BINECUVÂNTARE
-Sfântul Vasile cel Mare
Dumnezeu, Cel Ce a creat operele
Sale mari, dar rânduieşte să fie rostite şi aceste mici cuvinte ale mele, să vă
dea vouă în tot lucrul înţelegerea adevărului Lui, ca să înţelegeţi din cele
văzute pe Cel nevăzut, iar din frumuseţea şi măreţia zidirilor să vă faceţi o
idee potrivită de Cel Ce ne-a zidit – „că cele nevăzute de la zidirea lumii se
văd, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi Dumnezeire”
(Romani 1, 20) – încât şi de pe pământ şi din văzduh şi din cer şi din apă şi din
noapte şi din zi şi din toate cele văzute să luăm adeverite dovezi despre
Binefăcătorul nostru. Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i
lăsăm loc în inimile noastre, ca Dumnezeu să locuiască în noi, prin o
necontenită aducere-aminte de El, Căruia fie toată slava şi închinăciunea, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron,
traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 109.
Cand e
vorba de viata,
incearca orice. Nu se
stie niciodata. Cunosc pe
cineva foarte apropiat,
la care am
ajuns prea tarziu,
cu niste plante
aduse tocmai din
Columbia. Nu a apucat
sa le foloseasca. Le-am oferit
unui prieten , cu care
a tratat-o pe
sotia lui (medic !!). S-a insanatosit ....
Dragi
prieteni, prietene, frati si surori: ceea ce veti citi in continuare, a fost
publicat in ziarul "Listin diario", in Santo Domingo, cu o luna in
urma. Adevarat va spun ca, citind acest articol, ca nu credeam mult in ceea ce
scria acolo.. Acest remediu este a unui calugar franciscan, pe care il cheama ,
in Belén (Brazilia), Fray (calugarul) Romano, de origine braziliana.
Actualmente, este professor la Seminariul din Belén. Faima sa in toata Judea se
extindesi cum zicea : "Eu tratez Cancerul si fiecare persoana poate sa o
faca., fara sa faca miracole, doar aplicand produsele pe care le produce Mama Natura.
Inainte de a va da reteta, vreau sa v a spun despre experienta mea personala
asupra Binecuvantatei Retete. Stiu diverse persoane care s-au vindecat, dupa ce
au baut remediul, carora li s-a dat doar 1 luna de trait, avand diverse tipuri
de cancere terminale. Dupa cunoasterea virtutilor acestui remediutotal natural,
mi-am propus sa fac sa circule , prin Internet, pt. ca fiecare persoana care
are un prieten, parinte, ruda relationat cu aceasta teribila boala, sa-si poata
prepara singur remediul si apoi sa il bea. Deja o sa vedeti rezultatul chiar in
saptamana in care ati inceput sa il luati, va asigur, este ceva ce lucreaza
rapid.
Reteta pentru curarea CANCERULUI :
1. - ½ sau 1
kg. de miere de albine
2. 2 frunze
mari sau 3 frunze mai mici de Aloe Sábila (Vera)
3. 3 linguri
de cogniac, whisky sau tuica (ca dilatator)
Se sterge
praful de pe frunze si spinii se indeparteaza. Apoi, planta se taie in bucati
mici. Astfel taiata planta, se introduc toate elementele intr-un mixer,
licuador si se mixeaza, pana se face o pasta vascoasa. Astfel se poate deja
intrebuinta. Se poate pune in frigider sau lasa afara, dupa dorinta fiecaruia.
NU TREBUIE SA SE SCOATA PARTEA
EXTERIOARA A FRUNZEI SI NICI SA NU SE
TREACA PRIN SITA PENTRU ACEST REMEDIU
!!!
Calugarul
Romano ne da sfatul ca trebuie luata 1 lingura mare de 3 ori pe zi, cu 15
minute inainte de fieca re masa. Aceasta cura trebuie sa dureze cel putin 10
zile si numai daca analiz ele arata ca nu ati avut rezultatul scontat, se mai
poate repeta inca de 4 ori, pana la remiterea totala. Ceea ce se mentioneaza
este faptul ca pot apare abcese ale pielii , dar acest fapt este un simptom bun
si nu trebuie sa ne ingrijoram.
Contiua
zicand ca, daca dupa prima parte a tratamentului (10 zile) nu se vad
rezultatele dorite, sa repetam tratamentul, dupa ce s-au facut examenel
respective ca sa vedem daca tumoarea nu a cedat, sa mai facem inca pana la 4
tratamente (a cate 10 zile), pana la vindecarea totala.
De 6 ani,
calugarul a folosit acest remediu, gratuit, cu rezultate optime. A tratat zeci
de persoane in Belén si imprejurimi. El zice ca nu doar trateaza Cancerul, ci
si il previne.
Trateaza
cancerul de piele, de creier, de plamani, de prostata, leucemia, etc. ....
De asemenea
povesteste ca a tratat o calugarita tanara, de numai 29 ani bolnava de
scleroza. Cel ce doreste un testimoniu a unei personae care s-a vindecat de
cancer pulmonar, il poate contacta pe dl. Fausto
Pimentel, in
Santo Domingo , la telefonul.: ( 809) 247-2316. Acest domn a publicat ceea ce a
scris mai sus, ca o multumire la Viata, desi i se dadusera doar cateva zile de
trait.
Din partea
mea, am alte persoane care pot depune marturie ca s-au vindecat la fel ca dl.
Pimentel. Va rog sa faeti sa circule acest articol. As vrea sa mentionez (nu
eu, ci cel ce scrie articolul), ca nu trateaza doar canceru l, ci este si un
restaurator al celulelor naturale si iintareste sistemul nostru imunitar.
Acest
tratament este bun pt. orice tip de cancer? DA.
Ce tipuri de
cancer trateaza de fapt? TOATE. Se stie ca au fost multe vindecari cu multe
forme de cancer. Cancer de piele, gat, san, uter, prostata, creier, ficat,
intestin, leucemie...
VA ROG SA DATI MAI DEPARTE LA TOTI
CUNOSCUTII . AJUTA PE CEI CE SUFERA
DE CANCER DE SAN, FA-I SA INTELEAGA
CA SUNT IMPORTANTI CA PERSOANA SI
CA NE RUGAM PT. ELE. MULTUMESC,
DUMNEZEU SA TE BINECUVANTEZE!
FULGII DE NEA
- Sfantul Inochentie al Odessei
În
vremea iernii nu cade din cer nici un firicel de zapada care sa nu fie – în
primul rând – îngrijit, bine facut si chiar împodobit cu toata grija si caruia
– în al doilea rând – sa nu i se fi aratat pe fata pamântului un anumit loc si
o anumita legatura cu celelalte firicele de zapada, asemenea siesi. Pentru a va
încredinta de toate acestea, n-aveti decât sa prindeti cu grija câteva firicele
de zapada, care cad cu milioanele în aceste zile întunecoase si sa le supuneti
unei amanuntite cercetari cu ajutorul lupelor. Fulgii de nea va vor aduce întru
mirare prin regularitatea si frumusetea formei lor.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 80
ARTA DESĂVÂRŞITĂ
Sfântul Ioan din Kronstadt
Liturghia este reprezentarea
plastică, intuitivă prin diferite persoane, obiecte, cuvinte şi acte liturgice
a naşterii, vieţii, învăţăturii, poruncilor, minunilor, proorocirilor,
patimilor, răstignirii pe Cruce, morţii, Învierii şi înălţării la Ceruri a
Începătorului credinţei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Unul-Născut. În timpul Liturghiei, El Însuşi participă nevăzut,
Însuşi lucrează, săvârşeşte totul prin preot şi diacon, care nu sunt decât
instrumentele Sale.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea
în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 362
CHEMAREA TACERII
- Fericitul Trifon Turkestanov
Adesea am vazut a Slavei Tale
oglindire pe chipurile celor adormiti. Cu ce nepamânteasca frumusete si bucurie
acestea straluceau, ce trasaturi nematerialnice si stravezii pe chipurile lor
se aratau: aceasta era praznuirea fericirii si a pacii dobândite; ei prin
tacerea lor la Tine ma chemau. În acel ceas când zilele vietii mele se vor
savârsi, sa umpli de lumina si-al meu suflet, ce striga catre Tine: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov,
Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui
Dumnezeu pentru toate”, p. 136.
„Ura” față de străini
Mihai
Eminescu, aidoma oricărui om de pe lumea aceasta, a trăit într-o perioadă de
timp determinată și a exprimat, în general, ideile epocii sale. Unele dintre
aceste idei au valoare perenă, trec peste locuri, oameni și ani, iar altele
sunt strict ancorate în prezentul trăit de marele creator. Nu există scriitor,
artist sau chiar om de știință care să fi exprimat numai adevăruri, numai
sentințe, numai afirmații general valabile și acceptate. Oamenii de geniu însă
– între care se plasează, fără nicio îndoială, și Eminescu – au privilegiul de
a fi lăsat opere durabile, așezate sub semnul eternității, modele de receptat
și de neimitat, surprinzătoare, unice.
Elogiatorii
lui Eminescu au fost și sunt foarte numeroși, iar elogiile au îmbrăcat de-a
lungul timpului forme variate, de la analize detaliate, realiste și pertinente
până la discursuri ditirambice și encomiastice și la formule sacrosancte,
exprimate într-un limbaj de lemn, în expresii stereotipe, lipsite de conținut.
Același lucru se poate spune și despre detractori, unii existenți încă din
timpul vieții poetului, oameni de diferite calibre, de la Alexandru Macedonski
până la Anghel Demetriescu și Alexandru Grama, de la Lucian Boia până la Horia
Roman Patapievici.
Eminescu a
fost ponegrit, la modul josnic adesea, deopotrivă de critici și de adulatori,
voit sau întâmplător, atunci când aceștia au vorbit și vorbesc despre opera
sa fără a o cunoaște, fără a-i pătrunde sensurile, fără a avea habar despre
modul cum se face analiza unei creații și mai ales fără a plasa viața și opera
lui Eminescu în contextul timpului și spațiului. De exemplu, a vorbi despre Eminescu
numai în contextul gustului estetic și al exigențelor criticii și teoriei
literare de la începutul secolului al XXI-lea este ca și cum l-ai judeca pe
Arhimede după grila cunoscătorilor de IT, după modele cibernetice sau după
teoria expansiunii universului!
În acest
sens, revenim asupra judecăților relativ recente, legate de naționalism,
xenofobie, rasism și antisemitism, puse în raport cu gândirea eminesciană, cu
poezia sa și mai ales cu publicistica sa. Naționalismul a fost definit în
secolul al XX-lea drept o ideologie care susține o națiune prin câteva elemente
de identificare comună valabile pentru un grup de oameni. Ulterior, spre
vremurile noastre, termenul a dobândit contații negative. Xenofobia a însemnat
inițial frica față străini și de necunoscut și abia din secolul al XX-lea s-a
definit prioritar ca ură față de străini, față de popoare și națiuni străine.
Rasismul este considerat de unii o formă a xenofobiei, când de fapt acesta
înseamnă cu totul altceva: convingerea că oamenii sunt inegali în funcție de
etnia căreia îi aparțin și de culoarea pielii. Și rasismul a fost teoretizat
cu-adevărat tot în secolul trecut. Antisemitismul este o atitudine ostilă față
de evrei ca atare, numai pentru faptul că sunt evrei. Noțiunea (Antisemitismus)
a apărut abia în 1879, fiind folosită de jurnalistul german Wilhelm Marr
(1819-1904) într-o broșură propagandistică îndreptată contra evreilor.
Oare
Eminescu îi urăște pe toți străinii, fără excepție, și îi preamărește pe toți
românii, în chip nediferențiat? Cei dintâi „străini” invocați de Mihai Eminescu
sunt rușii: „Din Hotin și pân’ la mare/ Vin muscalii de-a călare,/ De la mare
la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin”. Următorii „străini” sunt nenumiți, dar sunt
aceia situați „Din Boian la Vatra Dornii”, adică în Bucovina. Nu este greu de
ghicit că poetul se referea la austrieci (nemți) și la cei colonizați de
aceștia printre românii din Țara de Sus. Alți străini sunt cei aflați „Din
Sătmar pân’ în Săcele”, adică din colțul nord-vestic în cel sud-estic al
Transilvaniei. Aici este vorba, desigur, despre stăpânii unguri și, poate, și
de populațiile așezate și colonizate printre români în regiune (secuii, sașii,
șvabii etc.). „De la Turnu-n Dorohoi/ Curg dușmanii în puhoi” sunt versuri
următoare cu o conotație geografică și par să se refere la România întreagă,
visată de generația noastră romantică, dar inexistentă încă la 1883, fiindcă
diagonala respectivă pornește din sud-vest și ajunge în nord-est, trecând peste
Transilvania.
Alte
referiri geografice nu mai există în această poezie, cu excepția numelui
Moldovei, invocat simbolic, alături de numele celui mai important principe
român din Evul Mediu, Ștefan cel Mare, nume de domn și nume de țară românească
menite, împreună – în viziunea poetului – să reconstituie unitatea națională.
Ca urmare, trebuie să observăm că Eminescu îi urăște, în primul rând, pe
„străinii” care ocupaseră partea de răsărit a Țării Moldovei la 1812, apoi pe
„străinii” care ocupaseră, în 1775, Bucovina, vatra Țării Moldovei, locul de
unde pornise țara, unde erau situate vechile capitale Baia, Siret și Suceava și
unde se aflau gropnițele domnești cele mai slăvite și, în primul rând, Putna
lui Ștefan cel Mare; în fine, scriitorul îi „urăște” și pe acei străini care,
de multe secole, ocupaseră vechea Dacie Superioară, unde fuseseră așezate
capitala lui Decebal și apoi a împăraților romani, unde se plămădise sinteza
românească și unde „ducele Gelou, un anumit român”, domnise pe la anul 900
peste români și slavi. În fine, Eminescu îi numește „dușmani” și pe „străinii”
de la sud și est de Carpați, de la intrarea Dunării în țară și până pe Valea
Prutului.
Firește, ca
să înțelegem toate aceste „uri”, trebuie să vedem cum era țara noastră atunci,
ce teritorii cuprindea ea. Prin anii ’80 ai secolului al XIX-lea, România avea
cam 137.000 de km pătrați și cuprindea Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Munții
Carpați și Prut (dar numai de la sud de Suceava începând) și Dobrogea (părțile
centrale și de nord ale acestei provincii). Basarabia era, din 1812, ocupată de
„muscali”, Bucovina se afla, din 1775, sub stăpânire austriacă (din 1867
austro-ungară), iar Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul fuseseră
cucerite încă din secolele XI-XIII de către Regatul Ungariei (fiind, din 1688
sub autoritatea Vienei, iar din 1867 sub regim austro-ungar). Aceste din urmă
provincii aveau să se unească cu Regatul României abia la 1918-1920, când țara
avea să aibă aproape 300.000 de km pătrați.
Dar nici
Regatul României nu era, pe la 1880, o realitate puternică și sigură.
Independența țării fusese proclamată abia în 1877 și cucerită cu arma, pe
câmpiile Bulgariei, în războiul din 1877-1878. Marile puteri se codiseră mult
să recunoască această independență, impunând țării fel de fel de condiții,
unele nedrepte. Cu alte cuvinte, dependența de Imperiul Otoman era încă o amintire
vie, ca și prezența turcilor la nord de Dunăre, ca putere suzerană, căreia i se
plătea tribut. Vii erau și protestele Greciei, din clipa în care statul român
autonom, sub Cuza, decretase secularizarea averilor mânăstirești. Vie era și
existența raialelor de la Turnu, Giurgiu și Brăila, reunite cu Țara Românească
abia în 1829, locuri cosmopolite, formate din importante grupuri alogene,
adăpostite unele de urgia otomană și libere să-și pregătească în România
mișcarea de emancipare națională. România de la 1880 era firavă și nesigură nu
numai în ochii lui Eminescu, ci ai contemporanilor în general.
De vină
pentru toate acestea erau, natural, „străinii”, dar nu oricare și nu toți, ci
numai otomanii (care supuseseră Moldova și Țara Românească și le sleiseră de
sevă), rușii (care răpiseră Basarabia), austriecii („nemții”, ocupanții
Bucovinei), ungurii (stăpânii Transilvaniei) etc. Și nici ei în totalitatea
lor! Eminescu nu acuză nicăieri popoarele ca fiind demne de ură, ci doar pe
conducătorii hrăpăreți, care luaseră ceea ce era al românului. Este
semnificativ în acest sens numele de „muscali” sau „moscali”, adică moscoviți,
dat ocupanților Basarabiei. Termenul peiorativ era cel de „muscali”, fiindcă la
Moscova se aflaseră prin tradiție țarul, conducerea, factorii de decizie (noua
capitală, orașul lui Petru I, nu intrase în conștiința publică), adică aceia
care trimiseseră armate ca să frângă Țara Moldovei (de fapt, intenția era ca
s-o ocupe toată!).
Astfel,
Eminescu îi evoca în „Doina” pe „străinii” care a trebuit să părăsească țările
românești ocupate și să se retragă în 1918, făcând loc României. Evocând, la
1883, o țară românească situată „de la Nistru pân’ la Tisa”, Eminescu era un
vizionar realist, și nu utopic, fiindcă România anului 1918 urma să se întindă
exact de la Nistru și până la Tisa! Viața avea să dovedească, după aproape o
jumătate de secol, că „străinii” condamnați și criticați de Eminescu fuseseră
condamnați și de istorie, de lume, de societate. La 1918, se împlinea de fapt
ceea ce prevăzuse Eminescu, iar salvarea fusese tocmai Moldova, care
conservase, în clipele cele mai grele (1916-1918), nucleul de stat românesc.
Se știe că
Eminescu a exprimat idealurile generației sale, sintetizate în curentul
romantic. Să vedem ce idei au exprimat alți poeți (autori) romantici din
regiune. Taras Șevcenko – poetul național ucrainean – scria, pe la 1838, în
poemul „Kateryna”: „Nu vă iubiți cu muscali,/ Fete sprâncenate,/ Că muscalu-i
străin vouă/ Joc de voi își bate!”. Alexandr Sergheevici Pușkin, exilat în
Basarabia, dar beneficiar al unui regim de bejenie princiar, scria cu dispreț,
pe la 1821, că moldovenii erau „țigani nomazi” și că Basarabia era sfântă numai
pentru că era aureolată de „slava rusească”.
Tot el,
poetul, se vedea pe sine între moldovencele cochete ca un zeu printre imbecile,
iar printre moldovenii triști ca un leu între maimuțe sau ca un armăsar arab
într-o turmă smerită de măgari. La aceste jignitoare gânduri (exprimate poetic)
față de români, Vasile Alecsandri le-a alăturat pe ale sale, la fel de tăioase
(tot în formă poetică).Petőfi Sándor – poetul simbol pentru spiritualitatea
maghiară – scria într-o poezie de slavă închinată lui Lehel (conducător ungur
legendar, pomenit în raidurile de jaf împotriva Vestului, spânzurat la
Regensburg în 955): „Neamțule ș…ț, trăsnetul să nu te omoare,/ Maghiarului să-i
încredințeze această treabă”.
1.În poezia
„Poporul maghiar”, publicată în iunie 1848, același poet declară că doar
maghiarul trebuie să fie stăpân în țară (adică în Ungaria Sfintei Coroane,
compusă și din Croația, Slovacia, Transilvania, Voivodina etc., adică și din
croați, slovaci, români, sârbi, germani, ruteni etc.), zice că zilele
„neamțului”, comparat cu lipitoarea setoasă de sânge, sunt numărate, ca și ale
altor popoare: „Oare să poruncească în țară neamțul, slovacul?/ Aici, unde
atâția maghiari și-au dat sufletul?/ Sângele maghiar a cucerit cu glorie
această glie/ Și milenii la rând au apărat-o maghiarii./ Doar maghiarul are
aici drepturi de stăpân,/ Iar cel ce vrea să ni se urce în cap,/ Capul lui va
simți pașii noștri,/ Și-i vom împlânta pintenii în adâncul inimii…”
2. În poezia
„Viață sau moarte”, din același an, poetul național îi amenință pe „croați,
germani, sârbi și români” cu sabia care „sclipește în mâna maghiarului”, îi
face pe aceștia „corbi scârboși”, cu „inimi blestemate”, „hoardă” din care
ungurii aveau să scurgă „ultimul strop de sânge” sau „cloacă de păduchi”,
menită a fi devorată, firește, tot de vajnicii unguri.
3. În altă
poezie, numită „În ziua de Anul Nou” (este vorba despre 1 ianuarie 1849),
Petöfi îi numește pe străini și mai ales pe germani „hoardă de tâlhari”, „câini
sângeroși”, dintre care nu avea să rămână în viață decât unul singur, doar ca să
spună tremurând: „Vai de cel ce nu-l cinstește pe maghiar!”; invocarea finală a
diavolului din această poezie ajunge să fie apocaliptică: „Acum Dumnezeu nu ne
ajunge, căci el nu este destul de aspru; ție mă rog, iadule, în dimineața de
Anul Nou: sădește în inimile noastre întreaga ta mânie, să nu cunoaștem
îndurare până mai mișcă vreunul dintre nemernicii ăștia pe acest pământ”.
4. De
altfel, ideea că maghiarul trebuie să fie „fără îndurare” față de popoarele
conlocuitoare (și față de străini în general) a traversat deceniile și chiar
secolele, devenind un laitmotiv al conștiinței publice elitare ungare, până la
finele primei jumătăți a secolului al XX-lea. Mai toți contemporanii creatori
de valori intelectuale ai lui Petöfi gândeau și exprimau aceleași idei.
Széchenyi István (1791-1860), scriitor și om politic, unul dintre cei mai
importanți reformiști maghiari (a dat numele și Bibliotecii Naționale din
Budapesta), spunea (la 5 octombrie 1844) în dieta țării de la Bratislava:
„Urăsc din străfundurile sufletului meu orice evoluție care nu este maghiară”.
Spre
deosebire de „străinii” veștejiți de Eminescu – minorități dominante asupra
majorității supuse, cei urâți de Petöfi, în ciuda blestemelor sale, au ajuns
până la urmă (în general), prin voința popoarelor și recunoașterea marilor
puteri, stăpâni acolo unde, prin forță, dominase Coroana Sfântului Ștefan. Cu
alte cuvinte, „ura” lui Petöfi nu a fost validată de istorie, Ungaria revenind
la frontierele sale etnice. Nici „urile” lui Șevcenko și Pușkin nu au avut, în
linii mari, o soartă mai bună. Eminescu însuși nu s-a impus în conștiința
publică prin combaterea „străinilor”, dar mulți dintre „străinii” hrăpăreți
evocați de el s-au dovedit, într-adevăr, demni de condamnat, din perspectiva
nevoii făuririi statului național român, așa cum a fost el recunoscut de
istorie. Altminteri, în focul argumentației poetice și mai ales publicistice
și în același spirit romantic, și Eminescu a pus accente grave pe numele unor
contemporani de altă etnie și credință.
Cu toate
acestea, eu nu știu să existe în peisajul public din Ucraina, Rusia și Ungaria
vreo critică serioasă la adresa acestor titani ai romantismului, care – așa cum
era firesc, moral și drept atunci – îi proslăveau pe ucraineni, pe ruși și,
respectiv, pe unguri, în detrimentul străinilor, dăruiți cu epitete teribile și
sortiți pieirii. Nu am auzit niciodată ca vreun analist politic sau eseist să
fi spus sau scris că Ungaria nu va putea intra în NATO sau în Europa cu un
simbol național ca Petöfi Sándor, denigratorul de popoare străine. Pe când în
România ni se atrăgea atenția în chip foarte serios, încă din anii ’90 ai
secolului trecut, de către intelectuali subțiri – ajunși apoi, unii dintre ei,
înalți demnitari de stat – că Eminescu este complet revolut, învechit, desuet,
că era bun de pus între paranteze (în „debara”) și că, în niciun caz, România
nu putea visa la NATO și la UE pe buze cu „autohtonistul”, „antioccidentalul”
și „xenofobul” Eminescu!
Iar ideea că
Eminescu nu mai este citit este falsă și menită să distragă atenția de la
chestiuni culturale reale. Câți englezi mai citesc azi integral piesele sau
chiar sonetele lui Shakespeare, câți spanioli pot citi și comenta de la cap la
coadă „Don Quijote”, câți tineri unguri mai știu poeziile lui Petöfi? Și
totuși, manualele îi cuprind, îi comentează, iar oamenii – chiar și cei simpli
– se mândresc în continuare cu ei. Ei continuă să fie – în universalismul lor –
și simboluri ale spiritualității naționale engleze, spaniole sau ungare. Nu au
fost decretați ca atare de parlamente, nici de academii și nici măcar de
confrații lor, ci au intrat în chip firesc în conștiința publică, dincolo de
voința cuiva.
La fel este
– de ce ar fi la noi altfel? – și cu Eminescu! El a fost omul vremii sale, cu
mărimile și cu micimile sale, cu ideile general valabile și cu cele
lamentabile, pentru noi, obsesii locale și trecătoare.
Poetul și
publicistul a scris uneori cu asprime despre anumiți străini, i-a veștejit cu
epitete grele, pentru venalitate, politicianism, rapacitate, dar, câteodată, și
numai pentru „vina” de a fi fost străini.
Ca și alți contemporani din elita intelectuală, Eminescu voia să-i vadă
pe români stăpâni, în fine, în România și să vadă România întreagă, condusă și
organizată de români. Mai toate sunt de înțeles, după atâtea secole de supunere
și umilință, venite din partea unor vecini lacomi. Cum și de ce să-i cerem lui
Eminescu să fi fost vizionar, când Pușkin, Șevcenko sau Petöfi nu au fost? Cum
putea Eminescu să prevadă, de exemplu, Holocaustul, să știe că va urma, după Al
Doilea Război Mondial, Declarația universală a drepturilor omului (adoptată de
ONU) sau să știe că, mai recent, UE avea să reglementeze chestiunea
minorităților? Este ca și cum l-am condamna pe Isac Newton că nu a știut teoria
relativității!
Oare nu ar
fi mai corect să-l restituim pe Eminescu timpului său, ca să vedem mai bine cât
a fost el de atemporal? Spun unii exegeți că Eminescu nu s-a potrivit prea bine
nici vremii sale și că s-ar fi vrut contemporan cu Alexandru cel Bun, trăitor
în „umbra sfântă” a Basarabilor și Mușatinilor”, așa cum îi stă bine oricărui
romantic, glorificator al Evului Mediu. Eminescu a iubit sincer poporul și țara
aceasta, cărora le-a închinat pagini nemuritoare, dar nu a urât cu-adevărat
popoare și nu a ridicat arma contra străinilor.
A urât și
veștejit – uneori cu vorbe grele – oameni, dar cine nu face asta, într-o formă
sau alta? În schimb, câtă lumină a revărsat asupra omenirii! Cred că este
firesc să vrem să vedem această lumină, în centrul căreia stătea poporul său și
România. A scris, cu patimă, la 17 ani și a publicat în „Familia” (în 1867)
poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, pe când România abia exista,
cuprinzând cu puțin peste o treime din România împlinită la 1918. Dar încă de
atunci, el vedea aievea România întreagă, exact în sensul în care Kogălniceanu
numea patrie toată acea întindere de pământ pe care se vorbea românește. Citam
altă dată o scrisoare a poetului către Iosif Vulcan, în care Oradea este
plasată, cu decenii înainte de Unire, în România. Cu alte cuvinte, Eminescu a
fost și un patriot vizionar, cum erau toți marii oameni atunci!
Critica lui
Eminescu este firească și aceasta poate fi făcută și se face din varii
unghiuri, de la erori de prozodie până la cronologii șchioape și de la
narațiuni filozofice greoaie până la decizii de viață discutabile. Dar critica
nu are nimic de-a face cu denigrarea și cu demolarea poetului. Acum, la 166 de
ani de la nașterea poetului, nu putem decât să constatăm cât de intensă
continuă să-i fie nemurirea, cât de vie rămâne „tăria parfumurilor sale” și
câtă dreptate avusese Călinescu când l-a numit pe „băietul” care cutreiera
demult pădurile eternității „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc”. Eminescu, dincolo de ura exprimată contra
inamicilor țării sale, a construit România în și prin poezie, iar această
construcție s-a dovedit la fel de reală ca țara în hotarele sale din 1918.
Eminescu este demiurgul sufletului și trupului nostru național, iar prin aceasta
el ne-a proiectat în universalitate, în rând cu popoarele lumii.
Acad.
Ioan-Aurel POP
DOI SI CU DOI
- Compozitorul Arvo Part
Am înteles
ca a venit vremea sa ma scutur de poveri zadarnice, sa nu ma mai zbat în
propriile-mi minciuni, care erau ca o boala, ca o crampa. O adevarata
revelatie. Pricepeam deodata ca doi si cu doi fac patru.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii
– puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 64
POMUL INCARCAT DE ROADE
- Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi un pom
cu frunzisul verde, covârsit de roade, a carui înfatisare bucura pe orisicine.
De la aceasta întâmplare întoarce-ti gândul catre starea launtrica a omului
iubitor de bine, al carui suflet este împodobit întocmai sau poate chiar mai
mult decât atât, fiind îmbelsugat cu roadele Sfântului Duh. Un asemenea om „ca
finicul va înflori si ca cedrul cel din Liban se va înmulti” (Psalmul 91, 12).
Întâmplarea aceasta te învata sa râvnesti la podoaba cea launtrica, nu la cea
din afara.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 74.
Scrisoare către Eminescu(I)
„Bădie Mihai!…
Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe
şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi
dor de ţară, de codrii şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de
lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de
plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume
şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-întregul,
câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele,
cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.
Dulcea ta
Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări
venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită,
ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos
ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să
blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu
fluvii de sânge, dar laurii au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au
spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite
n-au avut. Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate,
de p şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât
ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut
că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti. Mare-a fost
trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu
hămeseala lor din totdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stârni, suntem
singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. Dulcea Bucovină şi Ţara
Basarabilor şi a Muşatinilor zac sub călcâi străin, iar azi nici nu îndrăznim
să mai vorbim de ele, ca să nu deranjăm mărimuri de aiurea. Mândru erai, bădie,
când gândeai la viitor, dar tare mă tem că dacă ai citi istoria veacului ai
înnebuni. Fiii mândri ai ţării, plăieşii de-altădată ai lui Ştefan, au fost
umiliţi şi-ngenuncheaţi, batjocoriţi şi huiduiţi. Piatra-piatră de e piatră, o
calcă roata şi crapă; o calcă de mii de ori şi-o aruncă în vâltori. O ia apa, o
ia vântul, nouă ne-a rămas cuvântul. Şi cuvăntu’ şi oftatu’, inima ca stânc-a
stătu!
Răzbunare
crudă, zău, că n-am făcut, chiar dacă prilejuri am avut destule. Ne-am apărat
brazdele, vetrele, altarele şi pruncii. Dacă a fost nevoie, i-am speriat niţel
la Mărăşeşti, Oituz, pe Jiu şi pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât şi nimic mai
mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curăţat hotarele, morţii i-am îngropat,
bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului şi ne-am văzut de
treabă. La sărbători avem răgaz şi-l ascultăm pe popa cum ne citeşte pomelnic
lung cu cei ce nu s-au mai întors acasă dintre noi. Am ştiut că este un
Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântăreşte şi judecă oameni şi popoare şi
am mai lăsat şi-n seama Lui, c-a Lui e răzbunarea.
Ne-ai dorit,
bădie, cu cuvânt de testament, să avem frăţie, precum stelele cerului, frunzele
codrului, păsările văzduhului. Ne-am înfrăţit prin vreme de multe nevoi, am pus
mână-n mână, umăr lângă umăr şi-am răzbit şi noi. Ne-am înfrăţit în faţa
puştilor şi-a morţii, pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Sibiului şi
Clujului şi al altor locuri de sfântă aducere-aminte. Ne-am înfrăţit la greu şi
la bucurie şi greul n-a mai fost atât de greu şi bucuria a fost mai mare. Ne-am
înfrăţit în sărăcie, în umilinţă, pe câmpul de luptă, pe ogor la cules, la
semănat, la cozi, la nunţi şi la înmormântări. Ne-am înfrăţit când am şoptit
Mioriţa, Tatăl nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.
Multe am
să-ţi spun, bădie Mihai, şi-o să revin curând. Până atunci, cu bine!
Popa Alexandru de la Bârda-Mehedinți.”
DRAGOSTEA DUMNEZEIASCA
- Sfantul Teofan Zavoratul
Cine sa
îndure neplacerile îngrijirii pruncului, daca nu maica ce l-a nascut? Cine sa
îndure nedreptatile lumii, daca nu Domnul ei?
Pentru
Facator este usor sa îndure toate greutatile din partea fapturilor Sale, caci
daca n-ar fi vrut sa le îndure, nici nu le-ar fi zidit.
Oare va uita
femeia pe pruncul ei, ca sa nu miluiasca odrasla pântecelui ei? Dar si de va
uita femeia pe pruncul ei, Dumnezeu nu va uita lumea pe care a facut-o.
Miscatu-s-au
îndurarile Lui cele firesti, si El a zamislit si a nascut faptura; lumea a
aparut din voia Lui ca un prunc din pântecele maicii sale.
Si iata, El
a ridicat si poarta lumea cum maica ce alapteaza poarta cu dragoste rodul
nascut din pântecele ei.
Tatal Cel
Milostiv ne-a nascut si ne hraneste cu Sângele Fiului Sau, asa cum maica da
sânii sai odraslei sale ca s-o hraneasca.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire
sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 191-192
Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU
BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu