peste vad ºi n-ai ce bea dacã auzi.” Replici cu de toate:

— Taie malul, naltã-naltã, zoaie în cãldare, zoaie pe spinarenare.

— Uite cã nu taie-tataie, nasul de câmpoaie-cânepoaiesorezoaie.

— Cum ºi-ar deºerta gãleata ºi-ar lua plata cu lopata pe

palata.

— Nu zboarã de brundzã-n frunzã de pe rânzã ºi cu spânzã.

— Mutã corpu-n suflet ºi tunelu-n buza statuii siameze.

— De la milã nicio milã, o umilã bogumilã-hindulilã.

— Huideo, pe deasupra, cap de nimfã neouatã, paranimfamã.

— Dihonia, pauzã, lehuna tuneluncalkala pe toatbubteb.

— Târ⺠în râs, sp,re,are, n-are aer, pare pârâº.

— Aude ºi-ºi spune, am auzit-am auzit, tot auzu-n canal.

— Se-ntinde diagonal cãderii din oglinda nevãzutului.

— Înseninându-se a bine ºi departe de moarte amoarte.

— Cu beldii deºteptãtoare-n cercelul nasului spre zulufs.

— Nu tace-n nicio limbã, cum nu mai are arãtãtor ºi mare.

— κi trânteºte maxilarul cu trântitul trântiturii uºii trântite.

— Are perdele de zoaie campate de la capa câmpenipodei.

— Picuri imaginetiarzi neoterontaramarantãtãbaii.

— Seamãmã pipepapirepepi, s-odihnã-n hidrã de-o litrã.

— Lastrã a colastrã în sufletul urmãtor, urmã-suflet fleþ.

— κi dã peste gurã de gura gurii ºi-ºi dã gurã augurã de

guru.

— A-ncurcat-o acum trei zile, dupã zece ani ºi o sutã ºi douã

mii.

— Riscul mescomoriei-cocomoriscomoriei, a nu se-ntinde de

tot.

— Platinã pe argint, b pe s, pa, s, care cu trei, zeci, scripte.

— N-are ce cere cui cere ce nu cere, cuiere, clucere, cernele.

— I-ar fi timpul ºi nu-i e aminte sã se-ntâmpine timp.

— Dedesuptul râmei râma zoaiele întinse de târâmiºi.

— Nu vã nici închid gura-n nas, râm un tãrâm sã sufoc un

foc, martorã de sati de furnicã dupã crabu-i, mi-e neclarã

caloria ce-au mâncat-o tocatã toatã zece ani, nu de pomanã,

pe viaþã vitanahanumanã, mã târãsc pe salamandroacã o

troacã prosotovolobãltoacã, silambilambinis tã garanþã deo

laie, întinsã la fixã prea târziului, nu mã mai prindeþi, miam

scãpat, mã gândesc la ce-am spus vreodatã în râsul

râºilor-târâºilor”

O disputã sau o competiþie, locutorii forþând acelaºi

tip de rimare, cãreia i se conferã un rol ofensiv:

— Te þii þap ºi nu te þine þeapa nici în þepoaicã, þi-ai înþepat

paþachina în þechinã la þâþânã, þine între þine, cã te-ndoaie

terþine de þintirime þânþãrime.

— N-o pasc, murgo, pe la morgã, nici spacheta nici pe gheata

de la gheaþã spartã orga, n-amurg, pasc-o, gura casc-o, ºi

mãtase-o ºi damasc-o.

— De-aici ridici furnici în chici, cu arici ºi crabi mai mici, te

înspici în tiriplici ºi carabici în terci de nici pitulici nici

niciulici.

— A, te-mpingi, cã te-mpingi, cã nu te-mpingi ºi te-mpingi,

lingi ºilingi ºi lingi ºi lingi, ningi meningi, stingi mingi în

chingi de sinsingi ce-ncingi în pecingi.

— Te-aude, du-te, te sãrute pe nevrute, labele cusute, sutele

limbute, custuri ude, cin' te-aude bei o bute de cusute gheare

vrute te sãrute pe nevrute.

— Întorci porcii de-ai mahorcii, horca-horcii, horcãi trocii,

porcii-ntorci-i, mâna-torci-i, coci pritocii, corcii-storcii, ca la

porcii ce întorci-i.

— La cartofi, antofi-pantofi, cenotafi atavi-pandavi, fovi

alcovi, fãrã pantofi, la cartofi atrofi castrofi catastrofi de

profi, profitori de astrolofi.

— La tunel, nunel de cel celt celuitor muncel, dorm în el de

multicel, zac de fel fãrã scalpel ºi mã-nºel în pãducel cã mã

spânzurã inel de apel.

— Tãlicã, pãli ticã de plãticã, plãtitã cu politicã ºi niþicã

aþicã sifiliticã, niþicã sãlãþicã aþicuþã clãticuþã mai þuncuþã

sã s-ascuþã litrã-n sticlã.

— E groasã-botroasã-grozoasã, rosul acasã, rasa-n angoasã,

botniþa solzoasã, scursã ºi zoioasã prin poroasã coasã.

— Vezi sã crezi, sã crezi ce vezi, ce nu vezi sã crezi cã vezi, ce

nu vezi sã vezi cum crezi, dacã vezi ce tot nu vezi, dacã vezi ºi

crezi ce crezi.

— Nu crez, nu creez, nu creierez, nu descreierez, nu încreierz,

nu încreez, nu descreez, rerezezerez, zerozerorez.

— Pleoºti în ploºti, strãoºti în þoºti, te sar proºti sub cloºti pe

proºti scaraoºti, piroºti, cunoºti în droºti de poºti, acoºti

anoºti þopârlãnoºti.

— Pe la toacã e bãltoacã, dã la moacã o toloacã, rade floacã

de tãrtacã, tacã learcã de olearcã, în cinzeacã prepeleacã

câte-oleacã de sãracã de la cracã.

— Dus te-ai dus, întors pe sus, susul sus, dusul nedus, între

dus ºi dusnedus peste sus cu susul sus, nu te-ai dus nedus pe

sus.

— Cade þeasta, târâi creasta, rade asta de pe coasta cu

nevasta indraprasta prin prãpasta casincasta, bastabalasta,

metaplasta.

Cãtre final, critic în felul propriu, adicã general

relativizant pornind de la propriul scris:

— Asta e-n stil, ce porcãrie sã te apuci sã faci stil în ziua de

azi.

— Câtuºi de puþin, morala e asumatã, sexul extirpat.

— Mãcar ºi din acest punct de vedere e-n urma colorului.

— Îl înregistraþi la fapte diverse nesenzaþionale, þigãneºte.

— Ãla era chiar tâmpit, normal cã l-a tãiat la gât.

— Chiar condamnarea l-a aruncat împotrivã-ºi, ca gen.

— Genul încã nu clar, depinde de norocul din groapã.

— Groapa e perechi-perechi ºi-ar provoca umbra.

— S-ar putea sinucide, s-a mai întâmplat, nu-l pot omorî.

— Nandini e încã suspectã, s-ar putea verifica vina ei.

— Într-un caz s-ar dubla, omorându-l ºi pe ãsta.

— Neomorându-l, nu l-a omorât nici pe celãlalt.

— Nandini mi-e mai indiferentã ca el viu sau mort.

— Nandini este singura care existã pe bãnuiala crimei.

— Nandini nu existã pentru cã a omorât în lac.

— Nandini chiar nu existã dacã-l omoarã ºi pe el.

— Nandini nu existã ºi tot nu pot comuta acuzaþia ei sã fie a

lui.

— Cam împleteicit, oricum voiaþi sã fiþi coautor cândva.

— Dintr-o greºitã invitaþie, aproape conflict, ne achitasem.

— Pantoful vã aparþine, supravegheaþi absolut tunelul.

— Chestia n-a rãmas la persoana pantofului, dimpotrivã.

— De formã, în varianta singuraticã, singura existentã.

— De-am deschis o datã anume s-o dau crabilor.

— De reconstituit nu e nimic, nici tunelul sufocat.

— Ne vedem de treburi mai serios reproduse, la obiect.

— Subiectul îºi poate rezerva dreptul nedreptãþitului.

O iubire, un târâº, incendiatã prin cuvinte:

— M-aº ruga ºi n-am astâmpãr numai pentru un

cuvânt, pentru un gând, e o femeie-n urmã, mã tot dau la o

parte sã facã un pas mic ºi sã se roage-n locul meu, nu

nimeresc, nu nimereºte, cã mã rog pentru ea s-o laºi sã se

roage pentru mine, cã eu am nevoie sã fiu iertat, eu o iubesc

ºi neiertat, dar ea tot vrea sã se roage, îmi închipui, mie numi

vine, nu nimeresc, o ºi aºtept demult, am uitat orice-aº

putea spune ºi cui, am probleme la târâre, numai înainte,

câte-un milimetru, ca tulpinile munþilor de ne scurg prin ei,

nu mã pot întoarce o idee în juru-mi, cum m-aº da la oparte

s-o las sã mã mântuie, nu îndrãznesc sã mã consider ea, o

iubesc ca un bãrbat, tocmai, o bestie, când aceastã fericire

îmi mai era permisã ºi tocmai în braþele ei, gata, însã, de

ruga de-acum, asta mi-o fi greºeala, dar asta mi-era viaþa,

maicã, ea mã mai culegea de sub târne, îmi tãia capul, de

milã, vreau sã spun, cã nu voia sã mergem la film niciodatã

ºi-ncã s-ar fi pus pe treabã poate într-acolo, credeam eu, mai

vedea, sã m-aprindã, lumânare, da, da, m-oi topi în fine ºi-i

voi face astfel loc sã þi se roage cum cã asta a fost, a trecut, îi

pare rãu, spune-i la fel, cã asta e, asta va fi, sã nu se roage

degeaba, m-aº ruga eu ºi degeba, de mi-ar mai fi în fire, de

mi-ar fi fost sã-mi fie, cu târâtul mi se topeºte întâi aeru-n

gât, aº zâzâi, m-aº face praf, nu mi-aº recunoaºte râul ºi aº

râde ori aº plânge ori te-aº ruga sã-mi spui ce m-a apucat ºiai

tãcea, asta ar face ºi ea ºi-ar tãcea o rugã fie decentã, fie

considerabilã...

Târ⺠amintind de Samuel Beckett: comment c’est

(1961) trei pãrþi, înainte de Pim cu Pim dupã Pim, versete,

fãrã majuscule:

“l’énorme passé l’oiseau-mouche il vient de gauche on

le suit des yeux vif demi-cercle destrorsum puis répit puis le

suivant puis puis ou on les ferme préférable tête baissée ou

non sous l’orage petit blancs de bons moments brefs noirs

puis vrrrom le suivant tout ça/tout ça presque blanc qui fut

si orné quelques traces c’est tout étant donné qui moi

toujours plus ou moins peu de chose peu là mais là mais peu

mais là oblige”

Cu acest roman Beckett îºi cam încheia cariera cu

plot; Anca accentueazã dezarticularea, eliminã istoria,

începutul, sfârºitul. Rãmâne finalul:

— Voiam sã vin chiar azi, ori când terminam de venit

sã-þi spun cã am venit, cã am sfârºit, ºtii, am tot planurile

alea, da' unu' parcã nu-l mai am, nu cã s-a plinit, poate

vremea, precis c-o sã mã inviþi, ca pentru a-i da o idee,

trebuie s-o traduc în causerie, ceea ce tot nu se poartã, voi

dechide uºa dintâi ºi mã târãsc pânã la poartã, m-am uitat

pe sub uºã ºi-n lumina dimineþii tropicale, filmând de jos în

sus, am zãbovit pe luciul roºietic al frunþii umbrind culoarea

târnei, repede tot nervos, de-o faþã ritmatã optimismului

contrasemnat, ca sã nu ieºim la pepeni, noi, avocaþii

himalaieni de divorþuri, dacã n-ai recunoaºte scrisul, e-n altã

limbã, ºtiu cã vremea ne-a pãscut, c-un cerc aproape, ne-a

þipat strugurarul de-a surzit visata, nu insist, ce mai, mi-ai

arãta cã cine e sus, adicã a fost ºi-n vremea noastrã, de-a

mea îmi caut alte cuvinte, gata, de exemplu, ºi ce urmeazã îþi

vei traduce singur, ca ºi cum chiar urmeazã, hai, domnu', deasearã

zâmbeam la douã veacuri cã sporovãiai la douã

rãzboaie ºi, lasã, lume pãcãtuiam ºi-n tunel, þi-am spus cã

nu-þi spun, ai râs la pomanã, te-ai strâmbat, s-o mãrturisim

pe-a dreaptã, ºi nicio iertare, cred cã nici nu vin, ca sã cred

ceva, aº da de altã întâmpinãtoare, a, m-am refugiat iar la

furnici, mã trag în sus, ca ºi cum m-aº târî cu puterea

tinereþii, avem scandal, ne mâncãm fiindcã nici nu ne

cunoaºtem ca lumea, iubirea e tot un ou, l-am servit la

mutare, n-am parte, considerã vegetalul, pe-acolo reuºeau

metamorfozele, martorele-mi sunt de altã pãrere, le bârfim

ºi separat, însingurarea emoþiilor ne-o ajuta nu-n muncã, nu

de suflet, ci ºi, la-ncântec iar, pânã mâine poimâine, de-acum

zece ani pânã acum zece sãptãmâni, trecutul se suge, mi-a

crescut oul de l-am înghiþit ºi mã înghite în acest moment de

onoare problematicã, de nerecomandat, câtã vreme nunþelegem

bum-ul de deasupra tunelului, vine prin creºtet, se

mãnâncã pe gurã, sunt vinovat interior, totuºi, cu dialog,

totuºi, vinovat, totuºi, dialog ºi nu-mi vei spune decât ce-þi

voi spune ºi la despãrþire vei arãta în sus, gura, mestecã ºi

vinul bun, cu simetrii în orice naivitate, dacã nu te-ai supãra

aºa te-aº decreta, mã supãr de nesupãrare, cã nesimþit mã

târãsc ºi nu mai ajung nici la cercul mutelor, c-am luat-o-n

marº, cu liota, s-atacãm filmul, tu-l vezi serile ºi asta ar

atrage importanta dumitale povestire, m-aº ruºina fãrã

ruºine, am face ºi puþinã politicã, am mormãi-o închipuindune

þipând, pe urmã socialul ºi, hop, cã mai ce, ce zice, cine

zice, mã-nþelegi, nu e niciun roman, p-acolo, un timp, v-aº fi

putut descrie împãrãþia cu documente, tu ºi eu, nu, nu vin,

ori îmi imaginez cã n-am venit, chiar dacã vin, la ce sã vin ºi

la ce sã-mi imaginez cã vin ori cã n-am venit, ehe, veneam

acum zece ani încoace, nu-mi cunoºteam destinaþia, de

destin, nu-mi pãsa, ºi destinatara venea, cum am spus,

dinspre un izvor ºi eu dinspre palmieri, cã din coaja unuia

tunelul m-a înconjurat ºi cum m-a înconjurat în anumite

gânduri de nedeclarat, cât cã abia de-i ziceam, de unde vii ºi

tu femeie, cã eu mã duc într-acolo, ºi te-am mai vãzut ºi,

doamne, de te-oi mai vedea, mereu amuþeam, orbeam, de-o

nostalgie tâmpitã cã n-o s-o mai vãd de bine ce n-o vedeam,

o revedeam.

Finalul. Dar ce se poate face cu el? Poate fi plasat ca

nou început. De final.