Stimate domnule
profesor IOAN AUREL POP,
președinte al Academiei
Române,
Îmi fac
datoria de a vă prezenta o situație excepțională care privește în modul cel mai
direct Academia Română, dar și interese naționale de importanță majoră. Sunt
convins că nu veți trece cu vederea cele relatate mai jos și că veți reacționa
cu toată energia în apărarea dreptății și adevărului, a intereselor naționale
românești afectate într-un mod inadmisibil pentru lumea în care ne străduim să
trăim, pentru principiile de organizare și de funcționare ale acestei lumi.
Iată, pe
scurt, faptele pe care funcția de președinte al Academiei Române vă obligă să
le cunoașteți și să decideți asupra unei reacții potrivite:
Pe la
începutul anilor 90, colegul dumneavoastră Eugen Simion a fost contactat de o
persoană din Paris, fost secretar particular al defunctului Wilhelm Filderman.
Acesta i-a făcut cunoscut domnului academician Eugen Simion faptul că se află
în posesia unui manuscris al cărui autor, Wilhelm Fiderman, i l-a încredințat
înainte de a muri (în 1963), cu indicația testamentară ca acest manuscris să
intre în posesia Academiei Române de îndată ce la București va înceta
guvernarea comunistă. Manuscrisul conținea un Jurnal al lui Filderman, care, ca
lider la Comunității Evreiești din România, și-a consemnat în acest fel
mărturia sa, extrem de prețioasă, asupra celor petrecute în România în timpul
vieții sale. Acest prețios manuscris i-a fost oferit domnului Eugen Simion spre
a-l aduce la București, la proprietarul de drept al Jurnalului, Academia
Română.
Nu este greu
să ne dăm seama cât de prețioase sunt aceste mărturii, ale „celui mai important
evreu din Europa”, cum l-au considerat evreii din Statele Unite ale Americii.
După cum se știe, Wilhelm Filderman a fost nevoit, după instaurarea regimului
comunist în România, să se refugieze în Occidentul democratic, unde și-a trăit
ultimii 15 ani. În acești ani de exil, Wilhelm Filderman nu s-a rupt de Țara sa
natală, a urmărit cu atenție cele ce se petreceau în România și deseori a luat
atitudine publică în apărarea intereselor românești, a principiilor
democratice, grav încălcate de dictatura proletariatului instaurată la
București sub oblăduirea Armatei Roșii.
Avem toate
motivele să bănuim că mărturia expusă în Jurnal de Wilhelm Filderman este de
prim rang ca valoare documentară pentru istoria evenimentelor petrecute în
România, îndeosebi a evenimentelor care au afectat viața evreilor din România,
subiect aflat în discuția specialiștilor în istoria recentă a României.
Din păcate,
domnul Eugen Simion s-a purtat excesiv de corect și nu și-a luat răspunderea de
a accepta donația în numele Academiei – se pare că regulamentele Academiei au
prevederi și restricții clare în privința donațiilor de carte și manuscrise, ci
a propus ca domnia sa, când se va întoarce în Țară, să informeze conducerea
Academiei despre donația respectivă și abia după aceea să se accepte textul în
colecția de manuscrise a Academiei. Ceea ce s-a și întâmplat, conducerea
Academiei dându-și acordul pentru acceptarea donației. Urmând ca la proxima
ocazie domnul Eugen Simion să-i facă o vizită la Paris celui ce deținea în
păstrare Jurnalul lui Filderman.
Nu știu câte
zile s-au scurs de la întrunirea conclavului academic care și-a dat acordul și
ziua în care Eugen Simion s-a întors la Paris după manuscrisul care intrase
deja în posesia Academiei Române. Ajuns la locuința fostului secretar al lui
Filderman, Eugen Simion avea să afle că între timp locuința respectivă fusese
vandalizată de o echipă de agenți – foarte probabil agenți Mossad, care au
pretins gazdei să le dea manuscrisul rămas de la Filderman, au făcut și o
percheziție să vadă ce alte obiecte / documente de interes public mai deține
bietul om, l-au bruscat, l-au amenințat, l-au înspăimântat în asemenea hal că
bietul om după câteva zile s-a și stins din viață. A rămas în viață soția sa,
dna Sorina Berceanu, fostă colegă de facultate cu dl Eugen Simion, și ea
înspăimântată de moarte. Ulterior, prin surse indirecte, s-a aflat că Jurnalul
lui Filderman a ajuns la Yadvashem și se află „sub șapte lacăte”!
Nu e cazul
să vă explic dumneavoastră care este importanța acestui manuscris pentru
aflarea adevărului în chestiunea Holocaustului din Transnistria de care noi,
românii, suntem acuzați. Filderman a cunoscut în mod direct, nemijlocit, care a
fost soarta evreilor strămutați de mareșalul Ion Antonescu în Transnistria.
Asupra acestei chestiuni el s-a pronunțat public în două ocazii bine cunoscute:
în declarația ca martor în procesul „atacului de la Ambasada română de la
Berna” și în raportul prezentat la Congresul Internațional de Demografie din
1957. În ambele documente marele lider evreu care a fost Wilhelm Filderman
prezintă o imagine net favorabilă guvernării antonesciene, care nu ne poate
lăsa indiferenți, atât ca istorici, cât și ca simpli cetățeni care aparținem
poporului român. Suntem solidari cu trecutul istoric al Neamului nostru cu
condiția reconstituirii corecte a acestui trecut! Mărturia lui Filderman este
una dintre cele mai avizate, poate chiar cea mai avizată și este un drept al
nostru, al românilor și al evreilor din România, să cunoaștem nemijlocit
această mărturie.
Gestul
autorităților israeliene de a-și însuși manuscrisul Jurnalului lăsat de
Filderman cu limbă de moarte să intre în posesia Academiei Române nu poate fi
acceptat nicicum.
Drept care,
domnule președinte al Academiei Române, în calitatea Domniei Voastre de
beneficiar al voinței testamentare a autorului Jurnalului, și în virtutea
conștiinței clare a importanței acestui Jurnal pentru o justă apreciere a
prestației românești în istoria lumii, vă solicit să declanșați operațiunea de
recuperare a manuscrisului sustras și însușit pe nedrept într-un mod
incalificabil de către autoritățile istaeliene. Jurnalul lui Filderman aparține
în fapt poporului român, este un obiect de patrimoniu național românesc, de o
valoare unică prin forța sa probatorie într-o dispută care nu poate lăsa
indiferent pe niciun român, pe niciun evreu care, într-un fel sau altul, a avut
tangență cu societatea românească, cu ospitalitatea românească.
Las la
aprecierea Domniei Voastre ce urmează să faceți acum, după ce ați luat
cunoștință de cazul prezentat mai sus! Îmi îngădui să vă sugerez câțiva din
pașii pe care, după mintea mea, ar urma să-i faceți. Iată-i:
- o discuție
cu dl academician Eugen Simion, încheiată cu o declarație notarială,
inatacabilă juridic, a acestuia;
-
prezentarea cazului la toți membrii Academiei și consultarea acestora asupra
celor ce urmează a întreprinde Prezidiul Academiei;
-
contactarea dnei Sorina Berceanu la Paris, dacă mai este în viață, și obținerea
de la dînsa a unei declarații amănunțite asupra Jurnalului;
- o
cercetare atentă a documentelor rămase în arhiva Academiei cu privire la
discuțiile purtate pe acest subiect atunci când s-a decis acceptarea donației
oferite post mortem de Wilhelm Filderman;
-
prezentarea acestui „dosar” către autoritățile românești, în atenția
guvernului, a ministerului de externe, a SRI, SIE etc., prin care să solicitați
acestor instituții sprijinul;
-
contactarea ambasadei Israelului și prezentarea cererii Academiei Române
privitoare la recuperarea Jurnalului;
-
mediatizarea cazului în datele sale sigure, indiscutabile.
A trecut un
sfert de veac de la producerea abuzului săvârșit de autoritățile israeliene
împotriva unor drepturi imprescriptibile ale românilor, în primul rând
împotriva dreptului la adevăr, a cărui cunoaștere este împiedicată de
autoritățile israeliene.
Domnule președinte Ion
Aurel Pop,
Adaug în
anexă la această cerere un fragment din textul care circulă sub titlul apocrif
de „Testamentul lui Filderman”. Acest text ne permite să bănuim care este
sensul în care pledează mărturia lui Filderman în discuțiile ce se poartă în
legătură cu implicarea noastră, a românilor, în fenomenul numit „Holocaustul
din Transnistria”.
Cu
convingerea că toate cele de mai sus vor stârni interesul și implicarea domniei
voastre, în conformitate cu îndatoririle ce vă revin ca președinte al Academiei
Române, vă asigur că intervenția Dumneavoastră este nu numai legitimă, dar și
pe placul oricărui individ cu un minim simț al justiției, al respectului pentru
adevăr.
Cu urări de
bine, de reușită, de împlinire a proiectelor, al dumneavoastră
Ion Coja
București 20
mai 2018
*
Anexă
Reproduc în
întregime așa zisul TESTAMENT AL LUI FILDERMAN. În realitate este vorba de o
declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul
desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai PNȚ,
aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la
Berna. De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la
perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu. Drept care această porțiune din
declarație am cules-o cu litere mai îngroșate, cu aldine.
„Subsemnatul
Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost
președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și
președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA,
Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:
În opinia
mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu
asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul
disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației
străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate
de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația
excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus
la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie
căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va
trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.
Pentru a
scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea
comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva
fapte.
A fost mereu
acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului
și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi
fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării
fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste
ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei
organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul
proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat
sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat
măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această
organizație, și să restabilească ordinea în țară.
În perioada
dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul
Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor
expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația
românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii
în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.
Am fost
martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în
momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.
Mareșalul
Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure
împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație
intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de
20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de
teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.
– Grație
politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare
tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată
conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.
Menționez
acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în
măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și
de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară
dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare
să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.
Asemenea
situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație
militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de
comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.
În ansamblul
său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni
sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și
libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată,
fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a
fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța
de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți
omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile
liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria,
fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.
Am fost
martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate
de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor
întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.
Omnipotența
și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare
trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.
Cât despre
extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect
special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să
fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva
evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care
voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit
obiect.”
De la: Ion Coja
Profesorul Ion Coja:
„Eu n-am colaborat cu Securitatea! Nu m-a lăsat mama!
Securitatea a colaborat însă cu mine, uneori fără ca eu să știu!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu