ORTODOXIA ESTE VIAȚĂ
Există o părere greșită, din păcate mult prea
răspândită astăzi, cum că ne este de ajuns o Ortodoxie mărginită la clădirea
bisericii și la activități formal „ortodoxe”, cum ar fi să ne rugăm în anumite
momente sau să facem semnul crucii; în toate celelalte privințe, zice această
părere, putem fi ca toți ceilalți, luând parte fără probleme la viața și
cultura vremurilor noastre, atât timp cât nu păcătuim. Oricine a ajuns să
cunoască cât de adâncă este Ortodoxia și cât de deplină trebuie să fie dăruirea
ce i se cere unui creștin ortodox serios, precum și cerințele totalitare ale
lumii contemporane, va vedea cu ușurință cât de greșită este părerea de mai
sus. Ori ești ortodox tot timpul, în fiecare zi, în fiecare împrejurare a
vieții, ori nu ești deloc ortodox adevărat.
Ortodoxia
noastră nu se arată doar în vederile religioase ferme pe care le avem, ci în
tot ce facem și spunem. Mulți dintre noi nu prea ne dăm defel seama de
răspunderea creștină, religioasă, pe care o avem pentru latura aparent seculară
a vieții. Cel ce are o adevărată viziune ortodoxă asupra lumii trăiește
dreptslăvitor fiecare aspect al vieții. Se ridică, așadar, următoarea
întrebare: cum putem cultiva și susține această viziune ortodoxă asupra lumii
în viața noastră de zi cu zi? Cea dintâi și cea mai vădită cale este de a fi în
legătură neîncetată cu izvoarele de hrană creștină, cu tot ceea ce ne dă
Biserica spre luminare și mântuire: slujbele Bisericii și Sfintele Taine,
Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, scrierile Sfinților Părinți. Trebuie
citite, bineînțeles, cărțile potrivite cu măsura de înțelegere a fiecăruia, iar
învățăturile Bisericii trebuie puse în făptuire după împrejurările vieții
fiecăruia; abia atunci acestea pot fi rodnice la călăuzirea și schimbarea
noastră în chip creștinesc.
Adesea,
însă, aceste izvoare de căpătâi ale creștinismului nu dau roadă în întregime,
ba uneori nu dau nici o roadă – fiindcă nu avem o dreaptă atitudine creștină în
privința lor și a vieții creștine pe care ar trebui s-o insufle. […]
Hrana
duhovnicească creștină, prin natura sa, este ceva viu și ziditor; dacă
atitudinea noastră în ce o privește este doar una academică și cărturărească,
nu vom izbuti să ne folosim cu adevărat de ea. Așadar, dacă citim cărți
ortodoxe sau suntem interesați de Ortodoxie doar pentru a ști sau pentru a ne
etala cunoașterea în fața altora, n-am înțeles nimic; dacă învățăm poruncile
lui Dumnezeu și rânduielile Bisericii Sale doar pentru a fi „corecți” și pentru
a judeca „incorectitudinea” celorlalți, n-am înțeles nimic. Toate aceste
lucruri nu trebuie să ne influențeze doar gândirea, ci și să ne înrâurească
viața și să o schimbe. În orice perioadă de criză a lucrărilor omenești – așa
cum sunt vremurile ce se aștern înaintea noastră, aici, în lumea liberă – cei
ce se vor încrede în cunoașterea exterioară, în legi, în canoane și-n
„corectitudine” nu vor putea rezista. Puternici vor fi cei cărora educația
ortodoxă le-a dat să simtă ce este cu adevărat creștin, cei a căror Ortodoxie
este în inimă și poate atinge inimile celorlalți. Nu-i nimic mai trist decât să
vezi cum cineva care a crescut în sânul Ortodoxiei, care are o oarecare
cunoaștere a catehismului, care a citit din Viețile Sfinților, care are o idee
generală despre ce înseamnă Ortodoxia, care înțelege cât de cât slujbele, este
totuși neputincios să priceapă ce se întâmplă în jurul lui. […]
Așadar,
atitudinea noastră, începând chiar de acum, trebuie să fie una cu picioarele pe
pământ și firească. Trebuie, adică, să se aplice la împrejurările reale ale
vieții, iar nu să fie rodul închipuirii, al escapismului și al refuzului de a
da piept cu realitățile adesea neplăcute ale lumii care ne înconjoară. O
Ortodoxie prea exaltată și prea cu capul în nori își are locul într-o seră și e
neputincioasă să ne ajute în viața de zi cu zi, cu atât mai puțin să îi mântuiască
pe cei din jur.
Lumea
noastră e nemiloasă și rănește sufletul cu asprimea sa; trebuie să răspundem,
mai întâi de toate, cu înțelegere și dragoste creștină, cu picioarele pe
pământ, lăsând isihasmul și formele sporite de rugăciune pentru cei ce sunt în
stare să le primească. Și, iarăși, atitudinea noastră nu trebuie să fie
centrată pe sine, ci să se îndrepte spre cei ce Îl caută pe Dumnezeu și doresc
să ducă o viață dreaptă. Astăzi, oriunde există o comunitate ortodoxă ceva mai
mare, apare ispita de a face din ea o societate de mulțumire a sinelui și de
încântare cu faptele bune și realizările noastre ortodoxe: cu frumusețea
bisericilor și a podoabelor din ele, cu fastul slujbelor, ba chiar și cu
neprihănirea credinței noastre.
Însă
adevărata viață creștină, încă din vremea apostolilor, a fost întotdeauna
nedespărțită de împărtășirea ei cu ceilalți. O Ortodoxie care e trăită așa îi
luminează și pe ceilalți – nu e nevoie să fie deschis un „departament misionar”
anume; focul adevăratului creștinism se împărtășește singur, fără să îi
trebuiască așa ceva. Dacă Ortodoxia noastră rămâne ceva pe care-l păstrăm
pentru sine, și ne mai și lăudăm cu asta, atunci suntem ca niște morți care-i
îngroapă pe morți – și aceasta e tocmai situația în care se află multe din
parohiile ortodoxe de astăzi, chiar și cele care numără în rândul lor mulți
tineri, dacă nu se vor adânci în credința lor.
Nu ajunge să
spui că tinerii vin la biserică. Trebuie să ne întrebăm ce primesc ei în
biserică, ce iau cu ei din biserică; dacă nu fac din Ortodoxie o parte de
nedespărțit a vieții lor, atunci nu e deloc de ajuns să spui că vin la
biserică. […] Nimeni nu tăgăduiește că astăzi Biserica e înconjurată de
vrăjmași sau că sunt unii care ar face orice pentru a profita de încrederea
noastră. Dar așa au stat lucrurile încă din vremea apostolilor, iar viața
creștină a fost mereu un risc din punctul de vedere al trăirii. Însă, chiar
dacă uneori se profită de noi și trebuie să fim prevăzători în această
privință, să nu renunțăm a avea o atitudine fundamental iubitoare și
încrezătoare, fără de care vom pierde însăși esența vieții creștine.
Lumea, care
nu-L are pe Hristos, trebuie să fie neîncrezătoare și rece, dar creștinii,
dimpotrivă, trebuie să aibă dragoste și deschidere, căci altfel vom pierde
sarea lui Hristos din lăuntrul nostru și vom ajunge asemenea lumii, buni de
nimic, izgoniți de pretutindeni și călcați în picioare. Puțină smerenie când ne
uităm la noi înșine ne va ajuta să fim mai darnici și mai iertători cu
greșelile altora. Ne place să-i judecăm pe alții pentru ciudățenia purtării
lor; le zicem „țicniți” sau „convertiți nebuni”. E adevărat că trebuie să avem
grijă cu oamenii într-adevăr dezechilibrați, care pot face mult rău în
Biserică. Dar ce creștin ortodox serios de astăzi nu e un pic „nebun”? Nu ne
potrivim cu căile lumii acesteia; și, dacă am face-o în lumea de acum, nu
suntem creștini serioși.
Adevăratul
creștin nu se poate simți astăzi acasă în lume; nu poate decât să se simtă și
să fie socotit de ceilalți un pic „nebun”. […] Atitudinea noastră creștină
trebuie să fie una pe care, în lipsa unui cuvânt mai bun, o voi numi
nevinovată. Lumea prețuiește astăzi să fii sofisticat, să fii descurcăreț în
cele ale sale, să fii „profesionist”. Ortodoxia nu prețuiește defel aceste însușiri;
ele ucid sufletul creștinului. Și, totuși, aceste însușiri se strecoară pe
furiș, întruna, în Biserică și în viețile noastre. […] Să păzim și să sporim
acele însușiri ale adevăratei viziuni ortodoxe asupra lumii: o atitudine vie,
firească, iubitoare, și iertătoare, care nu se preocupă de sine, păstrându-ne
nevinovăția și nelumescul, chiar dacă avem conștiința deplină și smerită a
păcătoșeniei noastre și a tăriei ispitelor lumii din jur. […]
Ortodoxia
este viață. Dacă nu trăim Ortodoxia, atunci, pur și simplu, nu suntem
ortodocși, indiferent de credința noastră formală.
Ierom. Serafim Rose, Perspectiva
ortodoxă asupra lumii
CONSTIINTA CURATA - Arhimandritul
Sofronie Saharov
Numai cei
care s-au apropiat de focul ceresc cu frica si cutremur, ajung sa cunoasca
darurile cele mai înalte ale lui Dumnezeu; cei care-si pastreaza statornic în
inimile lor o parere smerita despre ei însisi, care îsi pastreaza o constiinta
curata nu numai fata de Dumnezeu, dar si fata de semenii lor, fata de animale –
chiar si fata de lucrurile materiale produse de munca oamenilor, îngrijindu-se
de întreaga creatie.
Arhimandritul Sofronie Saharov,
Rugaciunea – experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr.,
Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 171
ADUCEŢI-L PE DUMNEZEU ÎN INIMILE
VOASTRE!
„- Nu vă daţi seama cât de bucuroşi
sunt diavolii să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire! Un oftat din
inimă face mai mult decât orice rugăciune”!
- Părinte, ce ne sfătuiţi să facem
atunci când avem în faţă o carte de rugăciuni, iar gândurile ne zboară la cele
lumeşti?
- Eu sunt pentru rugăciunea din inimă.
Momente de suişuri şi coborâşuri există chiar şi-n lumea sfinţilor. Şi la ei
pot exista momente de vid. Dacă în timp ce te rogi o să vină duhuri rele să-ţi
schimbe mintea de la rugăciune, nu trebuie să te temi. Nu există creştin sau
monah să nu fie ispitit când se roagă. Când sunt astfel de treceri, de la o
trăire la alta, nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu gândul. Puterea
rugăciunii este grozavă. Unii se întâmplă să piardă din calitatea rugăciunii.
Alţii, care se roagă cu inima smerită, simt cum le vine aşa, ca o mângâiere. Şi
ei se roagă din nou, la fel de sârguitori, se roagă numai să le vină mângâieri,
dar astfel de mângâieri pot să vină şi de la diavoli. Nu vă daţi seama cât de
bucuroşi sunt diavolii să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire, ca tu
să rămâi insensibil faţă de adevărata mângâiere a unei rugăciuni rupte din
inimă, fără interes, fără oprire. Îmi spunea o fetiţă, o studentă la Medicină:
„Părinte, mi-am cumpărat toate cărţile de rugăciuni, acatistiere şi pe toate le
citesc, dar sunt momente când gândul îmi zboară de la rugăciune”. Rugaţi-vă
smeriţi, să-L aduceţi pe Dumnezeu în inimile voastre! Decât să te înalţi cu
mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, mai bine să nu fii nimic! Eu nu sunt
pentru rugăciunile din cărţi, sunt pentru cele simple, sincere şi trăite.
Smeriţi-vă şi iar smeriţi-vă !
(Extras din interviul cu Părintele
Arsenie Papacioc, realizat de Mariana Borloveanu)
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu