Chi-Fu （シーフ）
Paul Goma – Puși Dinulescu – Nicolae
Grigore Mărășanu – Felix Sima – Corneliu Zeana – Gelu Voican Voiculescu – Matei
Bărbulescu - Italieni
NOMINALIZAREA LUI
PAUL GOMA LA KYOTO
PRIZE
Dear Dr. Anca:
We duly received your nomination for
the 2016 Kyoto Prize.
Your candidate will be considered in
the selection committee starting
shortly.
Thank you for your kind cooperation
and for your support of the Kyoto Prize.
Respectfully yours,
Kazuhito Himeda
Secretary General
Inamori Foundation
620 Suiginya-cho, Shimogyo-ku, Kyoto
600-8411 Japan
Phone: +81-75-353-7272 Fax: +81-75-353-7270
E-mail: c-nomination@inamori-f.or.jp
PUȘI
DINULESCU
O revistă literară...
Revista România literară, cu cele 28
de pagini ale sale, este organul puterii Uniunii Scriitorilor, condus direct de
atotputernicul preşedinte Nicolae Manolescu, în calitate de director şi de
ţuţărul său vicepreşedinte al Uniunii, Gabriel Chifu, aici în calitate de
director executiv. În redacţie, pe lângă alţii, mai este şi fosta iubită a lui
Nicolae Manolescu, o frumuşică ajunsă cu dreptul de a tăia şi a spânzura în
lumea plină de lumini, dar şi de umbre a UNITER-ului, adevărată proprietate a
altui mare crai din lumea noastră artistico-intelectuală.
Am în faţă numărul de joi 18 mai. Aflaţi
în apoteotic delir, după alegerile manevrate cu mână de fier de mioriticul
preşedinte, asistat de dulăii şi cotarlele sale, băieţii de-acolo publică lista
noilor aleşi, tot ăia!
Nu mai puţin de patru critici, care
mai de care mai simandicoşi sau mai reprezentanţi ai tineretului, în frunte cu
însuşi Manolescu, se târăsc, pur şi simplu, pe patru pagini mari de revistă la
picioarele unei cărţi de versuri a lui Gabriel Chifu, emoţionaţi ca la vederea
unui sfânt coborât din ceruri cu aură cu tot.
Eu i-aş face atenţi pe băieţii ăştia,
care scriu despre poezie că e aparent genul cel mai abordabil, mai ales de când
se scrie şi fără rimă. Dar poet adevărat e numai acela ce coboară din carul
tras de îngeri. Filosofarea de doi bani şi luarea unei poze de individ serios
şi sanchi pus pe gânduri, nu duce la graţia inefabilă a poeziei. Iar mulţi
preferă să scrie despre poezie, fiindcă au mai puţine semne grafice de parcurs
şi dacă şi pe alea le parcurg pe toate...
Ceea ce e însă cu adevărat
impresionant la Chifu, e ipocrizia ordinară cu care-i dojeneşte pe amicii din
Uniune, care tot îi îndeasă premii în sacoşe şi pe care el îi dojeneşte, cu
înţelegere, însă, parcă...
Asta îmi aduce anminte de o scenă din
filmul Iarba verde de acasă în care Octavian Cotescu joacă rolul unui şef venit
în inspecţie la ţară şi căruia oamenii de-acolo îi îndeasă în portbagaj tot
felul de produse dar şi orătănii care cotcodăcesc disperate, iar Cotescu îi
ocărăşte, dar îi şi înţelege, plecând bineînţeles cu portbagajul plin.
Clujeanul Ovidiu Pecican face o
cronică foarte favorabilă unui roman nou al lui Stelian Tănase, pe care aş fi
curios şi eu să-l citesc, dar numai dacă talentatul jurnalist şi istoric şi-o
fi schimbat stilul de a scrie literatură. Romanul lui din 1990 Corpuri de
iluminat, deşi am făcut eforturi considerabile, n-am reuşit să îl parcurg nici
în proporţie de zece la sută. Era aşa de îngălat, ba chiar, iertată-mii fie
expresia, stupid... O carte, însă, cum e Clienţii lui Tanti Varvara am
parcurs-o pe nerăsuflate.
Poate o fi învăţat ceva între timp.
Fiindcă între cele două cărţi au trecut ani buni...
O revistă nu e făcută ca s-o citeşti
în întregime, că înseamnă să renunţi la cărţi, ceea ce nu e o afacere.
Dar în numărul ăsta am citit şi ceva
excepţional: e vorba despre studiul lui Alex. Ştefănescu despre poezia lui
Eminescu Ta twam asi. Ştiu că a publicat sau va publica o carte cu analiza şi
povestea tuturor poeziilor lui Eminescu. Dacă i-o găsesc, i-o cumpăr imediat.
Textul e scris de un adevărat maestru şi este fascinant. Cred că Alex este cel
mai bun istoric literar contemporan.
Dar, oricum, revista asta e mai mult
a unui grup, cred că un titlu mai potrivit decăt România literară ar fi Grupul
literar...
NICOLAE GRIGORE
MĂRĂȘANU
Hieratică
(maicii Magdalena de la mânăstirea
Pasărea)
În purpur magic maica arde-n strană,
lui Crist îi unge o mai veche rană;
un foc în care mirul cuib îşi face
Să ardă-n el păcatele buiace.
Cu milă-n ochi ia trupul sfânt în
grijă,
îi scoate din ţurloi schijă cu schijă
Şi le adună în potirul care
vin îngerii să cate de mâncare.
A isprăvit de uns maica pitică
Şi cel rănit la ceruri se ridică.
Ea, dintre cuvioşi, pictate brâie,
cu mâini întinse aerul mângâie.
Iar printre candeli cu lumini nimbate
se-aude-n jur sfinţenia cum bate.
FELIX
SIMA
Către sfârşit de vară...
Către sfârşit de vară, aşadară,
Adoarme Maica Vieţii, an de an...
Se odihneşte şi-nfioară
Pe un urcuş de sălcioară,
Pe un căluş de la vioară,
Precum şi noi... din zi în zi...
Ce-o fi... o fi... Ce-om mai găsi...
Va fi trezită, cu uşor,
De un cocoş prevestitor
(Al zânelor, al nopţilor)
Ce va cânta a treia oară,
De peste pietre de hotară,
Spre-a-ndeplini un ritual...
Pe un inel... pe un caval...
Cu florile de măr... în păr...
*
Cum doarme trupul Maicii...
Tulpină veştejită...
Şi viaţa ei se cerne,
Ca şi a mea, prin sită
Şi înghiţită, mai apoi,
De-un cal cu ham,
De-un car cu boi,
Într-un sicriu
Ce nu-l mai ştiu,
La cumpăna ce-o face pasul
Şi se-ntrevede, palid, glasul
Şi se aşterne: Parastasul...
*
Sufletul meu rămâne treaz
Sărind acelaşi vechi pârleaz,
Aerian – subpământean,
Purtând de grijă, an de an,
Copiilor ce cresc la foc,
Spălaţi pe faţă la un scoc,
Stropiţi cu fir de busuioc,
Aduşi la nuntă, la soroc,
Fecundizaţi din loc în loc
Şi alăptaţi din vechea oală
Ca dintr-o ţâţă vegetală
Ce descompune şi iveşte
Sămânţa care ne hrăneşte,
Sămânţa care ne uneşte...
În chip ascuns... cu Hram de Peşte,
*
Maică Bună şi Bătrână,
Ţi-o fi brâul tot de lână
Descusută de pe Lună...
Mă-nfioară, mă-ncunună...
Maică Blândă, Brâu de scamă,
Caii, singuri, se deshamă...
Şi rămâne Trupul gol...
Oase albe... la subsol...
Iar mai sus, la Dumnezeu,
Oasele Tatălui meu...
Sfinte sunt, pe sub pământ,
Pe sub Cer...
sub Legământ...
Capela, secol XX
Ne întâlnim din an în an
Cu preacinstitul Anton Pann
Ce trage fesul peste noi
Ca peste turme – când vin ploi.
Când nu vom fi – nu vom zări
Nici drum de noapte şi de zi
Pe care tot mai mergem – dar
Ieşim dintr-un Abecedar
Al lui Antim cu „Didahii”
Şi georgianul dintre vii
Care pe deal se pârguiesc
Şi-n scaun tot mitropolesc...
Din an în an, din bani în bani,
Să mai trăim... contemporani...
Că nu e alta – de trăit –
Decât un fel de om cinstit
Şi-o naştere, a doua-n cer,
Peste născutul efemer...
Acolo unde-i cuib cu pui...
Să mai trăim în proza lui,
A Boului de piatră... deci...
A fost un secol XX...
Înaintând în labirint,
Unde de mult mă simt, te simt,
Să-o luăm, adesea, de la cap...
În el, mai multe ne încap:
Când am plecat, când am sosit?
Ne paşte zilnic un sfârşit...
Un scrib balcanic, secular
O lună legănată-n par,
Tăciuni aprinşi, enibahar,
Sticle de lampă, rom, pahar,
Moara lui Ghelci şi căruţaşi,
Altar, trăsuri, nuntaşi, clăcaşi,
Zapcii, zugravi, zarafi, ocnaşi,
Fierari, rudari, ţigani sadea,
Un lampadar, lulea, perdea,
Văcari, căprari, oieri şi hoţi,
Scufiţe roşii, strănepoţi
Şi boschetari şi idioţi,
Dricarul ce îi vrea pe toţi...
Şi „Macul roşu”, „Trei mustăţi”,
Un casier ce face plăţi...
Ogrăzi de meri, de pruni, de peri,
Bărbaţi în pomi... mai jos... muieri,
Sutane sfinte, lumânări,
Icoane-n ceruri, închinări,
Copii pierduţi, case de bal,
Sifonerii, pescari, spital,
Margini de sat... şi de oraş –
La mijloc: Bobul ucigaş,
Un arhivar, un pompier,
O farmacie pe sub cer,
În aer liber – aşadar –
La seminar: un calendar...
Şi ceară-n preot, în amvon
Şi domnişoare-n pension...
Fântâni cu apa ca vioara,
În ele – se scufundă Ţara
Şi-o scoatem noi, cu o găleată
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea
toată...
Fântâni cu apa ca vioara,
În ele se scufundă ţara...
Şi-o scoatem noi, cu o găleată –
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea
toată...
CORNELIU ZEANA
Asupră-le-asmuțite
Îngereștile straie
Pentru noi nevăzute,
Pe-acești copii nici fiara nu-i atacă
Ci doar din Irod coborâta prăsilă
În suflet cu spaima minunii
Ce s-ar putea în slavă ridica
Semeață, dreaptă, vie,
Din pulbere și cioturi și cenușă.
Iată, își freacă de inimă-n
taină-ascuțind
Tăiș și vârf ce-i gata să ucidă...
Oh, neștiindu-le toate acestea...
Era, atunci, chiar vremea
Culesului luminii.
Copaci cu brațe vânjoase
O adunau în snopi
Și-n umbra lor treceau jivinele
pădurii,
Și ea, lupoaica ce-alăptase copiii
părăsiți.
Aletheia
Întrebările parcă se înșiruiau de la
sine,
Fiecare
Răspunzând celei dinainte,
Provocând-o pe următoarea
Într-un ritm fierbinte
De dialog-monolog,
De monolog-dialog,
Alergând amețitor spre dezlegare,
Căci dezlegarea celei din urmă
Le-ar lămuri pe toate câte fuseseră,
Nu doar pe cele nerostite
Dar și pe cele neplăsmuite,
negândite,
Care erau, de fapt, începutul.
Adevărul izbi ca fulgerul
Și fu simțit în fiecare fibră,
Topi materia
Care a încetat, atunci, să existe
Spațiul a explodat infinit, fără
zgomot,
În nonexitența de-o clipă a timpului
...
- Și după aceea?
- După aceea?
- Da, desigur, după aceea.
- Clipa, sau poate ceasul, cine poate
ști?
S-a mistuit pe sine însuși,
Apoi, timpul s-a lipit ca o peliculă
de film la montaj,
Prea nu se potrivea...
Prea nu se potrivea fragmentul acela
extatic,
Bucățica aceea cu restul
Care se înfășura, încet, pe mosor...
- Și bucățica aceea?
- Da, desigur, aceea!
- Ea a ieșit din film. Prea nu se
potrivea.
A rămas, desigur, ceva
Într-un album anume,
Pe care dacă cineva l-ar deschide
N-ar mai vedea nimic.
Un fel de adevăr absolut.
Strămoșii mei și-acestei Basarabii
Nu-i pic de vânt, dar frunza
tremurat-a
Când fumul, fără vânt, s-a-nvolburat.
Nu se clintește ochiul de pe jar
Și-i deslușesc pe cei care-au plecat
De-mi pare că-s alături, că-s de față
Deși de mult s-au săvârșit din viață
Strămoșii mei și-acestei Basarabii...
Cei mistuiți de gropile cu var
Sau deportați și omorâți în taină,
Viteji căzuți prin smârcuri, văi sau
crânguri,
Toți risipiți și-nmormântați
aiurea...
Povestea lor răzbate printre pietre
Și urcă-n seva ce hrănește frunza,
Lăstarilor ce iarăși se ridică
În codrii mult prea dragei Basarabii
Când glasul lor, prin rădăcini spre
floare
Se urcă și răsună ca un clopot
În tot ce-i viu și-n tot ce-i
nemișcare.
Vrei să-l auzi?
Oprește pentru-o clipă
Fugarii gândului celui vremelnic
Și-ascultă pietrele, țărâna, apa
Și soarele și stelele și norii,
În zorii zilei sau în prag de seară,
Dar mai cu seamă-n miezul cel de
noapte,
Când glăsuiesc de parcă-ar fi de față
Strămoșii mei și-acestei Basarabii,
Deși de mult s-au săvârșit din viață
Strămoșii mei și-acestei Basarabii.
Gelu Voican Voiculescu: "Noi,
cei care am adus libertatea, am ajuns să fim trataţi drept criminali"
https://pressone.ro/gelu-voican-voiculescu-noi-cei-care-am-adus-libertatea-am-ajuns-sa-fim-tratati-drept-criminali/
Matei Bărbulescu
20.05.2018
Gelu Voican Voiculescu (77 de ani)
este unul dintre cele mai misterioase personaje care au marcat Revoluția din
1989. Membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) încă din seara
de 22 decembrie 1989, a fost trimis de noua putere la Târgovişte să
supravegheze procesul soților Ceaușescu, iar apoi a fost chiar omul însărcinat
să-i îngroape.
A devenit numărul doi,
viceprim-ministru, în Guvernul provizoriu condus de Petre Roman până la primele
alegeri libere (20 mai 1990). În acest interval a înființat serviciul secret al
Ministerului de Interne, UM 0215, care avea să capete o notorietate
controversată sub numele de "Doi ș-un sfert".
În mai 1998, Consiliul Suprem de
Apărare a Țării a catalogatactivitatea acestei unităţi drept o formă mascată de
poliție politică, pentru că sabotase politicieni din opoziţie şi interceptase
convorbirile ziariştilor critici la adresa puterii FSN-iste. Drept urmare,
unitatea a fost desființată şi reînfiinţată sub alt număr.
Ales senator în 1990, Gelu Voican
Voiculescu a renunțat la mandatul de parlamentar pentru a pleca în diplomaţie,
mai întâi în Tunisia, începând din 1992, și, ulterior, din 2000, în Maroc.
S-a întors în țară în 2005 şi a
dispărut din viaţa publică. Asta până la sfârșitul lunii martie 2018, când −
surprinzător, dată fiind şi vârsta sa − a fost numit director general al
Institutului Revoluției Române, care are ca scop cercetarea evenimentelor din
decembrie 1989.
Şi nu numai că a revenit într-o
funcţie publică, dar, spre stupoarea sa, jurnalişti născuţi după Revoluţie îi
cer acum socoteală la ieşirea de la Parchet.
Pentru că, alături de Ion Iliescu şi
de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu este cercetat penal în dosarul
Revoluției și inculpat în dosarul mineriadei din iunie 1990.
Nu a mai acordat vreun interviu
consistent de aproape 10 ani şi, de altfel, spune că nu mai citește presa
românească din anii '90.
A rămas pasionat de ezoterism,
astrologie și filosofie, respinge cu dispreț Facebook-ul, se consideră un
"elitist radical" și un "veritabil conservator" și crede că
"analfabeții nu ar trebui să aibă voie nici pe trotuar".
Personaj dificil și enigmatic, s-a
lăsat convins cu greu să stăm de vorbă cu reportofonul deschis. A fost nevoie
de un interviu "preliminar" și de multe discuții telefonice pentru a
stabili, totuşi, o dată şi o oră la care să răspundă, faţă către faţă, oricărei
întrebări.
Imaginea cu care Gelu Voican
Voiculescu a intrat în memoria colectivă în decembrie 1989.
− De ce credeți că au fost redeschise
aceste dosare, cel al Revoluției și cel al mineriadei din iunie 1990?
− Poate ați înțeles că sunt destul de
metodic... Dumneavoastră v-ați născut în 1991 şi mai sunt atâția oameni născuți
după acest an.
Aparent, pentru toți, se acreditează
ideea că, după ce, timp de 30 de ani, nu s-a făcut nimic în privința morților
din Revoluție, vine în sfârșit președintele Iohannis care, providențial,
intervine ca să fie pedepsiți criminalii. Deși, până una-alta, noi suntem doar
suspecți.
Suntem deja într-o campanie
electorală, declanşată în mod prematur și forțat de către președintele
Iohannis, care se iluzionează, vrând să-și atribuie acest merit. Nu va câștiga
nimic dintr-o asemenea manevră inutilă.
Dar nu doresc să mai comentez, deoarece,
fiind implicat într-un proces juridic, nu înțeleg să mă judec în mass-media.
− Spuneați într-un interviu mai vechi
că, înainte de 1989, ascundeați fugari în casă. Cine erau acei oameni?
− Erau oameni prigoniți și vânați de
noile autorități deja comuniste, și-apoi exclusiv comuniste, din perioada
1946-1949. Dar era vorba de familia mea, eu fiind copil pe atuncea...
Îmi amintesc totuși bine cum,
începând din 6 martie 1945, odată cu guvernul dr. Petru Groza, ne îndreptam
treptat către un regim de teroare totalitară.
Definitoriu pentru epoca stalinistă
care a urmat era ca nevinovații să se constituie oricând în vinovați, ca
oamenii să se teamă chiar dacă nu făcuseră nimic.
Am trăit atunci într-un imperiu al
fricii, dublat de unul al prostiei. Conjugarea lor a generat devieri și excese,
mergând până la monstruozitate (desigur, într-o formă mai atenuată în anii
1970-80).
Oamenii trebuiau reduși la o stare de
spaimă generalizată, perpetuă. Orice devenea un pretext pentru o arestare, care
nu era urmată de vreun proces, ci de o detenție prelungită ani de zile; în
felul ăsta, întreaga societate era terorizată. Conta numai efectul urmărit: o
frică difuză, care pătrundea adânc fibrele ființei.
− Mama îmi povestea că Ceaușescu este
nemuritor și că regimul comunist nu va dispărea niciodată.
− Și eu credeam la fel. Oricum, 25 de
ani a fost ceva. Mai mult: înspre 1989, consideram că nu există ieșire, că
sistemul se va generaliza la nivel mondial, iar, în final, omenirea va sfârși
în canibalism.
De ce? Pentru că era de domeniul
evidenței că lagărul socialist (care era, la propriu, un lagăr) supraviețuia și
putea să continue numai datorită existenței sistemului celălalt, zis capitalist
(vezi importurile de cereale pe care le făcea Uniunea Sovietică, cumpărând
recolte întregi de la marii producători și exportatori de grâne, precum Canada,
Statele Unite, Argentina etc).
Și atunci, din cauza generalizării
sistemului socialist la nivel global, nu mai avea pe cine parazita și,
încet-încet, o foamete generalizată ar fi dus la canibalism, adică, nemaiavând
ce mânca, oamenii s-ar fi mâncat între ei…
Era desigur, o viziune apocaliptică,
terifiantă, a viitorului, în cazul în care se extindea sistemul socialist. De
multe ori, victoria partidelor de stânga, social-democrate, din Occident părea
să prefigureze o viitoare supremație a socialismului.
Deci, mama dumneavoastră nu se înșela
și, într-adevăr, părea că, odată produsă această contagiune, ea ar fi dus, prin
generalizare, la extincția omenirii.
Totuși, era o viziune mult prea pesimistă,
care ignora factorul suprauman. Și prin asta înțeleg o trimitere spre
transcendență, spre Dumnezeu.
Omul este o ființă teomorfă, făurită
după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Oricât de degradată și de degenerată ar
fi specia umană, totuși nu va avea un sfârșit atât de catastrofal.
− În 1985, ați fost arestat pentru
propagandă împotriva orânduirii socialiste. Unde ați stat în închisoare, cât
timp?
− Mai fusesem arestat și înainte, dar
în 1985 am fost arestat și ținut în arestul Inspectoratului General al Miliției
(IGM). Dar eram anchetat la Securitate, care era în aceeași clădire de pe Calea
Rahovei.
Fusesem judecat, inclusiv recursul,
dar Securitatea m-a ținut în arestul IGM-ului până în ianuarie 1986. Apoi am
fost dus la penitenciar, de unde am ieșit, paradoxal, grație unui decret de-al
lui Ceaușescu. Fiind condamnat la un an şi jumătate, am beneficiat de acest
decret.
Am fost grațiat după 11 luni de
recluziune la arestul din Calea Rahovei și la penitenciarul din Șoseaua
Alexandriei. Abia în 1988 am fost amnistiat; toate pedepsele de până la 10 ani
au fost șterse pur și simplu.
− De unde clemența asta din partea
lui Ceaușescu?
− Împlinise 70 de ani și a făcut o
mare pomană...
− Cum de ați primit o pedeapsă de
numai un an şi jumătate?
− Pentru propagandă împotriva
orânduirii socialiste (faimosul articol 166 din Codul Penal), pedeapsa era,
într-adevăr, de la 7 la 15 ani, dar Ceaușescu dăduse instrucțiuni să nu mai
existe deținuți politici, și-așa s-a renunțat la această încadrare a mea.
Era o formulă comodă a-i pedepsi pe
cei cu delicte politice prin condamnări de drept comun.
Normal că, între o pedeapsă cuprinsă
între un an şi jumătate şi 3 ani și una între 7-15 ani, am preferat să iau
asupra mea infracțiunea de înșelăciune în dauna avutului obștesc, referitoare
la niște decontări incorecte ale deplasărilor mele pe teren.
− Lucrați ca geolog?
− Da, dar într-un institut de
proiectări miniere; deci, nu făceam meseria tipică de geolog, ci lucram într-un
atelier geotehnic, pentru construcțiile industriale din minerit.
Eu eram suspectat și aveam dosar de
urmărire informativă cam de prin 1965. Deci, de la vârsta de 24 de ani, până în
1989.
Și, între altele, în planul de măsuri
al Direcției a II-a a Securității (responsabilă de contraspionajul economic −
n.r.), care se ocupa de serviciul meu, se sugera să fiu arestat pentru
decontările delegațiilor, când mergeam pe teren.
Ca atare, am fost arestat de la
serviciu, iar ancheta IGM-ului a durat cinci zile, pentru că eu m-am grăbit să
recunosc toate faptele penale. Șapte luni a durat ancheta Securității.
Deși am fost judecat pentru
înșelăciune în dauna avutului obștesc, mi s-au confiscat 2.000 de cărți,
tratând istoria civilizațiilor arhaice, ezoterism, filosofie, plus dosare cu
înscrisuri, adică manuscrisele mele... de care s-a ocupat Securitatea.
După eliberare, am mai avut două
descinderi ale Securității, în octombrie 1988 și în august 1989, soldate cu
ridicarea altor sute de cărți, recuperate abia după Revoluție.
− Unde ați fost închis?
− Primele șapte luni, în arestul
ighemeului, din Calea Rahovei. De acolo, mă treceau la etaj, în Inspectoratul
de Securitate. Urmau ore întregi de întrebări, de declarații, de confruntări
etc.
− Vă era frică?
− Nu, fiindcă aveam experiența
traiului în celulă din arestările anterioare, dar, ca orice deținut, nu pot să
spun că mă simțeam bine... Însă, la nivelul anilor 1985-86, nu era un regim
penitenciar de exterminare și de distrugere.
Desigur, toată țara era supusă unui
regim de privațiuni care afecta populația, astfel că și mâncarea din închisori
era foarte precară.
Dar intenția de a distruge individul
nu s-a manifestat în formele atroce pe care societatea românească le cunoscuse
în anii '50. Dacă te scoteau la muncă, erau condiții mai suportabile, în
obiective în care deținuții lucrau, reducându-li-se pedeapsa.
Însă, legat de condiția mea de
deținut politic,cu aparență de drept comun, amintesc că fusesem repartizat la
Secția a V-a specială a închisorii din Șoseaua Alexandrei, supranumită de
deținuți tot Rahova sau, cum pronunțau țiganii – Racova…
Și în această secție specială,
complet separată de celelalte patru secții, eram supus unui regim de mare
strictețe: nu primeam pachet, n-aveam vorbitor, gardienii erau în parte
subofițeri de la Securitate, dar îmbrăcați în milițieni.
Nici vorbă de muncă, unde mai aveai
contacte, ieșiri, şi se reduceau zilele de detenție. Deci, formal, eram deținut
de drept comun, dar, realmente, eram într-un regim de deținut politic
nerecunoscut oficial.
Printre colegii de secție specială
erau şi mulți ofițeri de Securitate care contraveniseră unor norme ale
instituției − în general, raporturi nepermise cu străinii, acceptarea de
foloase necuvenite, ba chiar infracțiuni legate de securitate, ceea ce putea fi
considerat contra regimului.
Dar de foarte multe ori erau lucruri
exagerate, denaturate și cu o anumită tentă de corupție, reală sau
confecționată. Practic, erau oameni care fuseseră în sistem, iar acum, în mod
paradoxal, eram colegi de celulă...
Fusesem închis de mai multe ori, dar
condamnat doar o dată, în 1985. În 1970 stătusem trei luni tot la Securitate,
în arestul din Calea Rahovei, fără condamnare, fiind scos apoi de sub urmărire
penală...
În anii 1985-1986 am ispășit o
condamnare de un an şi jumătate, din care am făcut doar 11 luni, fiind grațiat.
Câţiva dintre cei care au preluat puterea
în 1989: Dumitru Mazilu, Ion Iliescu şi Gelu Voican Voiculescu. În planul doi
este şi Petre Roman.
− Cum și unde v-ați cunoscut cu
domnul Ion Iliescu?
− Ne-am cunoscut în 22 decembrie
1989, la intrarea în studioul 4 al Televiziunii. Eu fiind înăuntru, dânsul
intrând.
Nu-l cunoscusem înainte, dar îl știa
o țară întreagă încă din 1971; chiar și ultima babă auzise că, dacă moare
Ceaușescu, vine unu' Iliescu.
Din punctul ăsta de vedere, el a avut
o campanie electorală de 19 ani...
Dar, cum știți, după marginalizarea
din 1971, biografia sa a cunoscut diferite fluctuații: întâi, secretar doi la
Timișoara; pe urmă – o încercare de recuperare –, prim-secretar la Iași; apoi,
la CNA (Consiliul Naţional al Apelor), ceea ce deja era un semn grav – ieșea
din structurile de partid și rămânea doar ministrul Apelor, deci era deja o
mare dizgrație.
Iar după aceea, din 1984, director la
Editura Tehnică, un post cu totul minor. Bineînțeles, sub strictă supraveghere
zilnică, bară-la-bară, până în 22 decembrie.
N-am avut prilejul să-l cunosc
personal. Ar fi fost un merit dacă eu și alții am fi putut să ne întâlnim în
condiții subversive, în pivnițe, în păduri, în văgăuni, să conspirăm împreună
cu Ion Iliescu pentru a-l răsturna pe Ceaușescu.
Ar fi fost un act de mare curaj și
n-ar exista motive să ne jenăm și să ascundem această activitate
pre-revoluționară, pregătitoare, dacă ea ar fi avut loc.
Dar, în afară de patru persoane cu
care se cunoștea din trecut (Silviu Brucan, îndepărtat din 1965, Alexandru
Bârlădeanu, înlăturat în 1969, Corneliu Mănescu, dat la o parte în 1981, Dan
Marțian, care fusese secretar UTC după Ion Iliescu), majoritatea eram de altă
generație; toți ceilalți, care am semnat Comunicatul către ţară, am fost oameni
ieșiți în stradă care ne-am strâns în jurul său atunci, la 22 decembrie.
− Cum a fost prima întâlnire cu Ion
Iliescu?
− Ce să vă spun?... L-am însoțit de
la intrarea din studioul 4 până la masa din care a avut loc transmisia. Mihai
Ispas și cu mine stăteam în spatele lui.
Eu eram cu 11 ani mai tânăr decât Ion
Iliescu, iar Ispas avea 24 de ani atunci... Nimeni nu știa pe nimeni.
Fiecare credeam că toți ceilalți se
cunosc între ei, că există o conivență, dar, în realitate, eram niște
necunoscuți adunați în această echipă care era alergată de colo-colo, supusă
unui tir violent.
Așa vânați cum eram, am asigurat
existența unei conduceri la vârf din seara de 22 decembrie până în 27
decembrie, când, în sfârșit, liniștea survenită după execuția soților Ceaușescu
− anunțată în seara de 25 decembrie, prima zi de Crăciun − a permis ca acest
CFSN, Consiliul Frontului Salvării Naționale, să-și diferențieze structurile,
formându-se guvernul, comisiile etc.
Țin să precizez pentru cei de astăzi,
dar și pentru cei din trecut, că Ion Iliescu a fost președintele CFSN din seara
în care a rostit discursul acela televizat.
Conducătorul unei revoluții nu se
alege... Puterea, în asemenea împrejurări revoluționare, se ia direct, se
proclamă, iar ulterior se consfințește și printr-un act scris – în cazul
nostru, Comunicatul către țară, în zece puncte, care a apărut a doua zi în
Monitorul Oficial.
Din acest punct de vedere nu există
echivocuri. Revoluția nu e un act galant, ci unul arbitrar, profund ilegal în
raport cu ordinea de drept existentă şi de cele mai multe ori violent, întrucât
cei răsturnați de la putere nu renunță ușor.
Din acest punct de vedere, este
limpede că asumarea puterii de către noi, în seara de 22 decembrie, pe la ora
22.30, a reprezentat un moment fondator – dovadă enunțul acela: "Întreaga
putere în stat trece în mâinile CFSN".
Din momentul acela, exercițiul
autorității în stat a fost preluat, printr-un act revoluționar, de către echipa
care a semnat acest Comunicat către țară.
La CFSN au aderat cetățeni din toate
orașele, din toate județele. A se vedea ședința din 27 decembrie 1989, unde
erau mai mulți participanți decât cei 39 de membri inițiali.
Reamintesc că în acea adunare s-a
început cu votarea prim-vicepreședintelui Dumitru Mazilu, urmând
vicepreședinții Cazimir Ionescu, Károly Király etc.
CFSN-ul a fost organul autorității de
stat între 22-27 decembrie, dar, fiind permanent supus agresiunii unei gherile
urbane difuze, n-a putut să exercite efectiv puterea.
Practic, în perioada asta confuză,
CFSN-ul a avut atribute legislative, emițând doar două decrete-legi.
Cât despre prerogative executive...
Apariția noastră la televizor asigura țara că există cineva la vârf,
evitându-se căderea în anarhie.
A fost o mare dovadă de civilizație a
societății românești că toate mecanismele au funcționat: a curs apa, s-a copt
pâinea, a existat curent electric etc.
Nimeni nu ne-a contestat atunci,
nimeni nu şi-a manifestat dorința de a prelua puterea prin înlăturarea noastră.
Dimpotrivă, exista un fel de ușurare că, în sfârșit, cineva a avut curajul
să-și asume răspunderea exercițiului autorității de stat.
Toată lumea a acceptat această nouă
echipă conducătoare revoluționară, care abolise sistemul politic totalitar prin
cele zece puncte ale Comunicatului.
Aceste puncte erau incompatibile cu
comunismul, începând cu primul punct, care desființa sistemul partidului unic,
înlocuindu-l cu pluripartidismul democrației parlamentare reprezentative.
Toate acestea anunțau și dovedeau că
acest program anunță o revoluție, în sensul unei schimbări radicale de sistem
politic, și nu doar o simplă schimbare de echipă conducătoare.
Desigur, ignoranța acreditează astăzi
o confuzie supărătoare, uneori utilizată și cu rea-credință, vorbindu-se de
lovitură de stat, înțeleasă ca acțiune anti-statală.
Ei bine, da, revoluția noastră (și
orice revoluție) este o acțiune anti-statală; dar lovitura de stat înseamnă cu
totul altceva, traducând sintagma coup d'etat.
După cum o arată și numele, este o
schimbare petrecută în interiorul statului, în intimitatea instituțiilor
centrale ale puterii, unde unii dintre guvernanți îi înlătură pe ceilalți fără
participarea populației, care află de la radio ce s-a întâmplat…
Asta este lovitura de stat: ceva
întreprins înlăuntrul statului. Pe când, în decembrie 1989, esențială și
determinantă a fost masiva prezență în stradă a oamenilor care ne-au susținut,
cinci zile și cinci nopți, pe noi, cei proveniți din rândul lor. Fără sprijinul
celor prezenți pe străzi nu am fi putut rezista.
Desigur că și Armata − care a fost
implicată în represiune, dar s-a alăturat acestei schimbări − a contribuit la
victoria Revoluției noastre.
Țin să precizez că primul semnal dat
în acest sens a fost prezența și discursul generalului Ștefan Gușe, șeful
Marelui Stat Major, în balconul Comitetului Central, după Ion Iliescu, Sergiu
Nicolaescu, Dumitru Mazilu.
Generalul Guşe era prezumtivul
succesor al lui Vasile Milea, ministrul defunct al Apărării. Mai există o
întreagă discuție legată de rolul generalului Victor Atanasie Stănculescu.
Dar mai bine să nu ne lungim; în
România de atunci, MApN avea trei primi adjuncți, ceea ce reprezenta o anomalie
logică, o aberație tipic românească...
Ion Iliescu. Foto: Lucian Muntean
− Cum rămâne cu
"teroriștii"?
− E cam greu să se facă o
reconstituire istorică, în condițiile în care Armata, știindu-se vinovată de
actele de represiune de până în 22 decembrie 1989, a dispus de toate
documentațiile, mai ales ale Securității, care intrase în subordinea sa…
Nu știm în ce măsură Armata este
străină de acțiunile subversiv-diversioniste ale grupurilor care au întreținut
teroarea gherilei urbane în București și în alte orașe în care s-a tras.
E vorba de acele echipe răzlețe ale
rețelei R. Intrăm într-o chestiune extrem de delicată și nelămurită încă.
Fapt este că s-a tras asupra noastră,
iar Armata a apărut în ipostază salvatoare, contribuind în bună măsură la
instaurarea ordinii după 27 decembrie.
În situația asta, nu putem ști cine a
coordonat acțiunile "teroriste" − care erau, de fapt, niște acțiuni
pur militare, de sorginte necunoscută.
Puținul care se știe despre rețeaua R
este că erau grupări răzlețe de 5-6 oameni, deplin conspirați, adică având o
aparență civilă.
Aceste grupări intrau în acțiune în
situația teritoriului vremelnic ocupat, având misiunea să antreneze ulterior
restul populației într-o amplă mișcare de partizani, de gherilă generalizată
care să se opună ocupantului.
Am detaliat prea mult perioada asta
critică a începutului, respectiv a insurecției cu care a debutat Revoluția. A
fost un proces de reorganizare a întregii societăți, care a durat până la
adoptarea noii Constituții, în decembrie 1991.
Dar, dincolo de această mențiune,
Revoluția noastră a mers consecvent în direcția trasată de Comunicatul către
țară din seara de 22 decembrie, care este actual fondator al noii orânduiri.
− De ce ați primit dumneavoastră
sarcina de a-i îngropa pe soții Ceaușescu?
− Pentru simplu motiv că am fost
trimisul CFSN-ului la procesul de la Târgoviște.
− Dar erau mai mulți oameni acolo.
− Nu, a mai fost Virgil Măgureanu.
Ceilalți erau militari. Judecata Ceaușeștilor a fost pe măsura condițiilor în
care a avut loc.
Fiind ocupați, practic, cu
organizarea şi instalarea Guvernului, s-a omis că rămășițele celor doi
rămăseseră undeva la morga Spitalului Militar.
Când s-a pus problema, eu am fost cel
însărcinat să mă ocup de asta − bineînțeles, împreună cu generalul Stănculescu,
devenit ministru al Economiei.
Din biroul său de la fostul CSP
(Comitetul de Stat al Planificării) de pe Calea Victoriei, am procedat la
organizarea asta, care nu era deloc simplă sub aspectul formalităților.
− Aţi devenit viceprim-ministru și
unul dintre primele lucruri pe care le-aţi făcut în această calitate a fost să
înființați UM 0215, serviciul secret al Ministerului de Interne. Ulterior, în
1998, Consiliul Suprem de Apărare a Țării avea să catalogheze activitatea
acestei unităţi ca fiind o formă de poliție politică. De ce credeți că membrii
Consiliului au reacționat în acest fel?
− Este prima dată când aud așa ceva.
CSAT este un for fundamental, esențial, dar nu exista la sfârșitul lui ianuarie
1990, când a fost înființată UM 0215.
Dar uitați-vă bine la cine participă
în componența acestui Consiliu, ca să vă dați seama că, și ulterior, asemenea
catalogări pamfletar-jurnalistice nu puteau fi formulate de un astfel de for,
din care face parte, între alţii, şi ministrul de Interne.
Nu e printre primele lucruri pe care
le-am făcut, dar la 1 februarie 1990 a fost înființat acest serviciu secret, cu
misiunea de a "lucra" pe plan informativ, cu mijloacele fostei
Securități, marea infracționalitate și crima organizată.
Devenea un serviciu secret al
Ministerului de Interne, așa cum au toate ministerele de Interne din lume.
Totodată, acest serviciu se ocupa de protecția contrainformativă a celor care
activau în acest minister.
Activitatea informativă și
contrainformativă a continuat indiferent cine s-a succedat la guvernare.
Încet-încet, ofițerii de Securitate care compuneau această unitate s-au retras,
au ieșit la pensie, locurile fiind ocupate de către alți ofițeri din cadrul
ministerului. Destul de curând, la comanda unității 0215 a ajuns colonelul
Stoian Rusu, ofițer de poliție din Cluj.
− Am înțeles că la mineriada din 18
februarie 1990 ați apărut lângă Guvern, în Piața Victoriei, cu o armă în mână.
Este adevărat?
− Cum credeți că aș fi umblat cu o
armă în mână în mijlocul unei piețe pline de oameni? N-ar fi provocat decât
iritare. Puteam face uz de arma aia cu 30-100 de gloanțe? Piața Victoriei e
mare…
Ce absurditate! Astea sunt afirmații
iresponsabile, care nu s-au făcut nici măcar atunci. Sunt scornite acum, după
30 de ani, când poți să spui orice.
Imagine de la protestele anti-FSN din
iarna anului 1990. Sursa foto: wikipedia.org
− Ați fost numit ambasador la Tunis
în '94...
− Nu. Nu v-ați informat corect. Am
condus ambasada din Tunisia din martie 1992, ca însărcinat cu afaceri ad
interim, având gradul de consilier. Abia în 1994 am devenit ambasador.
− Ce istoric al relațiilor
româno-arabe moșteneaţi?
− Lumea arabă era un partener
important al României, numeroasele-i oficii diplomatice ilustrând cu prisosință
această realitate.
Aveam relații foarte diversificate cu
toate statele arabe, dar și cu Israelul, o relație privilegiată.
Era o performanță a diplomației
române să împace aceste două orientări. Noi am fost singura țară socialistă
care n-a rupt relațiile cu Israelul după Războiul de şase zile din 1967.
Noi am fost prima țară care a reunit
la aceeași masă israelieni și palestinieni, la Neptun, în 1987.
Noi am fost cei care l-am îndemnat pe
Yasser Arafat să renunțe la radicalismul său excesiv legat de existența
statului Israel, îndemnându-l să proclame statul Palestina. Iar în 1989,
România a primit la București primul ambasador al noului stat Palestina, în
persoana lui Fouad al-Bitar, cumnat cu Yasser Arafat.
Apoi, în 1994, cu prilejul forumului
Crans Montana, la București au avut loc șase runde de convorbiri nocturne,
găzduite de Ion Iliescu, între delegația israeliană și cea palestiniană, cu
Yasser Arafat în frunte.
După aceste conciliabule, în primele
zile ale lui mai 1994 Yasser Arafat a debarcat pe teritoriul Autorității
Naționale Palestiniene (Fâșia Ghaza și zona din jurul Ierihonului).
Toate aceste aspecte sunt
semnificative în condițiile actualelor disensiuni create în sânul puterii de la
București, între președintele Klaus Werner Iohannis și guvernul condus de
Viorica Dăncilă, inclusiv ministerul de Externe, condus de Teodor Meleșcanu.
Sunt aspecte foarte delicate și
dificil de gestionat, mai ales în condițiile în care UE impune anumite rezerve
statelor componente.
Discuțiile fiind complicate, nu este
momentul să ne pronunțăm, dar trebuie înțeles totuși că, în România, guvernul,
prin ministerul de Externe, face politica externă, președintele având doar
anumite valențe executive. Dar șeful diplomației, ca atare, rămâne ministrul de
Externe.
− L-ați cunoscut pe Yasser Arafat?
− Da. Era o personalitate singulară.
Am fost într-o relație apropiată, în primul rând pentru că eram român.
Mi-a relatat că plânsese când auzise
de soarta lui Ceaușescu, dar apoi s-a întors către staff-ul lui și a spus:
"Pentru noi, România rămâne aceeași, trăiască președintele
Iliescu"...
− Cum comentați mutarea la Ierusalim
a ambasadei americane din Israel?
− Este o decizie a actualei
administrației americane, răspunzând unui mai vechi deziderat al Israelului.
Simbolic, mie mi se pare că
Ierusalimul este centrul lumii. Mai mult decât al lumii evreiești, creștine,
islamice, chiar al Lumii, cu majusculă. Nu întâmplător, în perspectivă
eschatologică, se așteaptă pogorârea Ierusalimului ceresc.
Sunt greu de întrezărit evoluțiile și
consecințele care vor decurge din acest sprijin acordat de surprinzătorul și
originalul președinte Donald Trump. Nu putem intra în viziunea meta-politică a
unui președinte american, dacă ea ar exista.
Cea mai rezonabilă poziție este de a
mă abține, deocamdată, de la orice fel de comentariu. Mai ales că Palestina
și-a retras ambasadorul de la București, iar UE are poziția pe care o are.
Nu mă pot însă abține să nu comentez
acuzația grotescă de înaltă trădare la adresa doamnei Viorica Dăncilă,
prim-ministru al României. Chiar dacă, prin Urmuz, suntem precursorii
suprarealismului, o asemenea enormitate frizează demența, periclitând însă,
prin consecințe, interese majore ale țării.
− Uniunea Europeană se află într-o
criză a identității: încotro credeţi că se îndreaptă?
− Nu sunt profet. UE are o carență
fundamentală, prin această oscilație între a fi o federație și a fi Europa
națiunilor, în viziunea lui De Gaulle.
Oare se poate vorbi despre o
ideocrație? Uniunii Europene îi vine greu să renunțe la o anumită preeminență
sau pretenție de supremație, care nu se măsoară cantitativ, ca producție pe cap
de locuitor. Logica devenirii istorice nu este logica noastră curentă. Viața în
sine nu e logică.
− Ați prezis destul de limpede,
într-un interviu din 2008, invadarea Ucrainei de către Rusia.
− Da. Dar mult mai târziu s-a
comentat că anticipasem cu exactitate ocuparea Crimeei. Care a fost, de fapt, o
revenire a Crimeei la Rusia, pentru că populația este masiv rusofonă, iar
Sovietul Suprem n-a ratificat niciodată includerea Crimeei în Ucraina,
petrecută în 1954.
− Cum vi se pare activitatea Rusiei
vizavi de tot scandalul cu fake news?
− Mi-e teamă că ei au pas în fața
americanilor în domeniul ăsta. Dacă merge, e un teren în care nu întâmpini
nicio opoziție, nicio restricție.
Ar fi ușor delirant să cădem într-un
conspiraționism ieftin. În ce măsură rușii puteau să-l prefere pe Donald Trump?
Din atâția prezidențiabili din
spațiul american, cum să-l alegi pe Trump, ca să-l promovezi şi să-l ghidezi
pentru a ajunge candidatul republican? Să nu-mi spuneți că tot Rusia i-a
asigurat succesul în afaceri…
Şi, până acum, nu prea s-a manifestat
favorabil Rusiei. Declarațiile unor politicieni nu pot fi luate în seamă.
Credeți că demagogia este o invenție recentă? Există sinceritate în declarații?
− Spuneați, într-o discuţie
anterioară, că formele de dreapta și de stânga sunt golite de conținut. Ce
credeți că le-a luat locul și cum să ne raportăm astăzi la ideologii?
− Astăzi nu există decât grupuri de
interese care susțin și împing înainte o serie de factori politici, cu un
discurs aproape nul din punct de vedere doctrinar. Nu există doctrine reale
care să se confrunte.
Există numai o vorbărie agresivă, iar
cei care folosesc astăzi termenii de dreapta și stânga habar n-au care e
adevăratul lor conținut.
Este doar o demagogie sterilă,
răsucită în funcție de oportunități. Există numai un conflict între
mentalități, dar nu putem decreta sentențios răspunsuri la orice.
Gelu Voican Voiculescu a revenit
într-o funcţie publică în acest an. Foto: Matei Bărbulescu
− De ce vă considerați "un
elitist radical"?
− Din conștiința nobiliară că am un
drept de conducere în treburile statului. Dar, într-o epocă în care societățile
sunt defective de elită, totul seamănă cu o prăvălire accelerată pe un povârniș
periculos.
În absența elitelor, care asigură
continuitate și stabilitate, nu există decât o disoluție progresivă și o
degradare fără cale de întoarcere. Elita presupune valoare și meritocrație. Nu
stăm acum să facem teoreme axiologice.
− Ce-mi puteți spune în legătură cu
procesele în care sunteți implicat?
− Uitați-vă aici (îmi întinde o foaie
− n.r.): legat de problemele Revoluției, au fost instrumentate 4495 dosare
penale, cu 245 de inculpați. Au fost începute imediat prin Ordonanța din 24
iulie 1990; s-au cercetat cazurile a 698 de morți, a 1903 de răniți prin
împușcare, 243 răniți altfel etc.
Majoritatea cauzelor referitoare la
Revoluţia română au fost soluţionate până în 2000, mai rămânând în lucru 236 de
dosare. Din păcate, începând din 1997, problematica dosarelor Revoluției a fost
folosită în lupta politică, ceea ce a alterat grav acuratețea și neutralitatea
actului juridic.
Vizând în mod tendențios nivelurile
decizionale şi organizatorice ale acţiunilor desfăşurate în Bucureşti, s-a
ajuns și la cercetarea noastră penală, dispunându-se finalmente încetarea
urmăririi penale (NUP).
Însă, ca urmare a unor ingerințe
politice, prin Ordonanţa nr. 978 din 7 decembrie 2004, generalul Dan Voinea,
procuror militar inspector în cadrul Secţiei Parchetelor Militare, a dispus
infirmarea rezoluţiei de încetare a urmăririi penale din 20 septembrie 1995 şi
reluarea acesteia, cu toate că, din actele dosarului nr. 97 P/1990 nu reieşeau
date sau indicii cu privire la implicarea persoanelor învinuite, adică noi.
Ordonanţa olografă era semnată de
generalul Dan Voinea, în calitate de procuror militar şef adjunct, deşi nu mai
deţinea această funcţie.
Totuși, prin rezoluţia din 22 august
2008, procurorul militar şef al Secţiei Parchetelor Militare, generalul
magistrat Ion Vasilache, a dispus infirmarea Ordonanţei din 7 decembrie 2004,
prin care fusese începută urmărirea penală, deoarece fusese făcută cu
nerespectarea condiţiilor de formă şi de fond, precum şi cu încălcarea
dreptului la apărare a persoanelor învinuite.
Ajungând în prezent, nu există decât
interesul actualului președinte de a utiliza, în campania electorală de anul
viitor, meritul că, după 30 de ani, el este primul care a rezolvat dosarele
Revoluției și ale mineriadei, că a dat satisfacție victimelor, iar vinovații au
fost, în sfârșit, condamnați.
Pentru că, în rest, niciunul dintre
noi, cei care suntem cercetați penal, deocamdată suspecți, nu reprezintă o
amenințare politică, un viitor oponent, fiind oarecum în arierplanul politicii.
Ceea ce este scandalos este că tocmai
noi, cei care am adus libertatea, bucuria liberei exprimări, care am redat
demnitatea civică a individului și multe alte binefaceri aduse de Revoluția din
decembrie 1989, am ajuns să fim tratați drept criminali care am ordonat cu
cinism uciderea a 942 de inși din mulțimea ieșită în stradă, căreia îi
aparținuserăm până să luăm puterea.
O asemenea acuzație aberantă îi lasă
reci însă pe cei din generația dumitale și mai tineri, care au cu totul alte
preocupări, alte gânduri, și nu le pasă că niște bătrâni o să fie condamnați, o
să fie nedreptățiți. Nu interesează pe nimeni!
Iar povestea cu victimele este
întreținută într-un mod tendențios, pentru a crea o anumită aprobare din partea
opiniei publice, care nu mai e dispusă să se întoarcă în urmă cu 30 de ani, ci
doar simte mirosul de sânge și se bucură.
Pe nimeni, nici din presă, nici din
societatea actuală, nu interesează adevărul, ci numai plăcerea scandalului și
satisfacția că unii vor fi umiliți și condamnați. Asta este epoca în care
trăim!
CU ITALIENI
1. Un sicilian se pregătea să
> părăsească această
>
lume. Preotul care venise să-l împărtăşească, îl
> întreabă:
>
> - Fiule, eşti gata să-ţi ierţi
duşmanii ?
>
> - Care duşmani, părinte, că eu
n-am duşmani!
>
> I-am lichidat pe toţi!
> 2. - Domnule
> inspector, vă rog să mă
arestaţi, ceru cu sufletul la
> gură un milanez. M-am certat cu
soţia mea, am scos
> pistolul şi am tras.
>
> - Şi aţi nimerit-o?
>
> - Păi tocmai aia e, că n-am
nimerit-o. Aşa că vă rog
> să mă băgaţi repede după gratii.
> 3. Pietro
> este oprit de un agent de
circulaţie pentru viteză
> excesivă.
>
> - Dar bine, domnule poliţist, nu
mergeam nici cu 60 km la
> oră, nici cu 50, nici cu 40,
nici...
>
> - Atenţie, omule, mai ai puţin
şi ajungi în marşarier!
> Vezi să nu loveşti pe careva cu
spatele!
> 4. În
> Italia, cheia puterii Mafiei se
află în celebra lege a
> tăcerii: „Cine tace -
trăieşte!". Aceasta este o
> normă atât de generală, încât a
devenit tipică pentru
> Sicilia, de unde se relatează
următoarele: în
>
timpul unei inspecţii, elevul cel mai bun din clasă este
> întrebat de învăţătoare:
>
> - Spune-mi, Pepino, cine l-a
ucis pe Iuliu Cezar?
>
> - Nu ştiu, doamnă învăţătoare,
eu nu am văzut şi
> n-am auzit nimic!
> 5. Într-un
> mic orăşel sicilian, un negustor
a deschis un magazin de
> trompete şi pistoale.
>
> - Ei, vecine, cum îţi merg
afacerile?
>
> - Bine, nu pot să mă plâng. Sunt
cât se poate de sigure.
> Daca vine unul azi şi cumpără o
trompetă, mâine vine
> vecinul lui şi cumpără un
pistol...
> 6. Când
> Franco, la cei 70 de ani ai săi,
a vrut să se însoare cu
> una de 20 de ani, prietenii l-au
întrebat:
>
> - Cum poţi să faci o astfel de
prostie? Tu nu te
> gândeşti? Peste 10 ani tu vei
avea 80 de ani şi ea 30,
> peste încă 20 de ani tu vei avea
100 şi ea 50, şi
> atunci, ce-ai să te faci cu o
astfel de
> babă?
>
7. Doi
> hoţi din Roma se întâlnesc pe
Via Trevia.
>
> - Unde te grăbeşti aşa?
>
> - Mă grăbesc să prind parada
modei. Mă duc din pură
> curiozitate profesională.
>
> - Păi asta mă şi întrebam: ce
legătură ai tu cu moda?
>
> - Vreau să ştiu cum vor fi
poziţionate buzunarele în
> moda acestui an...
>
8. La
> Grădina Zoologică
> - Acesta este un şarpe gigantic,
Boa constrictor, care nu e
> veninos, dar are o asemenea
forţă, că în strânsoarea
> lui poate sufoca chiar si un bou,
spuse ghidul.
>
> Din grupul de vizitatori, se
auzi o voce de femeie
> îngrijorată:
>
> - Emilio, dragul meu, nu te
apropia prea mult de
> cuşcă!
>
> 9. Maria
> Luisa se prezintă la fotograf.
>
> - Am venit după fotografiile de
la nuntă.
>
> - Poftiţi, acestea sunt, i le dă
fotograful.
>
> - Ia uite...... ce aer de tâmpit
are soţul meu!
>
> - Doamnă dragă, la asta trebuia
să vă gândiţi mai
> înainte...
10. - De ce
> eşti supărat, Giani?
>
> - Eh, am nişte probleme...
>
> - Probleme? Să vezi ce-am păţit
eu! I-am împrumutat unui
> tip două milioane de lire ca
să-şi facă o operaţie
> estetică şi acum nu mai pot
să-l recunosc
https://georgeanca.blogspot.com.au/2018/05/chi-fu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu