AMALIA RODIAN
Dintr-o lebădă albă tot încerc să te
strig
Nu ştiu pe unde umblă arborii tăi
dintr-o lebădă albă tot încerc să te
strig
...
abia noaptea târziu
ai ajuns la mine ţinând în braţe
un drum plin de răni
acum dormi
şi nu auzi ceasurile îngropate
în carnea mea încă tânără
luna zornăie în sudoare ca un ban de
argint
şi eu aş vrea să fiu pământul tău
să rodesc pentru tine
să îţi port mormântul în mine
Cum l-au “imbolnavit”
SERVICIILE SECRETE pe marele POET NATIONAL Mihai Eminescu!
Iunie 7, 2014Iunie
Un patriot
febril, care visa la proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politica
romaneasca, marile puteri vecine si, mai ales, serviciile secrete. Eminescu
devine ziarist in 1876 si aceasta este meseria pe care o va profesa pana la
sfarsitul vietii. Lucreaza la Curierul de Iasi, dupa care ajunge la ziarul
Timpul din Bucuresti, publicatie afiliata Partidului Conservator, scrie evz.ro.
In 1880
devine redactor-sef, si ia o atitudine dura vizavi de miscarile politice care
aveau loc in Romania,prin articole acide la adresa coruptiei si tradarii
intereselor nationale de catre clasa “grecoteilor” si “bulgaroilor cu ceafa
groasa”. In trei ani, pana in 1883, anul “oficial” al alienarii sale, Eminescu
isi facuse deja dusmani interni si internationali.
Problema internationala
Eminescu s-a
aratat foarte vehement in ceea ce priveste instrainarea Basarabiei, a politicii
interne care urmarea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care
renuntarea la Ardeal), dar si chestiunea spinoasa a invaziei evreiesti in
Moldova. Iata de ce poetul nepereche devenise o problema internationala. In
momentul in care va incepe sa atace si conducerea partidului sau, si inclusiv
pe Titu Maiorescu, devenisera foarte clare zvonurile ca se va face ceva pentru
a i se astupa gura “slobodului Eminescu”.
Din cauza
spiritului justitiar si critic cu care isi sustinea ideile, Eminescu se cearta
cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Bratianu, si multi altii. Titu
Maiorescu nota in Jurnalul sau, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. In
1882, poetul ii marturisea Veronicai Micle: “Sunt un om urat si temut, fara
nici un folos…, unul din oamenii cei mai urati din Romania…Naturi ca ale
noastre sunt menite sau sa infranga relele sau sa piara, nu sa li se plece
lor”.
Societatea secreta
In 1882,
Eminescu ia parte la infiintarea unei societati secrete, “Societatea Carpatii”,
care va atrage atentia marilor puteri europene prin natura conspirativa a
discutiilor ce aveau loc la intruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era
sustinerea Ardealului in favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar si
alipirea lui de tara.
Se pare ca
aceasta societate secreta romaneasca crease o retea de depozite cu armament
usor la granita cu Transilvania si nu numai. Societatea Carpatii luase legatura
cu romani nationalisti din Ardeal si crease depozite secrete cu arme, scopul fiind
acela de a se ridica la “lupta de gherila” impotriva ocupantului maghiar la
momentul ales de conducerea organizatiei. In toate aceste actiuni era implicat
direct poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat nu numai cancelariile de la
Berlin si Viena, ci si guvernul de la Bucuresti, care a luat masuri, la
presiunea externa, impotriva Societatii Carpatii.
Conducerea a
fost arestata si judecata intr-un proces public, iar liderii ei in frunte cu
cei doi ziaristi exilata cu vaporul pe Dunare. Pe Eminescu, Guvernul nu-l
implica intr-un proces public, deoarece ar fi iesit un scandal national, fiind
iubit si recunoscut de romani. Atunci se pare ca s-a pus la cale, prin
operatiuni speciale ale serviciilor secrete, eliminarea din viata sociala si
publica a Poetului National.
Boala misterioasa
La comanda
Imperiului Austro-Ungar vor fi inserate in cadrul grupului iscoade, iar
Eminescu va avea tot timpul pe urmele sale spioni, care trimiteau rapoarte
regulate asupra activitatilor si discutiilor purtate in cadrul intalnirilor.
Iata ce continea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la
Bucuresti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor sai: “S-a stabilit ca lupta
impotriva Austro-Ungariei sa fie continuata…
S-a
recomandat membrilor cea mai mare prudenta. Eminescu, redactor principal la Timpul,
a facut propunerea ca studentii transilvaneni de nationalitate romana, care
frecventeaza institutiile de invatamant din Romania pentru a se instrui, sa fie
pusi sa actioneze in timpul vacantei in locurile natale pentru a orienta opinia
publica in directia unei Dacii Mari”.
La un an
dupa rapoarte, Eminescu “innebunea” brusc. Cum comenta presa vremii
evenimentul? “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a innebunit. Dl
Paleologu va lua directiunea sus-zisului ziar’’. Luate punct cu punct, lucrurile
devin discutabile: Titu Maiorescu mentioneaza frecvent si “cifrat” numelor
doctorilor care s-au ocupat de starea de sanatate a poetului, iar atat
Maiorescu, cat si alti apropiati lipsesc din tara chiar in perioada cand se
declanseaza “boala” poetului. Documente ale vremii reprezinta dovezi ca
Maiorescu nu era strain de complotul impotriva jurnalistului politic incomod.
Condamnarea totala
Pe 6 iunie
1883, Eminescu citeste poemul “Doina” la Junimea. Un poem care constituit
condamnarea totala la nebunie si la moarte a poetului. “Doina” intruchipa
testamentul politic al lui Eminescu, care dorea o Romanie mare, totala, unita.
28 iunie 1883 este data la care Eminescu a fost internat prima oara. Dar…Tot la
aceasta data, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania pentru 24
de ore, timp in care Germania trimitea scrisori de amenintare Romaniei, prin
intermediul carora o soma sa intre in alianta militara. In acea zi trebuia sa
se semneze un tratat secret intre Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte,
si Romania, pe cealalta parte.
Tratatul
stipula, printre altele, interzicerea oricaror proteste pentru eliberarea
Ardealului, iar una dintre conditii era ca activitatile in acest sens care
aveau loc la Bucuresti sa fie interzise! Pe acest fond s-a produs prima
internare a lui Eminescu, si tot in acest context este raspandit zvonul
nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea. Prin urmare, jurnalistul
politic Eminescu era anihilat. Regele Carol I semna linistit, in octombrie
1883, Tratatul secret cu Germania si Austria.
S-a aratat
ca diagnosticele puse de anumiti medici erau fanteziste si nu se bazau pe
observarea simptomelor, care pareau sa indice altceva. Atat familia, cat si
Veronica Micle nu au primit nicio informatie despre starea de sanatate a poetului.
Tratament cu mercur
I s-a pus
diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare ca Eminescu nu manifesta simptomele
proprii bolii), iar pentru ca la vremea respectiva nu exista un tratament
concret impotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament
soc pe baza de mercur.
Tratamentul
i se administra regulat, in ciuda faptului ca era cunoscuta drept o substanta
toxica, chiar si in doze foarte mici. De la prima “imbolnavire” si pana la data
decesului, viata lui Eminescu a insemnat un nefericit drum spre ospicii, dupa
bunul plac al celor din tara, si din afara, care ii doreau raul. Dupa singurul
moment in care a mai reusit sa publice un articol denuntator intr-o gazeta, sub
protectia anonimatului, avea sa fie depistat si ridicat, fara a mai fi
eliberat.
La 15 iunie
1889, Titu Maiorescu nota in jurnalul sau: “…astazi pe la 3 ore a murit
Eminescu, in institutul de alienati al d-rului Sutzu, de o embolie”. Unul
dintre cei mai mari romani murea “in cea din urma mizerie”, dupa cum anunta
sora sa, Harietta.
Dr. N.
Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu noteaza in unul din
jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfarsitul total nu parea iminent, caci el se
nutrea bine, dormea si puterile se sustineau cu destula vigoare. Un accident
(n.r.- Eminescu a fost lovit in cap cu o piatra de catre un pacient nebun) insa
de mica importanta a agravat starea patologica a cordului si a accelerat
moartea”
Tot doctoral
Tomescu nota dupa autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevarata cauza a
maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce si
intensa a facultatilor sale intelectuale”. Ce folos, ceea ce “fabricasera”
dusmanii sai si serviciile secrete se perpetuase deja…
Sursa: cultural.bzi.ro
EVREI, MIHAI EMINESCU
Mai 2, 2018
Implicarea
organizaţiilor evreieşti mondiale în obţinerea de drepturi pentru evreii care
invadaseră Principatele Unite, a coincis cu momentul creării statului român
modern, acestea obstrucţionând prin toate mijloacele realizarea dezideratelor
româneşti.
Pentru a
înţelege dimensiunea acţiunilor trebuie citat din apelul lansat către “poporul
israelit” de către Cremieux şi Montefiore, doi dintre fondatorii Alianţei
Israelite Universale: ” Alianţa noastră nu este nici europeană, nici africană,
nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul
unor popoare care sunt duşmane drepturile şi interesele noastre, vom rămâne
membri ai poporului ales….Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează
întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte
se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pământului vor
fi ale noastre”.
Problema
drepturilor evreilor s-a acutizat în momentul publicării proiectului
Constituţiei din 1866, care prevedea, la art. 6, că “religia nu poate fi un
obstacol la împământenire”. La Bucureşti au fost înregistrate o serie de
manifestaţii antievreieşti. În acest context, evreul francez Isaac Adolf
Cremieux s-a deplasat la Bucureşti, oferind suma de 25 milioane franci în
schimbul încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele României. În ciuda
demersurilor făcute, Constituţia a fost votată la 30 iunie 1866, având, la art.
7, următorul text: “Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”.
În scurt
timp, Brătianu este atacat şi acuzat de organizaţiile mondiale evreieşti. În
anul 1887, Ernest Desjardins publică la Paris lucrarea “Les Juifs de Moldavie”,
din care cităm:”evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia
trăiesc, nu vor să urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la serviciul militar
şi se ocupă de camătă”.
Acuzat în
afara ţării, Mihail Kogălniceanu scrie în 1869: “În România, chestiunea
evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi
totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o
comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o
naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi
chiar prin sentimente…De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi
sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei
ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a
opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.
În “problema
evreiască”, Principele Carol I îi scrie tatălui său, în 1872: “N-am decât o
teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă
puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România,
încât să ne silească a li le da…Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau
aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău
în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare
România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat
aici deocamdată”.
În 1873,
Principele Carol I revenea: ” Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei,
fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar
aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie
sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din
Moldova, ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare ale evreului asupra
populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.
Evreii
veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în România, se
declarau “sudiţi” ( supuşi austro-ungari), fiind sub protecţia reprezentanţelor
diplomatice ale imperiului. Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi de
orice obligaţie faţă de statul român.
Toată
această situaţie a fost energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al
Partidului Conservator, care susţinea acordarea cetăţeniei individual, deoarece
tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţării. Campania
lui Eminescu a fost încununată de succes. În ziarul “Timpul”, Mihai Eminescu
scria: “Iar Europa…a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere
a independenţei noastre…Aşadar – cu sau fără evrei – pericolele internaţionale
există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea
nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea
muncii şi sănătăâii românului…în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze
majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei…”
Prin
activitatea susţinută a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator a reputat două
mari victorii: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, lege ce lua
ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor; Legea contra itzurei
(camătei), care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul
român.
În ianuarie
1877, Eminescu a publicat seria de articole “Evreii şi Conferinţa”, scriind: ”
Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu
cetăţenii statului român? De când rachiul este un element de civilizaţie?…Un
agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile,
demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat…, făcut-au caz presa
austriacă de
aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu
de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!”.
Episodul
legat de “boala” şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret.
În 1882,
poetul naţional îi scria Veronicăi Micle: ” Timpul acesta m-a stricat în
realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…unul din
oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să
înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
În perioada
în care Eminescu conducea ziarul “Timpul”, Petre Carp conducea partidul. Cei
doi au intrat într-un puternic conflict. Carp era membru al lojei masonice
Steaua României, alături de Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi
alţii, care s-au ocupat de lichidarea lui Mihai Eminescu.
Cu un an
înainte de anihilarea lui Eminescu, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul
Mayer a transmis un raport secret: “Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii
o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură( n.a. Titu
Maiorescu), am fost informat despre această întrunire…S-a stabilit că lupta
împotriva Austro-Ungariei să fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai
mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca
studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile
de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în
timpul vacanţei în locurile natale pentru a se orienta opinia publică în
direcţia unei Dacii Mari.”
Urmărirea
lui Eminescu de către agenţi secreţi ai puterilor străine a fost remarcată din
1876, prin agentul Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei la Bucureşti.
În dimineaţa
zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, madam Szoke, îi trimitea masonului Titu
Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu înnebunise. Astfel, fără voia
sa, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” (
Caritas), cu diagnosticul fals de alcoolism şi sifilis. Dr. Iszac a aplicat
asupra lui Eminescu un tratament menit să-l elimine: administrarea de mercur,
câte 20 de fracţiuni a 4 grame! Urmare a acestui tratament, Eminescu a suferit
o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară.
Să ne oprim
asupra detaliilor şi personajelor: Titu Maiorescu, profesor universitar şi
decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui
proces de imoralitate. Din activitatea de avocat a obţinut o importantă avere,
având clienţi ca Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky,
Rubinstein şi Hirschler.
Titu
Maiorescu i-a scris un bilet lui Eminescu, rugându-l să vină la el în vizită.
Precând de la redacţia “Timpul”, Eminescu ajunge la Maiorescu, care în trimite
la complicele său Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet important.
Ajuns la Constantin Simţion, Eminescu a fost săltat de haidamacii lui Şuţu şi
cărat la ospiciu.
Toţi conspiratorii pleacă rapid în
străinătate!
Trebuie spus
că Şuţu l-a internat pe Eminescu fără să existe o solicitare scrisă de
admitere, care să cuprindă “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea,
domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”(Decret nr. 1012, art.
8); l-a internat fără “vreun act medical subscris de doi medici”; nu a anunţat
Administraţia specială asupra internării; nu a solicitat constituirea unei
comisii care sî-l examineze pe Eminescu; nu a întocmir “Buletinul unde va scri
cauza admiterii”.
Închis, Eminescu a fost scos de sub
protecţia publicului şi a familiei.
Fratele
poetului, Matei Eminescu, i-a scris lui Maiorescu: ” Sunt informat că fratele
meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent
unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi
a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200
de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el.” Titu Maiorescu
s-a prefăcut că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu!
La 20
octombrie 1883, Eminescu a fost transportat ilegal la Viena. La 5 februarie
1884 este luat şi primbat prin Italia. A ajuns la Bucureşti pe 27 martie 1884.
Pe 7 aprilie 1884 a fost expediat la Iaşi.
La sfârşitul
anului 1888, Eminescu a revenit la Bucureşti, alipindu-se ca redactor la un
important ziar politic. La începutul anului 1889 a fost ridicat prin ordin al
Poliţiei Capitalei, dus la Spitalul Caritas, internat şi supus tratamentului
medical.
Dr. Tomescu
nota: ” articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici
gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în
maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii
sale…”
Eminescu a
murit datorită unui…accident: a fost lovit de un nebun, cu o piatră, în zone
parietală stângă a capului!
La autopsie
s-a reţinut: creierul lui Eminescu cântărea 1490 gr., lobul stâng fiind cu 25 gr.
mai greu decât lobul drept. Nu au fost descoperite elemente de boală
patologică. A fost îmbolnăvit datorită tratamentului cu morfină şi mercur! –
meritocratia.ro
Mihai Eminescu – „Hai să ne
călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”
Însemnare pe
fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț: „L-am spovedit astăzi pe
domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un ceas și
apoi l-am împărtășit”.
„Betleemul”
prunciei poetului nepereche, binecuvântatul ținut al Botoșanilor, și către
viața acestui „geniu sorbit de Dumnezeu din popor cum soarbe soarele un nour
din marea de amar”.
De-a lungul
timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai
prezenta același interes pentru viitorime. Oare se va mai vărsa cerneală pe
sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta
Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite
măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi
pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele
librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi
uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare
românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente
literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar
și nouă, cinului monahal.
De ce?
Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat
de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din
așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să
concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea
monahală.
Mama lui,
Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii,
dintre care cinci s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile
Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele a fost vreme de cinci ani
stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări:
monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu
numele de Iachint sau Jachift).
Sunt
însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație,
rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra
formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica
Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul
acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două
case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi,
căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de
vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o
vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea
Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu
numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile
Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită
vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări
din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul
Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din
mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi
interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.
Eminescu a fost dus de Creangă la
spovedit și la împărtășit
Revenind la
vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit
importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu:
„…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate
ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de
prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri.
Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile
înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor
bătrâni şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton
a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui
şi toată trista lui Frumuseţe”.
Viața
neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de
vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și
ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe
materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă
monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la
proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de
monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic,
își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea
consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu.
Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța
de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului
său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și
pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un
sacou albastru de șiac, iar pe Creangă cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o
haină neagră, aspră, de postav, așa cum poarta unii călugări de la munte. Și
mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de
Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat
sfântul sacrament.
În timpul
viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după
pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât
și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție?
Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional,
intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui
Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce,
dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne
călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile
solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul
neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe
acest pământ”.
O, ce
călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei
chilii! Ce stareț, ce egumen nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea
vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.
Viața lui Eminescu la Mănăstirea
Neamț
În
împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire.
Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai Eminescu a fost internat între
9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolnița Mănăstirii Neamț. „A stat
destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte
decât ceilalţi bolnavi” scrie G. Călinescu. În registrul bolniţei era
consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din
urbea Iaşi, diagnostic: delirium tremens.”
Viața lui
Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, „pe
tăcute” se îmbrăca, păşind uşor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe
ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: „cât era de bun în nebunia sa”. Apoi ieşea la
aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în şir în cerdac,
recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit şi la
chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin,
căci din mica sa porţie dădea adesea celorlalţi. După o astfel de masă frugală,
dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu
picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme
îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba
vecerniei și pavecerniței. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă,
nu dorea să mănânce. „Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!” Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă,
„începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în
cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când
apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, necazurile,
suferinţele acestei deşarte vieţi.”
„L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai
Eminescu”
Dr. Şuţu
scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul
buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou”.
Somnul venea pe la orele două ale nopţii. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.”
De aici de la Neamț a trimis la revista „Convorbiri literare” de la Iași,
poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt specific zonei, „prund”: Vino-n codru
la izvoru care tremură pe prund….
Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul
impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu
entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri
despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții
Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o
însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah
care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit
astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un
ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai
la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum
soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum
însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune
a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de
după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.
Călinescu
spune că, dacă până in ianuarie Eminescu era agitat și confuz, după sărbători,
deci după spovedania și împărtășania de care vorbește însemnarea din ceaslov,
poetul s-a limpezit, și a putut așterne versuri. Dar tot de la Neamț Eminescu
i-a scris lui Vlahuță, care încerca să-l ajute
printr-un fel de subscripție publică: nu te pot încredința îndestul cât
de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul
de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta
este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt
destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e
desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs.”
Totuși niște
elevi inimoși de la școala de pictură din Iași au făcut liste de subscripție,
vreo 500 la număr, prin care au reușit să strângă câteva mii de lei ce au fost
înmânați Henrietei, sora lui Eminescu, care îi trimitea la Neamț sume de bani
pentru nevoile personale ale poetului.
La bolniță
clipele limpezi se rostogoleau într-un iureș amețitor cu cele tulburi. Citeam
într-o carte mai de demult despre o afirmație interesantă făcută de unul din
nepoții renumitului muzicolog ieșean Gavriil Musicescu. În visările sale,
Eminescu s-a închipuit a fi chiar stareț. Într-o scrisoare trimisă din vechea
ctitorie a Ioaniților către dulcele târg al Iașilor, îl roagă pe Gavriil
Musicescu să pună cuvânt la vlădica Iosif Naniescu, Mitropolitul de atunci al
Moldovei, ca să-l numească stareț la Mănăstirea Neamț. Asta se întâmpla cam cu un
an înainte de a păși spre bolțile veșniciei. Să fi fost un alt dor neîmplinit
de-al poetului, rămas ascuns în ungherele cele tainice ale sufletului său? O fi
fost rămășițe în mintea sa atât de cuprinzătoare și învolburată, a vreunei
socotințe născute în clipele tinereții la Agafton sau din zbuciumata-i
existență bucureșteană? Rămâne o taină numai de Dumnezeu știută: o taină
alături de alta care a străbătut întreaga-i existență și operă deopotrivă. –
doxologia.ro
Eminescologul Nae Georgescu și
pseudo-istoricul Lucian Boia
Ianuarie 20, 2016I
Spun de la
început că n-am citit cărțile lui Lucian Boia (cu o excepţie), doar le-am
răsfoit și am urmărit, uneori cu încântare, polemicile pe care le-au stârnit.
Înțeleg că în programul său de revizuiri trebuia să-și aibă locul și Eminescu,
astfel că tema îi era oarecum datoare; mă mir, numai, că tratarea vine atât de
târziu [1].
Trebuind s-o
citesc – de vreme ce mi s-a cumpărat de către prieteni cu bani peșin – nu pot
să nu mărturisesc faptul că tratarea triumfalistă a subiectului, informația
precară, caricaturizarea unor figuri instalate celebru în „panteon”, stilul
redundant conclusiv și dispensarea de întemeiere teoretică mă fac să mă abțin
de la o cronică propriuzisă. Prezint doar aceste câteva impresii de lectură,
mai mult pentru a aviza publicul cititor că avem de-a face cu un kitsch
științific, încă unul, din păcate, venind din zona profesorilor cu zăcășenie ce
au stat încordați atâta timp și acum, de când cu democrația, se descordează
violent-energic. Un energetism stilat, stilizat chiar – cartea are certe valori
literare, se citește ușor, autorul alunecă pe cuvinte ca un virtuoz pe
claviatura pianului celui mai bun – ce poate fi semn că, după aceste revizuiri,
vor urma construcții proprii cel puțin bine finisate.
Încep cu
revizuirea amintirilor lui Ioan Russu-Șirianu, publicate de fiul său, Vintilă
Russu-Șirianu, în 1969. Lucian Boia le neagă autenticitatea, arătând că a avut
această poziție încă din 1971, la doi ani după ce apăruseră aceste amintiri.
Își citează acel articol din Magazin istoric (iulie 1971, p. 87), unde arată că
Ioan Russu-Șirianu nu putea fi în București, deci alături de M. Eminescu, în
1882-1883, de vreme ce vine aici abia din 1884. Se bazează pe două surse:
necrologul lui Ioan Russu-Șirianu. din 1909: „Aflăm de aici că ziaristul a
activat în București între 1884-1891, deci a venit de peste munți în 1884.”
(p.206). Acest necrolog se completează cu scrisoarea lui Ioan Slavici către
Titu Maiorescu din 7 octombrie 1884 prim care-l recomandă pe nepotul său pentru
un post: „Tânărul, pe care vi-l trimit cu această scrisoare, e nepotul meu Ioan
Russu, fiul răposatei mele surori. El a terminat cursul pedagogic, și-l trimit
la București, ca să facă practică la școala de la Sf. Ecaterina, să învețe
românește și să mai vază lume…” Scrisoarea a fost publicată încă de Torouțiu.
Lucian Boia este circumspect, dar apoi ferm în concluzii la 1971: „Să fi greșit
Torouțiu? Nu, nu încape nici o îndoială: scrisoarea lui Slavici poate fi văzută
de oricine la Biblioteca Acadenmiei. Atunci? Atunci înseamnă că Ioan
Russu-Șirianu a venit la București în 1884 și nu l-a cunoscut defel de Eminescu
(care se îmbolnăvise cu un an înainte și părăsise casa lui Slavici). Înseamnă
că fiul a inventat de la primul până la ultimul cuvânt 50 de pagini, spre
satisfacția istoricilor literari, și mai ales a editurii, care s-a grăbit să
publice, fără discernământ, niște simple născociri.”
Spre lauda
sa, trebuie spus că opinia i-a fost respectată, și eminescologii (vezi D.
Vatamaniuc, de pildă) au ținut în rezervă amintirile lui Ioan Russu-Șirianu.
Numai că… iată ce spune însuși Lucian Boia acum, în 2015: „A ieșit la iveală
între timp o scurtă însemnare a lui Eminescu, în care poetul menționează
prezența nepotului lui Slavici în casa acestuia, unde locuia. Să fi venit Ioan
Russu-Șitrianu la București și înainte de 1884 (deși din scrisoarea lui Slavici
ar rezulta destul de clar că nu mai fusese în România)? Sau Eminescu pur și
simplu fabulează? Sunt tentat de această ultimă explicație, fiindcă e de luat
în seamă și contextual în care se face referire la tânărul transilvănean. Sunt
fraze incoerente aruncate pe hârtie cu puțin înainte de declararea bolii; nu
lipsesc fantasmele erotice, în care apare și doamna Slavici, acuzată că l-ar hărțui
pe poet. (…) Așa că n-am de gând să-l reabilitez pe Vintilă Russu-Șirianu.”
(p.209). Lăsând „contextul”, Eminescu scrie așa, negru pe alb: „…martoră sora
d-tale care stă aici de săptămâni și n-a putut observa absolut nimic în
privința aceasta, martor nepotul lui Slavici care stă zile întregi aici.”
Dincolo de dreptul de a reabilita, pe care și-l arogă Lucian Boia, să consemnăm
că pe sine însuși nu vrea cu nici un chip să se revizuiască, rămâne cu
încăpățânare la opinia din 1971, și după ce vede că nu se mai poate.
Să-l
reabilităm așadar, domnule autor. Mai ales că în necrologul din 1909 scrie așa
(preiau cu copy paste de pe Internet): „După terminarea studiilor pedagogice în
pedagogiul de stat din Deva, a trecut în România unde delà 1884—1891 a fost profesor
de istorie la şcoala pedagogică şi la Liceul de fete din Bucureşti.” Lucian
Boia înțelege această frază așa: „Aflăm de aici că ziaristul a activat în
București între 1884-1891, deci a venit de peste munți în 1884.” Nu e de loc
sigură echivalarea, limba română având, și ea, dreptul la reabilitare. Dacă
cita corect în 1971, autorul nu se mai aventura în tiradele anti-Ioan Russu.
Altfel, e simplu de ce nu convin aceste amintiri ale nepotului lui Slavici: ele
descriu momentul recluziunii lui Mihai Eminescu, din iunie 1883, dar descrierea
nu seamănă cu tradiția Ciurcu-Ventura (întărită de procesul verbal al
locotenentului Câță Niculescu). Oricum ai lua-o, dacă accepți amintirile
nepotului lui Slavici, e altă arestare, în altă zi, la prânz nu seara, cu alte haine:
rezultă un Eminescu foarte insurgent, arestat de mai multe ori la sfârșitul lui
iunie, reușind să scape de la poliție probabil prin prieteni influenți (vezi și
pariul său din 25 iunie, și notațiile de tipul unde am fost eu azi-nioapte,
etc.).
Abia astfel
se înțelege mai bine de ce a trebuit să intervină Titu Maiorescu: stopează
aceste arestări și eliberări care scandalizau lumea bună a Bucureștilor. Pentru
asta, însă, critical a trebuit să deschidă un dosar penal acum, la 28 iunie
1883 – dosar pe care-l va închide tot el, la 15 iunie 1889. Demonstrația lui
Călin Cernăianu vine din zona juridică, și n-a fost combătută de nimeni; mai
clar: ca să-l poată interna pe Eminescu la stabilimentul de alienați mintal al
dr. Șuțu, Maiorescu trebuia, după procedură, să deschidă un dosar de punere sub
interdicție. S-a consultat, desigur, cu Theodor Rosetti, președintele Înaltei
Curți de Casație, prietenul amândurora (menționează în jurnal că l-a informat).
Era o situație limită, nu mai amintesc contextul, poetul trebuia salvat,
protejat, și aceasta a fost soluția găsită pe moment – doar că, mai apoi,
lucrurile s-au rostogolit cu totul neconvenabil. Oricum, Eminescu a fost
arestat de un locotenent de poliție, neapărat în virtutea unui ordin emis de
judecător. Las deoparte că dosarul a fost descoperit încă din 1924 și n-a fost
înțeles/interpretat corect, că procesul verbal al locotenentului a fost
descoperit prin 1950 și iarăși n-a fost pus în context (în dosarul din care
fusese luat) – dar în 1969, când au apărut amintirile lui Ioan Russu-Șirianu,
se puteau face legăturile – numai că aceste amintiri au fost discreditate de…
istoricul de serviciu (în, desigur, revista de serviciu a pozitivismului vremii
aceleea). Lucian Boia poate numi asta „conspirație” – dar nu e altceva decât
citire atentă a izvoarelor, deocamdată.
Revin și
întreb: nu cumva avem în față, de fapt, un cenzor comunist îndârjit, care încă
din 1971 voia să pună capac pe documente ca să nu avem nici măcar posibilitatea
de a ne îndoi de ceea ce spune linia „oficială”? Și atunci, cine „conspiră”? Ce
linie oficială păstrează și vrea să impună Lucian Boia? Pe cea de la 1971? Cât
timp persistă un dubiu, corect e să se discute.
Zic, și eu, nu dau cu parul.
Dispensarea
sa de filologie mi se pare, însă, marcă stilistică esențială: construiește doar
cu exteriorul documentului, cu impresii, cum îl înțelege el însuși, ca arbitru
(„nu-l reabilitez”); de fapt, are construcția în minte, oboseala fiind doar
aceea de a o trece pe hârtie pentru noi, cititorii. Citează de zece ori și mai
bine cea mai contestată poezie a lui Eminescu, numind-o Doina. Ei bine, se
numește Doină acea poezie, nearticulat. Observ că fac așa mai ales cei care vor
să problematizeze, cum ar zice „Doina aceea cu străinii, a lui Eminescu”. Pare
o obsesie, nu o neatenție. Dar dispensarea de filologie este de-a dreptul
comică atunci când Lucian Boia vrea să facă interpretare de text. De pildă: „Ca
să nu-și uite obiceiul, Eminescu mai stâlcește câte un cuvânt sau mai găsește
câte o rimă neortodoxă, dar astfel de abateri sunt tot mai rare și – ce
contează? – se pierd oricum în desăvârșirea ansamblului. „Totuși e” nu rimează
decât foarte șchiop cu „asemene”, dar impresia de perfecțiune rămâne intactă:
Nu e nimic, și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.”
De unde citează? La Eminescu (sursele
prime) textul este:
Nu e nimic și totuș e
O sete care ’l soarbe.
Titu
Maiorescu pune virgula și gramaticalizează: totuși, dar Lucian Boia nu-l
citează prin Perpessicius, pentru că acesta refuză virgula (ca și Ibrăileanu).
Nu e greu de ghicit și apoi de aflat: citează după Cioabă, ediția de la aceeași
editură, Humanitas, în care tânărul editor combină cum îi vine la mână. Vedeți
ce neted rimează Eminescu totuș e / asemene, dar i-ul uniformizant cam strică
(deși nu poate fi vorba decât de o asonanță, în fond, nici gând de „rimează
foarte șchiop”). Câtă diferență, însă, între textul cu virgulă și cel
eminescian, fără virgulă…Dar asta nu-l atrage pe Lucian Boia, indiferent la
poezie în general, incorect și incoerent cu citările. Aici l-a ales pe colegul
de casă, Cioabă – dar mai jos îl trădează, când preia „Din rude mari,
împărătești, / O prea frumoasă fată”, pentru că modelul său refuză prima
virgulă, a lui Murărașu, și o păstrează doar pe-a doua, a lui Perpessicius,
îmbină, adică, textul genuin, eminescian, cu tradiția altor editori… Eu sunt
convins că par a vorbi algebră pentru mulți cititori, dar cel puțin așa-zișii
oameni de știință, chiar când își zic ei astfel, trebuie să înțeleagă că un
text eminescian, oricare ar fi el, își are algebra lui, s-o urmărească baremi
un pas alături – sau să declare de unde citează. Rude mari împărătești e una –
înseamnă rude împărătești mari, apropiate și foarte apropiate de împărat
(conți, etc.) – iar rude mari, împărătești înseamnă ce spune: din os domnesc
(marchiz, marchizet, poate și doar copil recunoscut). Aici, Lucian Boia a luat
din raft ce i-a venit la mână – sau, poate, a mizat pe memorie.
Trecem
tocmai la capitolul străinismului, și cităm, de data aceasta cu mirare: „Să
precizăm totuși că nu toți contemporanii poetului au fost chiar atât de porniți
împotriva străinilor (nu marile figuri ale „Junimii”, în orice caz). Printre
ei, Eminescu e totuși un excesiv, împărțindu-și compatrioții în funcție de
sângele lor latin sau nelatin, și aplicând, în raport cu originea reală sau
presupusă, etichete injurioase (printre care „bulgăroi cu ceafa groasă,
grecotei cu nas subțire” nu e nici pe departe cea mai disperețuitoare).” (p.
189) Nu cred că expresia „cu nas subțire” e disprețuitoare, iar „bulgăroi cu
ceafa groasă” e un loc comun, se zice și azi (nu pornind de la Eminescu). În
context autorul vorbește și de antisemitism, – și e de mirare că-l izolează pe
Eminescu de oamenii din timpul lui. Nu cred că dl. Lucian Boia, istoric, n-a
auzit de discursul parlamentar al lui Vasile Alecsandri în chestiunea
evreească, sau de cel al lui Vasile Conta; de Nicu Xenopol cu „Pățaniile unui
American la Iași”, din „Convorbiri literare” – de I. Slavici însuși cu atâtea
texte pe tema data. Iată: patru junimiști care-l contrazic. În Parlamentul
României s-a conturat o linie care era oficială, „canonică” să-i zicem; pe când
Eminescu era doar un ziarist care se folosea de dreptul la exprimare liberă. În
fine, nu e locul, aici, să dezvoltăm tema – dar, repet: nu știa istoricul
aceste lucruri? Dacă e așa, e rău; dacă știa și vrea să ascundă – e și mai rău
pentru el (și pentru noi), deoarece ar întări supoziția de mai sus: pune capac
pe informație ca să rămână șablonul stabilit cu xenophobia lui Eminescu. De ce
numai a lui – și nu a lor, cei care/câți sunt?! Ne-ar conveni, oare, o
antologie de texte xenophobe din vremea lui Eminescu pentru a se vedea…ce?!
Cine e mai dur, mai inflexibil, mai intolerant? La ce ne-ar folosi asta?! – Și
totuși, acest șablon cu Eminescu-xenophob pe care-l refrenizează și Lucian Boia
la asta provoacă… Și noi știm cine și ce sunt provocatorii. Credeam că vorbim,
de acum înainte, la timpul trecut de această practică/tactică.
Zic, și eu, nu dau cu parul…
Nu pentru
Lucian Boia, dar pentru cei interesați îndeobște de filologie, de aspectul
textului ca text, semnalăm că Eminescu publică în Convorbiri literare, și reia
în Timpul, în două cuvinte, fără cratimă: Toată greco bulgărimea e nepoata lui
Traian. Maiorescu preia greco-bulgărimea, iar un manuscris are greco- bulgărimea (cu spațiu după cratimă). Niciuna
dintre aceste patru surse prime nu are legat, grecobulgărime, pentru că nu este
o categorie ca atare, un cuvânt care să aibă în spate o realitate compactă,
concretă, cu această denumire. A fi scris greco- bulgărime (ca în manuscris)
ori greco -bulgărime, ar fi însemnat să dea preponderență unuia din termini
(bulgărimea grecească, sau grecimea bulgară, de pildă). În fond, nu e vorba
nici de greci, nici de bulgari, coloratura entică, ci de categorii care se
numesc ele însele astfel, care „se dau” astfel; mai degrabă – vezi aluzia la
latinitate – sunt elemente balcanice care se declară macedo-români, aromâni
etc. pentru a fi mai aproape de rădăcină, pentru a se „nepotiza”. Acestea
constituie, pentru Eminescu, preponderent pătura superpusă. Fenomenul ca atare
s-a petrecut, istoric, în Muntenia. În Moldova, cam în același timp, vin evreii
izgoniți din spațiile rusești și atrași, poate, de toleranța europeană (m-aș
referi mai mult la populații tolerante; de altfel, Eminescu ceartă clasa
politică tocmai pentru că, în privința Moldovei, nu întărește rolul statului,
care este și acela de a face dintr-un popor o națiune) – dar, atenție, evreii
nu intră în politică. Lucian Boia ar putea, ca istoric, să urmărească traseul
evreilor, cauzele migrației lor, antisemitismul rusesc și câte și mai câte –
exact ca să răspundă subtitlului cărții sale: „facerea și desfacerea unui mit”,
adică să discute, la Eminescu, xenophobia ca mit și să-l desfacă, apoi, cum se
cere la urma urmei. Ferească sfântul, tocmai de asta fuge: ce nu e politic,
nu-l interesează.
Dar iarăși: zic, și eu, nu dau cu
parul.
Și nici nu
cred că mai am multe de zis. Receptarea personalității lui Eminescu nu poate fi
urmărită fără momentul Nicu Filipescu și campania ziaristică inițiată de el în
1909 și 1911 (nici n-a auzit de asta), fără momentul 1924 cu provocarea lui
Panait Istrati la care a răspuns mai toată presa actvă, implicată, a momentului
(nici de asta n-a auzit), fără mitul Bibliotecii Academiei Române unde se
perindau, la un moment dat, luându-și unul atuia din mână caietele lui
Eminescu, cerându-și părerea, comentând, Perpessicius, C. Botez, G. Călinescu,
Pompiliu Constantinescu, D. Murărașu, I.E.Torouțiu, Gh. Adamescu – și asta, ani
buni de zile, cu reportaje consemnate în presă, impresii de la fața locului…Nu
e politic, nu-l interesează pe Lucian Boia. Caricatural sau bășcălios îi
expediază în căteva rânduri pe C. Noica, Mircea Eliade, George Munteanu, Zoe
Dumitrescu-Bușulenga; de Rosa del Conte n-a auzit, Svetlana Paleologu Mata nu-i
spune nimic, Petru Creția, D. Vatamaniuc sunt personaje întâmplătoare în
eminescologie pentru el. Despre muzicalitatea eminesciană, apoi, nu poți vorbi
fără a aminti, cel puțin, de polemica dintre Vladimir Streinu și George Murnu
pe tema „mandolinismului”, termen lansat de traducătorul lui Homer
(părându-i-se lui Vladimir Streinu că este minimalizator, cum și este de
altfel, oprind poezia eminesciană doar la romanță). Momenul „Titi cel păros” de
la „Dilema” este trecut în contul glorioșilor democrați care au avut curajul,
în fine, să-l critice pe Eminescu – și, atenție, Lucian Boia îi uită pe parcurs
pe Horia Roman Patapieivici ori pe Mircea Cărtărescu – dar găsește, în schimb,
un membru nou, recent, al grupului, din care citează copios. Dezechilibru de
surse, la tot pasul; fuga după senzațional pe care-l caută în broșuri obscure,
în notații marginale de arhivă – de parcă un mit s-ar construi în secret, prin
ministere și comiții.
Impresia pe
care mi-o lasă la lectură este aceea a muncii olarului: acesta ia un pumn de
pământ, îl udă în apă și construiește, apoi, pe roata sa, pereții vasului
netezind din afară și dinăuntru, adică ținând palmele în mângâiere și rotind cu
piciorul masa. Prima problem a olarului e să-i iasă pereții vasului la fel de
groși peste tot, să nu prindă gâlme interioare. În rest, operație mecanică: iei
de ici, pui colo, îngroșezi, subțiezi – după simțuri. Lut galben – sau
informație stocată în fișe, folosită, refolosită, răsfolosită: totul e să pui,
rotunjește învârtirea cu piciorul a roții și simți la mână, cum se zice.
Materia se supune, oala prinde contur.
Dar ce e, în
fond, o oală? Iată un schimb de replici dintre I.C.Brătianu și P.P.Carp din
ședința parlamentară de la 13 martie 1881, unde s-a citit și s-a comentat o zi
întreagă ziarul Timpul scris de Eminescu. Citez din cartea încuiată cu șapte
peceți pentru Lucian Boia, Monitorul oficial al României:
P.P.Carp :
„…libertatea nu este decât un vas care valorează prin conţinutul său.”
I.C.Brătianu:
„… dar aţi făcut cum zice proverbul ţărănesc, că olarul pune coada unde vrea. ”
(M.O., martie 1881, p. 1785)
Pentru cine
o fi făcut Luician Boia cartea aceasta? Pentru Eminescu, nu; și nici pentru
tinerii dornici să învețe carte dintr-o carte: nu au nimic de învățat din ea.
Mai degrabă, cred, pentru căruța sa de oale, ca să-și completeze revizuirile cu
o temă nouă, râvnită.
Am zis, și
eu, n-am dat cu parul…Vorba lui Eminescu: e Demoukrateia, monstrule vorbareț.
Sursa: Ziaristi Online
[1] Lucian Boia: Mihai Eminescu,
românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit. Editura Humanitas, 2015.
N.N.: Ca şi A. Pleşu, cu „Minima
Moralia”, şi L. Boia se simte confortabil în a subtiliza – pentru a o murdari –
o sintagma care nu-i aparţine – „Românul Absolut” -, uitând, evident, să-l
amintească pe cel care a formulat-o: „periculosul” Petre Ţuţea. –
sibiu.justitiarul.ro
ILIE
ȘERBĂNESCU
Datoria Grecilor
„Au imaginat un program de salvare – au
angajat 240 de miliarde de euro, bani pe care i-au dat contribuabilii din zona
euro: germani, spanioli, francezi, ca şi cei sloveni, letoni, care nu aveau
nici o vină şi nici o treabă cu Grecia.
240 de
miliarde de euro au primit grecii. Din ăștia, 200 au plecat din Occident spre
Atena, au zăbovit într-un cont eescrow pe care grecii nu aveau voie să-l
atingă. Stăteau 3 zile acolo şi se întorceau de unde au venit, dar nu intrau în
buzunarul contribuabililor, ci în fief-urile băncilor.
Acest
program aşa zis „de salvare a Greciei” era un program organizat de transfer a
banilor de la contribuabilul francez sau german către băncile lor din Grecia.
Adică era un program de acoperire a mizeriei pe care s-au bazat băncile
respective. Deci, nu era un program de salvare, era o minciună o altă mare
minciună care s-a spart acum!” „Doamna Merkel susţine o minciună când spune că
contribuabilul german îl ţine pe grec, nu, el susţine băncile germane.
(Cam asta
s-a intamplat si cu cei 20 miliarde EURO imprumutati de Basescu care a dus la
masuri basiste aberante)
Germania
beneficiaza de resursele țărilor asuprite din UE fără să fie nevoită să tragă
un foc de armă.
Poporul grec
s-a trezit din manipulare şi întreabă Uniunea: „Unde sunt banii pe care ni-i
cereţi şi care a fost traseul lor în economia greacă?” În sfârşit grecii au
înţeles mizeria din spatele „austerităţii” şi a programelor de „relansare”
economică a ţărilor membre UE via FMI!
„Presa
europeană a transformat Grecia in oaia neagra a Europei. Nicio problema, asta
este menirea presei in sec. 21, sa desfiinteze la comanda sau sa construiasca
povesti frumoase in functie de preferintele sponsorilor.
Pe scurt,
falimentul Greciei a inceput in momentul trecerii la Euro. Atunci datoria
suverana s-a convertit de la drahma la euro, crescand bursc de la 80 de centi
la 1.60 dolari (comparatie cu dolarul american). Tranzitia la euro a dublat
efectiv datoria Greciei in termeni reali, comparativ cu cei care au avut credite
in franci elvetieni si s-au trezit brusc datori cu 30% mai mult decat
contractasera.
Au urmat
interventiile Troicii, pomparea de noi credite toxice de la BCE si FMI, cand
Grecia trebuia sa fie lasata sa falimenteze, austeritate merkelianica, taxe si
supra taxe, masuri antieconomice care au provocat dezastrul. Doar asa poti
ingenuchea si supune o tara ptr. a putea, ulterior, s-o cumperi, penny by the
dollar. Au fost vizate porturile (Grecia are cea mai mare flota de transport
maritim din lume), insule, aeroporturi, resurse, apa, energie, autostrazi, tot
ce poate produce profit fara transpiratie si care urmau sa intre in poseseia
unor corporatii din anturajul creditorilor.
Insa,
ghinion. In ianuarie, Syriza a castigat alegerile si toate aranjamentele
anterioare au cazut. Stop „privatizarilor” dubioase, stop furaciunilor. Tsipras
a fost imediat transformat in BINLADENUL Europei. Comisia de ancheta a luat la
puricat toate tranzactiile guvernelor anterioare si sunt sigur, multi vor
rugini in puscarie.
FMI a simtit
pericolul si, ptr. a se proteja imagologic, a aruncat pisica moarta in curtea
BCE, publicand un raport din care reiese ca masurile impuse Greciei de Comisia
Europeana au fost catastrofale. Ce urmeaza dupa 5 iulie, ramane de vazut. Ptr.
ca in ciuda arogantei comentatorilor care le stiu pe toate si nimic, grecii au
in maini soarta zdrentuita a Europei, efectul dominoului este ireveresibil.
Efharisto para poli!” (Cristian Florin – roman stabilit în Grecia)
“FMI i-a
instruit pe jurnaliştii greci în Washington, ptr. a prezenta ştiri favorabile
FMI-ului şi Comisiei Europene” a declarat un jurnalist grec platit de FMI ptr.
aceasta misiune.
Pericle -
filosof grec, făcea o distincţie de mare însemnatate ptr. atenieni şi anume
aceea între cetăţenii interesaţi de treburi publice - polites - şi cetăţenii
care urmăreau doar propriul interes - idiotes. Democraţiile actuale s-au dovedit
a fi conduse doar de IDIOTES!
Platon alt
filosof grec, considera că democraţia este periculoasă ptr. ca plasează puterea
politică în mâinile poporului ignorant şi plin de invidie. Elargumenta că,
datorită ignoranţei şi prostiei lor, oamenii nu vor şti şi nu vor fi capabili
să utilizeze puterea politică ptr. binele comun, majoritatea fiind interesată
să-şi satisfacă exclusive intereselepersonale.
Tot Platon
spunea ca din democraţie decurg războiul civil, anarhia şi distrugerea oraşului
- stat (polisul). Când democraţia va lăsa polisul în această stare mizerabilă,
oamenii vor cere lege şi ordine. Atunci ei se vor strânge în jurul oricărui om
suficient de puternic ptr. a pune capăt anarhiei. Dar o astfel de persoană va
fi întotdeauna un despot, un tiran căruia nu-i pasă de polis sau de popor, ci
numai de putere. Astfel, democraţia, nu este altceva decât o serie de paşi
marunti spre despotism.
Aristotel –
filosof grec care a trăit în perioada 384 î.e.n. - 322 î.e.n. - spunea
„Democraţia este calea cea mai uşoară către tiranie”; constata si ca democraţia este una dintre
cele mai corupte forme de organizare statală ptr. câ. statul devine captiv în
mâinile unor mici grupuri de interese capabile să manipuleze cu uşurinţă masele
în scopul îmbogăţirii personale în timp ce populaţia este ţinută în sărăcie
lucie.
Efectul
negativ major al democraţiei: prostimea decide (aparent) strategiile
economico-sociale ale ţării iar intelectualii minoritari sunt obligaţi să se
supună aşa-ziselor decizii ale majorităţii.
Grecii au
civilizat lumea; au fost cei care au implementat ptr. prima oară în lume
democraţia (anii 600 î.e.n.) şi după vreo 200 de ani de funcţioare au renunţat
la ea; devenise un sistem bolnav şi f.
corupt! Ar fi culmea ca astăzi, pionierii democraţiei, să devină victimele asasinilor
economici democraţi !!!
În urmă cu
2400 ani, în timp ce grecii se confruntau cu anomaliile sistemuluidemocrat,
nemţii, francezii şi englezii se jucau încă în ţărână fiind la stadiul de
Neanderthal. Iar astăzi le dau lecţii? „Democraţii” actuali sunt criminalii
economici ai ţărilor emergente care încearcă – fără succes – să intre pe
pieţele internaţionale cu produse performante, ecologice şi care, desigur, fac
concurenţă serioasă chimicalelor din vest.
De aceea
laptele vacilor noastre neaoşe care pasc iarba proaspătă de pe câmpuri nu mai
este acceptat de UE (auzi tu, cica nu e eco!!!), de aceea nici viile noastre nu
mai produc struguri buni ptr. vinuri, nici strugurii portughezilor n-au mai
fost ok deşi vinul de Porto era celebru în toată lumea dar, după ce viile lor
au fost smulse din pământuri şi replantate în Franţa, brusc şi vinul a devenit
perfect vandabil pe pieţele lumii !
FMI, BM, UE
şi toate organizaţiile internaţionale au supt sângele popoarelor mici, le-au
suprimat complet independenţa şi suveranitatea, le-au distrus bruma industriei,
speranţa, visurile, au transformat cetăţenii în sclavi şi ţările lor în colonii
!
Ordinarilor!
Vremea imperiilor a apus! O organizatie internaţionala aşa cum este UE nu poate
rezista timp îndelungat datorită tratamentului discreţionar aplicat membrilor
săi. Dacă nu s-ar dori colonizarea ţărilor sărace ale UE şi transformarea
cetăţenilor acestora în sclavi, atunci ar fi fost egalitate între toţi
cetăţenii începând cu salariile, pensiile, ajutoarele sociale, preţurile şi
terminând cu libertăţile individuale. Or, realitatea este complet diferită;
sunt discrepanţe uriaşe între cetăţenii UE şi din acest motiv este imposibil să
subziste ca organizaţie … imperială.
Implementarea
euro în Romania ar pune definitiv cruce poporului român. Trecerea la euro a
fost mai putin simţită la germani, în rest, italienii, spaniolii, portughezii
şi grecii au sărăcit complet. Au avut nevoie de ani de zile ptr. redresare
economico-financiară şi unii dintre ei nu şi-au revenit nici azi!
Este
regretabil că România NU are politicieni verticali, bărbaţi adevăraţi şi mai
ales NU are polites ci doar Idiotes. Regretabil este si că nici poporul, in mod
intentionat depatriat, nu mai reacţionează prompt la abaterile politicienilor
ori nedreptăţilor, nu cunoaşte DEMNITATEA şi nici nu simte MÂNDRIA GRECILOR!
YVONE FOTACHE
Hoți versus păgubiți
Pamantul e
vai steaua lui ! Ce au vesticii e din furat
– colonii si teritorii de la
vecini – e la mintea cocosului.
Romanii au
avut, asa ca au stat cum stau si azi : ca tampitii si prostii, ca sa-i
jefuiasca strainii!
Ce e ISTORIA ? O poveste cu talhari
si criminali, aia este!
De la Troia,
la Razboiul din Golf, acelasi rahat : expeditii de jaf. Acum cateva sute de
ani, vesticii trebuiau sa mearga pe mare la furat, azi ne aduc noua rahaturi pe
uscat si cica-s de mancat…
Niste mizerii, dar
musai sa platesti firma, brandul.
Cum suna, de pilda :
„Carnati de Turingia”? WOW! O mizerie!
Dintr-un
porc romanesc nu poti sa faci asa ceva nici din greseala. Nici un amarat de
cartof pai nu au aia pe acolo – zici
ca-s peleti. De ciolan afumat nici nu au auzit, ca urmare fasolea lor –
insipida oricum! – devine inutilizabila.
Așa ca,
mi-am făcut o lista cu ce trebuie adus din Romania in vestul cel civilizat!
N’spe zeci
de kile de cartofi, 200 kg de burta vita, 200 de ciolane afumate, saci de mere,
ceapa – groaznic! – oala
sub presiune Kuhta, morcovi, 30 cutii branza Nasal (net peste orice au astia!)
30 bucati de branza Homorod, 500 metri liniari de carnati, un brat de salam de
Sibiu, o canistra de tuica de prune, 50 de table de slanina si… mai vad eu.
Si imi bag
picioarele in dietele lor de figuranti, de hoti, de zgarciti, care ambaleaza fiecare
cartof in parte, ii dau o denumire pompoasa si de fapt e net inferior celor
care se aruncau in spatele aprozarelor lui Ceausescu!
Dar… nu ei,
„civilizatii”, sunt prosti !
Romanii sunt prostii.
Au vrut „o tara ca
afara” – ca afara o sa fie!
Bai
mototolilor, fosta armata romana canta : „Nu vom ceda nici o palma de pamant, chiar
de vom intra-n mormant!”
E cel mai
bun pamant din lume. De aceea isi rescriu istoria toti vecinii nostri, ca sa
puna laba pe el – si nu numai vecinii. Care parteneriat, care
prieteni? Aiurea!
Vine
pampalaul ala de Charles si isi pune ceapa aici si face dulceturi din fructe
adevarate!
Și romanii?!
Romanii… ciotca la saorma cu de toate.
Stau cu mana
la cosor. Pai ma, teritoriul acesta este absolut vital! Cica „lapte din Alpi” –
un pisat. Vorbe, reclama!
Imperiul
Roman a venit aici pentru ca-si bateau unii calatori gura : „In Dacia curge
lapte si miere, iar vesela e din aur.”
Romania
exista ca tinta fixa pentru orice alta tara sau concern multinational, nu
exista prieteni in jocul profiturilor la nivel mondial. Vaca de muls, atat si
nimic altceva. NI-MIC!
Mai mult,
tara e locuita de prosti usor de pacalit si manevrat. Sa fii popor sarac intr-o
tara ca Romania, in mod cert nu meriti ceea ce ai!
De ce, m-a
intrebat un marinar, desi are iesire la mare, Romania nu a insemnat mare lucru
in istoria navigatorilor si a vaselor de tot soiul?
Caci, in
afara de panzarul moldovenesc, el alte corabii romanesti nu stia. Nu galere, nu
caravele, nu bricuri, fregate, goelete, baleniere, crucisatoare sau cuirasate,
nu portavioane, etc. – nimic in afara de barci de pescuit si plute pe Bistrita!
Caravelele
portugheze și spaniole au mers la furat pana în America. Vikingii au tras la
ramele drakkarelor, manati de foame, tot pana in America. In 1722, olandezii au descoperit Insula
Pastelui si au sarbatorit asta macelarind populatia!
Evident,
primii invadatori planetari sunt englezii. Dupa care vin spaniolii,
portughezii, olandezii, turcii… Toti cei
care aveau flote ! Istoria i-a inregistrat ca descoperitori, dar descoperirile
au fost doar inerente in goana lor lacoma dupa bogatiile lumii. In realitate,
mergeau la furat!
Toata
istoria navala este un concurs pentru suprematie si descoperirea de noi rute
comerciale. Multi si-au frant gatul. Olandezii au fost printre cei mai
temerari – au fortat Novaia Zemlea (Nova Zembla, cum
spun ei) pierzand navele si intorcandu-se acasa doar cinci la suta, dupa ani si
ani, pe o ruta reusita doar peste 200 de ani, de catre un spargator de gheata
atomic. Dracii de englezi au inhatat 60% din uscat, la un moment dat, iar asta
nu demult.
FOAMEA SI LACOMIA !
Mergeau la
furat si spaniolii, nu pentru a face pe bunii samariteni, chiar daca-si carau
si preotii misionari dupa ei.
Romanii
aveau ce le trebuia, de aceea nu se omorau cu navigatia. Neamurile care nu
aveau iesire la mare si nici mancare, dadeau buzna la vecini. Am intrat noi
peste careva ?
Niciodata!
Pentru ca
aveam de toate! Ehei, acu’ s-a rezolvat, nu mai avem!
Asa ca…
n’spe milioane de romani si-au luat lumea in cap si sunt ba la munca, ba la
furat, ba la ucis prin Afganistan (in cardasie cu alti hoti !) sau inrolati in
Legiunea Straina.
Mecanismul
jafului este simplu : orice neam, care intrepatrunde alt neam, vine la furat !
Toti hotii
au aceeasi vrajeala, ca englezii in India : cica aduc civilizatia.
Aiurea, au
venit sa fure! La noi, indiferent ca au fost habsburgii si apoi austro-ungarii
(care mai sunt inca !) ca au fost turcii sau grecii din Fanar, ca au fost
nemtii si pe urma rusii, aceeasi situatie : toti au venit la furat!
Pana si
bulgarii au venit la ciupeala pe aici de-a lungul istoriei. Dintre vecini,
numai sarbii au avut ce le trebuia, asa ca macar ei ne-au lasat dracu’ in pace…
Ziare.com
Departamentul de Stat al SUA:
Romania continua sa numeasca strazi, scoli, biblioteci dupa persoane condamnate
pentru crime de razboi naziste sau crime impotriva umanitatii
Marti, 29 Mai 2018, ora
20:40
Raportul
anual al Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasa in lume
pe anul 2017 face referire, in sectiunea privitoare la Romania, la ritmul lent
al restituirii proprietatilor religioase confiscate, la necesitatea
recunoasterii depline a Holocaustului si extinderea predarii acestuia, precum
si, printre altele, la plangeri de discriminare a unor grupuri religioase
minoritare in raport cu Biserica Ortodoxa Romana.
In raportul
despre Romania, care acopera intervalul 1 ianuarie-31 decembrie 2017, se arata
ca executivul roman a aprobat recunoasterea catorva grupuri religioase ca
asociatii religioase, dar a respins cererile altora. Grupuri religioase
minoritare, in special, au continuat sa obiecteze fata de sistemul de incadrare
juridica a organizatiilor religioase.
Conform
documentului, au continuat sa existe raportari despre ritmul lent al
restituirii proprietatilor confiscate, in special din partea Bisericii
Greco-Catolice si a comunitatii evreiesti, iar numarul deciziilor unor agentii
si instante privind restituirea de proprietati a ramas scazut.
Grupuri
religioase minoritare au continuat sa afirme ca guvernul si administratiile
locale acorda preferinta Bisericii Ortodoxe Romane (BOR), sa raporteze
incidente de discriminare impotriva lor si sa conteste aplicarea de catre guvern
a legilor privind educatia religioasa in scoli.
Denumirea
unor strazi, organizatii, scoli si biblioteci dupa persoane condamnate pentru
crime de razboi naziste sau crime impotriva umanitatii a continuat, se mai
spune in raportul Departamentului de Stat.
Totodata,
afirma documentul, inculparile pentru discurs antisemit si negare a
Holocaustului raman rare, in timp ce predarea Holocaustului s-a mentinut
optionala in scoli. Totusi, lideri guvernamentali au continuat sa se pronunte
impotriva antisemitismului, iar guvernul a transferat o proprietate catre
Institutul Elie Wiesel pentru infiintarea unui muzeu al istoriei evreilor din
Romania.
In ce
priveste politica guvernului american, raportul mentioneaza ca ambasada SUA la
Bucuresti i-a transmis secretarului general al guvernului roman preocuparile
sale continue fata de ritmul lent al restituirii proprietatilor. De asemenea,
ambasada a continuat sa faciliteze intalniri intre WRJO (World Jewish
Restitution Organisation, Organizatia Mondiala Evreiasca pentru Restituirea
Bunurilor) si guvernul roman pentru a ajuta la accelerarea procesului de
restituire a proprietatilor si de acordare de pensii pentru supravietuitorii
Holocaustului.
Oficiali ai
ambasadei si reprezentanti ai Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA
(USHMM) au continuat discutiile cu ministri ai guvernului roman, cu oficiali
din Ministerul Educatiei si cu lideri ai principalelor partide, subliniind
importanta recunoasterii oficiale depline a Holocaustului in Romania,
necesitatea extinderii predarii Holocaustului atat catre elevi, cat si catre
functionari, precum si necesitatea implementarii depline a recomandarilor
Comisiei Wiesel.
Mai sunt
mentionate in raport asistenta acordata de ambasada SUA eforturilor USHMM de a
avea acces la arhivele nationale din Romania, sprijinul oferit de ambasada
Institutului Elie Wiesel pentru infiintarea unui muzeu al istoriei evreilor din
Romania, intalniri ale unor diplomati ai misiunii cu un lider regional al
Bisericii Greco-Catolice la Bucuresti pentru discutii despre relatiile cu BOR,
incidente de discriminare din partea autoritatilor locale si relatiile cu
guvernul.
Departamentul
de Stat supune Congresului SUA raportul anual privind libertatea religioasa in
lume. Ambasadele americane pregatesc versiunile initiale ale capitolelor pe
tari pe baza informatiilor de la oficiali guvernamentali, grupuri religioase,
organizatii neguvernamentale, jurnalisti, asociatii de monitorizare a
drepturilor omului, persoane din mediul academic si altii.
Comentariu
Singura
preocupare a Departamentului de Stat, este cea a pensiilor pe care ar trebui sa
le primeasca evreii care au suferit ca urmare a asa zisului
"holocaust"din Romania!
Totul a
pronit de la criminalul Iliescu, cel care in Israel, a comparat prigoana
evreilor romani cu prigoana comunistilor de catre autoritatile romane
interbelice!
Cum in
conceptia sionista, singura prigoana admisibila in istorie este cea contra
evreilor, acestia au sarit ca arsi ajungandu-se la o comisie care a inventat un
holocaust roman, desi insusi marele rabin al evreilor romani din timpul
maresalului Antonescu a recunoscut , intr'un interviu inregistrat, ca acesta a
salvat vietile evreilor romani oprind deportarea lor in lagarele hitleriste, cum
au procedat autoritatile maghiare, inclusiv cu evreii din Ardealul de Nord
cedat lor prin Diktatul de la Viena!
Cum, oriunde
apare problema persecutiilor evreilor, apare problema banilor, evident se cer
pensii!
Se ridica intrebarea
responsabilitatii evreilor adusi cu tancurile sovietice in Romania care au
instaurat cea mai crunta teroare din istoria Romaniei, cea comunista, cu sute
de mii de victime!
Cum se
quantifica raspunderea evreilor pentru atrocitatile comuniste, statistic
demonstrandu-se ca acestea au avut loc atunci cand guvernele comuniste erau
compuse in majoritate zdrobitoare din evrei, cozi de topor sovietice?
Cat despre
denumirile strazilor cu persoaje vinovate de crime contra umanitatii, nu prea
vad care mai sunt, cu mici exceptii de satrapi comunisti ramasi probabil din
neatentie administrativa!
Cred ca
Departamentul de Stat exagereaza ingerintele in treburile interne romanesti, si
ar trebui sa fie satisfacut cu loialitatea de aliat al Romaniei!
Asi dori sa
stiu cum a rezolvat problema holocastului, autoritatile ungare, stiut fiind ca
au fost trimisi in lagarele naziste sute de mii der evrei, deliberat, de catre
guvernele maghiare, ceeace in Romania nu s-a intamplat! Teo
PAUL
CURCA
Noua politie a gandirii
Dacă spui
toate aceste lucruri, după părerea progresiștilor, întărești prejudecățile la
adresa minorității rrome și a grupurilor vulnerabile, astfel de declarații
"legitimează rasismul, sexismul și clasismul existente în societatea
românească"se arată în acuzația adusă lui Vasile Bănescu. Când văd
asemenea reacții am impresia că realitatea este complet falsificată, refuzăm să
vedem ceea ce se întâmplă cu noi. Problema fetelor minore gravide este gravă,
dar modul cum vor progresiștii să o rezolve este fals. Soluția lor nu se leagă
de rezolvarea vreuneia din problemele prezentate anterior, propune în schimb
educația sexuală în școli. Ei nu identifică adevăratele probleme, ba chiar
acuză de ură și intoleranță pe cei care o fac. Pentru că a spus câteva lucruri
de bun simț, domnul Vasile Bănescu este reclamat la CNCD, i se cere socoteală,
se intenționează să i se dea amenzi. Sunt suficiente indicii care să ne arate
căi nu mai trăim într-o lume normală.
Creștinismul
este atacat de progreșiști, de stângiști, de adepții marxismului cultural
pentru că se opune modelului de societate pe care vor să-l implementeze
aceștia.
Dar până
acum au fost doar discuții, încercări de intimidare, amenințări. Acum însă e
posibil să se treacă la next level: amenzi pentru exprimarea unor păreri care
exprimă un punct de vedere creștin. De acum libertatea de exprimare este
limitată printr-o decizie a unei minstituții care poate da amenzi pentru
exprimare liberă.
Creștinismul
este declarat discurs al urii pentru că susține cu fermitate păstrarea unor
valori clasice legate de familie, de educație, de menținere a unei moralități
în spațiul public. Toate acestea sunt intens atacate acum, oamenii se simt
liberi numai dacă sunt încălcate toate regulile de bun simț, pe care oamenii de
dinaintea noastră le considerau ca de la sine înțelese.După mersul lumii,
valorile pe care le apară creștinismul, valorile clasice care au ținut omenirea
împreună până acum, sunt pe cale de dispariție. Iar cine mai vorbește în numele
lor, este pasibil de amendă.
Modul cum
este tratat cazul Bănescu este un exemplu tipic de gândire ideologizată. Că
fetele rrome părăsesc școala devreme, sunt măritate de familie și fac copii,
sunt fapte obținute statistic, dar pe care le putem și verifica dacă observăm
modelul de comportament al comunităților de rromi. Și nu văd un om care
trăiește în această țară care să nu vadă că asta este realitatea. Și totuși,
reclamația la CNCD demonstrează contrariul. Nu mai contează faptele, ceea ce
rezultă din observarea lor. În gândirea ideologizată, să vorbești despre
realități măsurate devine discurs discriminatoriu despre rromi.
Alt cap de
acuzare pentru domnul Bănescu a fost că l-a parafrazat pe Victor Hugo, „cine nu
crede în nimic, este capabil de orice”, iar un ateu s-a simțit lezat și a făcut
rapid o reclamație. Aici se arată că purtătorul de cuvânt al BOR ar fi comis
„următoarele delicte: discriminarea persoanelor ce nu au credințe religioase / superstițioase;
promovarea unui comportament injust și degradant prin canale de promovare în
masă, Trinitas TV”. Trebuie să recunoaștem că e o nouă limbă de lemn foarte
dură, nu poți glumi cu discriminarea, degradarea promovate de către Trinitas.
Probabil că sărmanului ateu care a făcut reclamația i-a fost frică să mai iasă
din casă după ce a auzit cuvintele domnului Bănescu de teama creștinilor care
promovau un comportament injust împotriva lui.
Dacă n-aș fi
văzut știrea în mai multe locuri aș fi zis că e o glumă. Cum să reclami
folosirea unui citat din Victor Hugo, cum să fii atât de limitat intelectual?
Reclamația este împotriva domnului Bănescu, dar ea se poate extinde împotriva
lui Victor Hugo, că doar cuvintele lui sunt în discuție și, prin extensie,
împotriva oricărui scriitor și a oricărui cititor care ar mai avea ideea să dea
vreun citat. Dacă luăm în considerație vorbe care nu ne convin, orice grup sau
categorie socială se vor simți lezați. Vor fi intezise citatele despre gay,
negri, rromi, femei (câți scriitori misogini există!), burghezi, țărani,
muncitori, capitaliști, marxiști, comuniști, credincioși, musulmani, atei, copii,
tineri, bătrâni. Orice scriere, a oricărui scriitor, are de susținut niște idei
și de respins altele, ceva de spus în favoarea cuiva și, desigur, ceva de spus
împotriva cuiva. Ăsta e conținutul literaturii și nici nu poate fi altul. Dacă
luăm de bun că oricine s-ar putea simți discriminat, lezat, degradat, atunci
toți scriitorii vor ajunge să fie interziși, mari sau mici, din trecut sau de
azi. Se va obține, după asemenea epurare masivă, ceva ce va purta fraudulos
numele de literatură, va fi o corectitudine politică aplicată culturii, mai
plictisitoare decât creațiile propagandistice ale realismului socialist, pentru
cine a prins timpul când acestea au fost intens mediatizate.
Ideea
acestor oameni este că nu va fi eliminat tot din cultură, căci ei se concentrează
pe ceea ce poate fi scos din ceea ce a mai rămas din cultura creștină a
Europei. Dar dacă intrăm în logica lor, și urmărim ce rezultă din aplicarea
riguroasă a principipiilor corectitudinii politice, vom vedea că aproape nimic
semnificativ nu mai rămâne în picioare. Și nu văd de ce, odată pornit tăvălugul
excluderilor, s-ar opri într-un anumit punct și ar spune: e suficient cât am
suprimat, hai să păstrăm restul. Nu, așa ceva nu se va produce niciodată,
revoluția trebuie să fie continuă, sau nu e deloc.
Suntem în
punctul în care există o categorie de oameni căreia nu-i va păsa de această
ciopârțire. Oricum, ei nu mai au treabă cu ceea ce încă mai poartă denumirea de
artă și cultură în facultățile umaniste. Pentru că singura caracteristică a
artei care îi interesează, este să nu îi lezeze cumva pe gay, negri, romi,
femei și pe oricine se mai poate simți jignit de ceva pe lumea asta,
bineînțeles în afară de bărbații albi creștini. Ar fi bine ca cei care au în
biblioteca proprie capodoperele literaturii universale să le păstreze bine,
căci nu se știe dacă vor mai putea fi tipărite, și dacă cumva citirea lor va
mai fi legală.
CNCD-ul este
o instituție care se ia prea mult în serios atunci când își arogă dreptul de a
sancționa gândirea liberă, când este pregătită să dea amenzi pentru descrierea
realității sau pentru citarea unui autor clasic. Intențiile acestei instituții
sunt clare. Cred că ar fi momentul ca aceia care au convingeri conservatoare și
creștine să ia atitudine, să nu permită degradarea climatului în care ne
desfășurăm viața, rostirea adevărului să nu devină, ca în dictatură, un act
riscant.
https://georgeanca.blogspot.com/2018/05/evreii-eminescu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu