Nicolae Mătcaş - Dionis Lica: Omul care nu s-a lăsat învins de sistem

Dionis Lica - Omul care nu s-a lăsat învins de sistem

Prof. univ. dr. Nicolae Mătcaş, Chişinău

30 Ianuarie 2019

Încet, dar sigur, Țara-mamă își adună în humusul Patriei pierdute feciorii săi înstrăinați din „Ţara de dincolo de Ţară”

 La finele anului trecut, pe 9 decembrie, într-un azil pentru oamenii de vârsta a treia din inima Bucureștiului,  uitat de cei mai mulți dintre prieteni și cunoscuți, așa cum se întâmplă în ultimul timp în această lume grăbită și fără suflet,  trecea, aproape pe neobservate, într-o lume mai dreaptă și mai bună reputatul organizator al învățământului din Republica Moldova, specialist notoriu în domeniul informaticii și programării, profesorul universitar doctor Dionis Lica (24.06.1934-09.12.2018). Iar pe 12 decembrie, doamna Livia, soția, prietenul de-o viață al domnului profesor, fiii Vadim și Radu, pe care i-a iubit ca pe cea mai scumpă comoară, sosiți din îndepărtatul Toronto (Canada), cumnata Lucia și o mână de rude și apropiați îl petreceau pe ultimul drum pe bravul cavaler din visele albastre ale copilului de altă dată prin porțile larg desfăcute ale Arcului de Triumf de la cimitirul „Bellu” din București...

Încet, dar sigur, Țara-mamă își adună în humusul Patriei pierdute feciorii săi înstrăinați din „țara de dincolo de țară”: Andrei Ciurunga, poet; Vasile Țepordei și Sergiu Roșca, preoți, toți trei foști deținuți politici, primul - la canal, ceilalți doi - deportați în Siberia; Victor Ciutac, actor; Victor Crăciun, profesor universitar și om de cultură, președinte al Ligii culturale pentru românii de pretutindeni; Gheorghe Blănaru, scriitor; Anton Uncuță, funcționar radio și televiziune; Alexandru Nacu, medic, prof. univ. dr.; Valeriu Graur, profesor de școală,  întemnițat în închisorile din Siberia; Mircea Ciuhrii, prof. univ dr., renumit savant virusolog; Gheorghe Bucătaru, general în rezervă;  Ion Berghia, profesor universitar, scriitor, publicist, editorialist;  acum Dionis Lica, profesor universitar, om de știință...

Viaţa domnului profesor universitar Dionis Lica reflectă în mod elocvent destinul românului basarabean născut în Patria-mamă liberă şi independentă şi nimerit, printr-o vitregie a istoriei, în chingile ocupaţiei rusești și sovietice. Ocupanţii nu acceptă alte vise decât cele dirijate de mintea lor bolnavă şi scopul lor mârşav. Ei nu agreează gospodarii harnici, care s-au căpătuit prin propria lor muncă. Nu le place să-i vadă pe oameni bine dispuşi şi cu spatele dezdoit. Nu le plac oamenii înalţi, verticali, drepţi ca un plop, cu sufletul deschis, mândri de isprăvile lor, oameni cu demnitate. Ei ar vrea ca toţi cei subjugaţi să fie pitici, să meargă cu capul plecat, dar, şi mai vârtos, să se târâie pe pământ ca râmele. Nu-i suferă pe oamenii care cugetă în genere, darămite pe cei care gândesc de sine stătător. Să aibă creieri de găină, ochelari de cal, să execute comenzile ca nişte roboţi. Să aibă mentalitate de ţarc: homo sovieticus.

Iar Dionis Lica se născuse într-o familie de ţărani basarabeni răzeşi cu tradiţii strămoşeşti şi ambiţii de oameni gospodari din  Hânceștii Lăpușnei de pe costişele Cogâlnicului. Muncitori şi strângători ca furnicile. Cu glagorie în cap, suflet de români în piept, mândrie de neam şi de ţară. Cu credinţă şi frică de Dumnezeu, cumsecădenie şi cumpătare de oameni bisericoşi, cu dragoste de aproapele şi închinăciune în faţa adevărului. Detestând minciuna, falsitatea, ipocrizia. Feciorul Dionis a moştenit cu vârf şi îndesat toate aceste calităţi de la părinţi. În plus, nu corespundea nici cerinţelor metrice ale modelului impus: Dionis Lica era un munte de om! Părea un ultim haiduc răsărit de prin hăţişurile din codrii Tigheciului sau de pe holmurile de strajă ale apelor Cogâlnicului sau din poveștile noastre nemuritoare. Lica însuși, am impresia, nu credea niciodată că o să moară.

Pe când era încă un copil chipeş şi zbanghiu, se visa brav cavalerist al Armatei Române, care trece călare triumfător ca un Napoleon pe bidiviul bălan din gospodăria lui Constantin Luca prin porţile Arcului de Triumf de la Bucureşti la o paradă militară, făcând să palpite frenetic şi să suspine cu dor inimile fragile ale domnişoarelor şi doamnelor de la şosea. Dar nu i-a fost dat să-şi aducă la îndeplinire visul albastru. Un vifor negru ca un căpcăun veni în 1949 pe neaşteptate să-i spulbere visul şi să-i înghită în burta nesăţioasă a chitului şi calul bălan îndrăgit din ogradă, şi arătoasele acareturi, la care bunul său tată cioplitor în lemn trudise o viaţă, şi întreaga avere agonisită de vrednicii săi părinţi. Nu putură nici să crâcnească, pentru că vântoaicele nesăţioase ale Siberiei adulmecau obstinate gustul ispititor de carne de om. Ca elev, locuind cu părinții, frații și surorile la niște rude, mai trecea din când în când pe la colegii de clasă din căminul școlii ca să-și mai aline dorul de casa părintească. Până când, peste ani, dulgherul Constantin Lica, tatăl elevului, muncind zi de zi ca o rândunică, înjghebă pentru familia sa expropriată un nou cuib, tot așa de încăpător și arătos ca și primul.

La fel ca toți basarabenii, bucovinenii de nord si herțenii, Dionis Lica s-a născut în România, dar s-a pomenit să trăiască şi să înveţe în altă ţară: Uniunea Sovietică. A început prima clasă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1942) cu alfabetul tradiţional, latin, şi a terminat-o cu unul de împrumut, rusesc. Nimeni nu i-a explicat de ce şi pentru ce. Într-o noapte i-au fost furaţi crinii scrisului latin, într-o noapte i-au fost înlocuiţi cu códinele mieilor chirilici. Până la şcoală vorbise  limba maternă, româna, în şcoală i s-a spus că vorbeşte o altă limbă maternă: moldoveneasca. Intr-o zi a învăţat o altă limbă! Las' că a deprins uşor scrisul şi buchiile noi, dar ceea ce nu putea să  priceapă nicidecum era cum de se înţelegea acasă cu părinţii săi, care vorbeau numai româneşte. Ulterior avea să  învețe cu sârg, ca toţi puii de moldoveni, o a doua limbă, străină, căreia tot maternă i se spunea că este: limba rusă. Anume aşa: limba rusă - a doua limbă maternă! Două limbi materne şi o singură patrie-mamă: U.R.S.S. De fosta lui patrie, care  dintr-odată devenise o mamă vitregă, trebuia să uite pe vecie. Asta de acum mintea lui de copil nu o mai înţelegea. Dar avea s-o înţeleagă relativ repede.

Atunci când, prin clasa a patra sau a cincea, la careul festiv oficial de învestire în pionieri, fu scos dintr-o latură a careului şi trimis acasă fără flamura roşie a cravatei şi fără nicio explicaţie. „Nici cârc!, răcane, dacă nu vrei să ştii ce-i Siberia!”, parcă i-ar fi şoptit la ureche legendarul personaj bacalbaşian. Ce rană adâncă - pentru toată viaţa - trebuie să-i lăsat în inimă această primă pedeapsă aplicată copilului fruntaş de regimul sovietic pentru acuzaţia falsă în esența ei de a fi fiul unui „chiabur” (aşa erau botezaţi de regimul de ocupaţie stalinist vrednicii gospodari ai plaiului nostru - n.a.)  răsculăcit (de la rus. „culac”- chiabur) recent de propria casă şi avere şi cărui „chiabur”, drept pedeapsă, i se respinsese solicitarea scrisă de a intra în colectivă (semn sigur că va fi inclus în lista candidaţilor la deportare. Slavă Domnului că n-a mai fost să fie, pentru că nou înfiinţatul colhoz avea stringentă nevoie de 30 de juguri pentru carele cu boi şi, neavând alţi tâmplari, încheié cu acelaşi „chiabur” Constantin Lica un contract de colaborare!)! Apoi, ca să nu fie ca un pai în ochiul conducerii locale prosovietice şi al cozilor de topor autohtone, fostul răzeş declarat „culac” se făcu de-a dreptul proletar orăşean, găsindu-şi loc de muncă oriunde se cereau braţe vânjoase şi îndărătnicie de ţăran. Şi-a câştigat prin trudă cinstită mijloace de întreţinere a familiei şi reputaţia de om de încredere, om la locul lui.

Bun gospodar a trăit, nume onest şi-a lăsat şi după  plecarea pe tărâmul celor drepţi. Celor doi fii şi patru fiice le-a lăsat numele vrednic de stimă şi neîntinat al familiei Lica. Şi porunca de a fi modeşti şi oneşti  (Amintesc aici că, deja la vârsta maturității, când fiul cel mare îi adiase că are de gând a se căsători cu fosta colegă de şcoală  (actuala soţie, acum vădană, Livia), revenită după 7 ani de chinuri şi umiliri din deportarea din Siberia, tatăl îl avertiză pe Dionis cu insistenţă chinezească: „Băiete tată, incrustează-ţi pe răbojul frunţii: în neamul Lica bărbaţii se însoară o singură dată!”). Stigmatul de „fiu de chiabur” avea să atârne mult timp în continuare de asupra capului lui Dionis Lica (precum, de altfel, aveau să-l poarte, ca și alți copii basarabeni deportați împreună cu părinții, în şcolile din Siberia, iar, după amnistiere, şi în activitatea de zi cu zi în Basarabia, şi viitoarea sa soţie, dna Livia, fiică de basarabeni gospodari înstăriţi, şi sora acesteia) şi să declanşeze alte avalanşe nefaste similare, despre care vom vorbi mai jos.  Aşadar, spuneam, Dionis n-a avut „fericirea” de a fi pionier, deşi în toate clasele a fost fruntaş la învăţătură, cu toate rădăcinile lui „burgheze”.  A strâns din dinţi şi a mâncat cartea, cum se spune.

Prin clasele mari (clasa a VIII-a), când să devină, după obiceiul vremii, „comsomolist” (un fel de „utecist” din Țară), ca toți elevii merituoși (organizația comsomolistă a școlii îl propune, biroul raional nu validează decizia locală), regimul din nou îi face din deget: „Stop! Nu se poate. Fiu de chiabur”. Pedepsit pe nedrept tatăl, pedepsit pe nedrept şi fiul. Şi asta în condiţiile în care propaganda bolşevică susţinea sus şi tare că (dacă e să admitem imaginar,  părinţii s-ar fi făcut vinovaţi de ceva cu adevărat şi ar fi fost pedepsiţi pentru aceasta) copiii nu poartă nicio răspundere pentru păcatele părinţilor, cu atât mai mult nu pot fi pedepsiţi pentru „vina” acestora! Dacă prima confruntare serioasă cu regimul şi pedeapsă dureroasă primită din partea acestuia - refuzul de a fi tratat ca individ onest, truditor,  şi primit în rândurile pionierilor - i-a lăsat o brazdă în inima-i fragilă şi sensibilă de copil, cea de-a doua - refuzul de a fi acceptat în falanga comsomoliştilor - l-a îngrijorat şi marcat grav. S-ar fi putut lăsa cu consecinţe dezastruoase privind absolvirea  studiilor medii, dar mai ales asupra accesului la studii superioare. Deşi învăţa extrem de conştiincios şi cu râvnă de ţăran răzeş, care ştie să scoată apă şi din piatră seacă. Blestemata sabie suspendată a lui Damocles!

Cert e că în 1954 Dionis absolvește cu succes școala medie nr. 1 din Hâncești. Își amintește cu căldură și recunoștință  de profesorii docți și exigenți din anii de gimnaziu și liceu: Alexandru Botnarenco (director, ajuns funcționar la minister), Petru Soltan (director, viitor savant matematician cu renume, doctor în științe fizico-matematice, profesor universitar, director al Institutului de stat de planificare, mazilit de prim-secretarul P.C.M. de atunci Ivan Bodiul pentru susținerea și protejarea cadrelor naționale din institut, ulterior șef de catedră la Universitatea de Stat din Chișinău, academician al A.Ș.M.), Petru Beni, profesor de limba și literatura română (cel  care le făcuse cunoștință elevilor cu creația lui Eminescu, îi alimenta pe cei mai interesați cu literatură din biblioteca sa personală, dar care, din cauza așa-zisului „naționalism”, avea să fie ulterior expulzat din învățământ), Vilin Rozneriță, profesor de matematică, Olga Bogaevski, profesoară de franceză, rudă cu renumitul chimist rus Alexandr Butlerov, școlită în Franța, deportată în Siberia cu soțul, care fusese împușcat acolo, după reabilitare venită pe plaiuri basarabene ș.a.

Vrând să devină specialist în mașini agricole, depune actele la Facultatea de mecanizare de la Universitatea Agricolă din Chișinău, insă nu trece concursul. La sugestia fostului director Petru Soltan susține cu succes examenele de admitere la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”, pe atunci  instituţie cu reputaţie meritorie de forjerie de cadre cu o înaltă pregătire profesională şi cu o adevărată simţire naţională, și devine coleg la fizică şi matematici cu alți tineri deștepți și însetaţi de cunoştinţe ca şi dânsul, care, peste ani, aveau să ajungă personalități distincte în învățământul, cultura, viața socială a republicii: Andrei Hariton (profesor universitar, decan, prorector, rector al Institutului Pedagogic „Taras Șevcenko” din Tiraspol, director al Institutului republican de perfecționare a cadrelor didactice), Pavel Ciumac (profesor universitar la Politehnica din Chișinău), Ion Caterenciuc, Dumitru Șiman (profesori la Universitatea din Tiraspol, transferată în 1992 de fostul ministru al învățământului Nicolae Mătcaș, din cauza conflictului armat nistrean,  la Chișinău), Dumitru Boeru (campion european la sambo, inspector general, director al Școlii pedagogice din Cahul), Valentina Frunză (asistentă la Universitatea de Stat din Chișinău), Teodosie Baciu (profesor, directorul Școlii medii din Sadaclia, raionul Basarabeasca), Alexandru Stahi (profesor, prorector la Universitatea de Stat din Chișinău), Lidia Poliacov (ilustră profesoară de matematici la renumita pentru elevii români basarabeni Școală nr.1 din Chișinău) ș.a.

La facultate și institut le-au inoculat dragostea de specialitate și de nobila profesie de pedagog  distinşi profesori precum: Macarie Radul (rector), Natalia Agasiev (șefă de catedră), Mihail Pavlov (rector), Ion Parno (absolvent al Universității din Odesa), Ivan Volkov (șef de catedră, decan, prorector), Abram Șterental (i-a inițiat în tainele analizei matematice), Constantin Sibirschi (savant nortoriu,  membru titular al AȘM), Ion Cibotaru (diriginte de grupă), Constantin Sacaliuc („avea un pronunțat spirit patriotic”), Cleopatra Vnorovschi (psiholog, absolventă a Universității din Iași, a unui masterat la Institutul Pedagogic din Odesa  sub îndrumarea renumitului psiholog David Elkin  și a unui doctorat la Institutul de Psihologie al Academiei de Științe din URSS), Valeriu Jivov („om curajos în gândire și exprimare”) ș.a. (chipurile cărora le va evocă, luminoase, cu căldură şi dragoste, în poetizantele memorii cu titlul cu ecouri eminesciene „Umbre pe pânza vremii”, Bucureşti, 2004).

În penultimul an de studii la facultate (1957-1958), din lipsă acută de cadre de profesori matematicieni, sunt trecuţi la studii fără frecvenţă şi trimişi să lucreze în şcolile rurale din republică. În clasa a noua, printr-o fericită evoluţie a sorţii, l-aş fi avut pe Dionis Lica ca profesor de matematică la Crihana Veche, Cahul. Nu s-a întâmplat aşa, dar l-am avut, în schimb, pe bunul său coleg de curs și de facultate Dumitru Şiman, un român dintr-o bucată originar din Maramureşul istoric, modest ca o pâine aburindă scoasă din cuptor şi aşezată pe un prosop cu zorzoane naive şi blajin şi firav ca un călugăr zidit în schitul din deal, ruşinos ca o fată mare şi fixându-şi privirea, când și-o ridica de la tablă, într-un punct din colţul de sus al clasei atunci când una din cele două reprezentante ale sexului simpatic din clasă, Elena M. din Pelinei, o codană cu ceva vino-ncoace, dar mult mai iniţiată decât profanii de noi în cele lumeşti, îl sfredelea cu ochii ca razele Roentgen pe proaspătul nostru sihastru.

După absolvirea facultății, timp de doi ani Dionis Lica predă matematica în câteva localități rurale din raion, alți doi ani este angajat ca laborant la catedra Analiză matematică și laborant superior la catedra Matematici aplicate a Universității din Chișinău. Din 1962 este transferat la Instituîn curândul de Fizică și Matematică și Centrul de calcul al AȘM. Se  înscrie la doctorat la Universitatea „Patrice Lumumba”din Moscova, unde, în 1967, susține teza de doctor în științe. Refuză propunerea pentru mulți tentantă pe atunci de a fi angajat în calitate de director al Centrului de calcul de la Universitatea respectivă și revine la Chișinău pentru a-și duce crucea pe drumul Golgotei basarabene. În 1967 i se propune funcția de decan al Facultății de fizică și matematică de la renăscutul din cenușă Pedagogic „Ion Creangă” (dizolvat în 1960 și  fuzionat cu universitatea), în 1970 este avansat pe post de prorector, ca, în 1978, în plin avânt al luptei  Secției de ideologie a C.C. al P.C.M. în frunte cu secretarul doi Victor Smirnov contra „naționalismului” din învățământ, mass-media, cultură, literatură și artă, în urma unui răsunător scandal cauzat de un denunț răutăcios al unui fost coleg de a fi tăinuit că ar  descinde dintr-o familie de ”chiaburi”, că nu fusese acceptat în școală și că nici în timpul studiilor la universitate nu a intrat în comsomol, prorectorul Lica, unul din organizatorul activității noului institut (înființare de noi facultăți, specialități și catedre, asigurare cu cadre, deschidere de laboratoare și dotare cu tehnica necesară etc.), pedagog înnăscut, spirit creator-inovator, profesorul îndrăgit de generații de studenți, să fie destituit din institut fără drept de angajare în învățământ.

Cu Dionis Lica în persoană făcusem cunoştinţă „absolut din întâmplare” prin anul doi de doctorat la specialitatea Lingvistica matematică, structurală și aplicată de la Universitatea din Leningrad (la Centrul de Calcul al A.Ș.M. căutam un programator pentru prelucrarea de date la mașina de calcul și dumnealui mi-a recomandat-o pe colega sa, Claudia Gârbu-Usov), mai îndeaproape - după doctoratul meu, deja la noul „Ion Creangă”, eu în calitate de decan la litere, dânsul în calitate de decan la matematică, decanatele fiindu-ne uşă în uşă (eu admirându-l și invidiindu-l în taină pentru capacitatea de a se detașa lejer de la neîntreruptul vacarm de du-te-vino din antecameră și din decanatul propriu-zis, raspunzând la întrebările solicitantului, și de a-și urma în tihnă elaborarea studiului la care lucra), iar prieteni cu adevărat am devenit în autoexilul nostru impus de peste ani de la Bucureşti, împărtăşindu-ne mai mult nesfârșitele noastre necazuri şi sfâşietorul dor de Basarabia decât micile-marile şi rarele noastre bucurii. Circumstanţele primei întâlniri şi ale înfiripării şi consolidării viitoarei noastre prietenii au constituit obiectul altor relatări, astfel că nu voi cădea în păcatul de a le relua aici.  Ceea ce vreau să amintesc în mod expres este că, de fiecare dată când se deplasa acasă la Chişinău de acasă de la Bucureşti, Dionis Lica nu uita să dea un semn de viaţă şi chiar să stea la un pahar de vorbă cu bunul său coleg de facultate şi bunul meu profesor de matematici Dumitru Şiman, transmițându-i urările mele de sănătate.

Dionis Lica a trecut, după cum menționam mai sus, prin trudă tenace, vertiginos, treaptă cu treaptă, toate etapele carierei didactice şi ştiinţifice: laborant, asistent, lector superior, doctor, docent, profesor, decan, şef de catedră, şef de lucrări, prorector, rector provizoriu. S-a specializat în domeniul informaticii şi al tehnicii de calcul, specializare de vârf în éra căutării, prelucrării şi stocării informaţiei, éra calculatorului şi internetului, teza de doctor elaborând-o şi susţinând-o cu brio la Moscova (conducător oficial de doctorat, savantul rus, prof. univ. dr. Yuri Riabov, îndrumător din umbră - compatriotul nostru din Slobozia Mare de prin părțile Cahulului Eugeniu Grebenicov, prof. univ., șeful catedrei de analiză matematică de la Universitatea Prieteniei Popoarelor „Patrice Lumumba”, director al Centrului de calcul de la Universitatea „M. Lomonosov” din Moscova, vicedirector al Institutului de Cibernetică al Academiei de Ştiinţedin Federația Rusă, om de știință notoriu, academician, planeta din Univers cu numărul 4268 purtându-i numele), ideile şi inovaţiile materializându-le în zeci și sute de referate la congrese şi simpozioane naţionale şi internaţionale, lucrări de referinţă publicate la Chişinău şi Bucureşti, în conducerea tezelor de licență, mai apoi - masterat și doctorat, cunoştinţele sale transmiţându-le cu generozitatea unui veritabil om de ştiinţă și pedagog nativ numeroaselor generaţii de studenţi, masteranzi, doctoranzi şi colegi de muncă de la instituţiile de învăţământ superior din Republica Moldova (Universitatea de Stat din Moldova, Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, Universitatea de Științe Agricole „Mihail Frunze”, Chișinău) şi din România (Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din București).

În ascensiunea sa fulminantă nu s-a împiedicat de niciun fel de recife? Da de unde! În lumea sovietică, rețineți,  nu aveai dreptul să fii deştept, cu un cap mai sus decât al altora, să umbli în ţinuta ta demnă de om, să-ţi pui şi să pui întrebări „subversive”, să spui adevărul, să critici adevăratele fărădelegi şi cauzele acestora, să-ţi deschizi sufletul, să poţi să i te uiţi oricui fără clipire în ochi, ba chiar nici să taci „subversiv”, într-un cuvânt, să te comporţi natural... Altminteri trezeai suspiciuni, erai considerat o persoană incomodă, problematică, enigmatică. Mai ales nu puteai să te consideri ori, Doamne ferește,  să fii mai priceput şi mai popular decât şeful sau decât partenerii (Iar Lica era). Este regretabil mai cu seamă când vorbim de instituţia care purta numele haiosului povestitor din Humuleşti şi care instituţie, în varianta ei veche, până la fuziunea, în 1960, cu universitatea,  îşi căştigase cu adevărat un nume notoriu în privinţa relaţiilor socioumane normale dintre membrii colectivului şi a suflului naţional care mai pâlpâia între pereţii ei în raport cu celelalte instituţii, mult mai cosmopolite şi „internaţionalizate”. În noua sa variantă, de după 1967, la Pedagogic îşi mai duceau veacul unele cadre vechi, oameni extrem de înzestraţi cu spirit şi cunoştinţe, harnici, modeşti şi dedaţi vocaţiei de „ingineri ai sufletelor omeneşti” gen Nichita Chiricenco, Natalia Agasiev, Mihail Ignat, Sofia Perev, Claudia Capraş, Igor Delazari... Prin efortul noilor conducători entuziaști Nichita Chiricenco, rector, Ion Goian, prorector de studii, Dionis Lica, decan, prorector de studii,  Boris Rusu, prorector administrativ, năboise şi un aflux de personalităţi de bună pomină din alte instituţii, cum ar fi: Olimpiada şi Petru Medveţchi, Gheorghe Isac, Sofia şi Sergiu Miron, Nicolae Nastas, Antonina şi Mihail Barcari, Ion Chitoroagă, Ion Goian, Mihail Maximciuc, Alexandru Mariţ, Gheorghe Grosul, Olga Coca, Otilia Stamatin, Teodor Botnarenco, Gheorghe Baciu, Mihail Chiorescu, Boris Vizer, Gheorghe Bârcă, Virgil Mândâcanu, Gheorghe Rusnac, Ion Daghi, Mihai Grati, Vasile Căpăţână, Aurelia Silvestru, Vasile Cravcenco, Viorica Brega, Valentina Semeniuc, Elena Munteanu, Aftenie Băligari, Valentina Berejan, Nicolae Pogolşa, Vladimir Lisnic, Ştefan Marchitan,  Petru Rumleanschi, Victor Chicerman, Aurelia Racu, Elena Buraciov, Greta Ionkis, Larisa Malţeva, Vladimir Nosov, Igor Iurkovski, Valentina Mireniuk. Unii, de altfel, destul de tineri, însă pe potriva primilor după onestitate şi cumsecădenie: Maria Hadârcă, Maria Marin, Doina Marin, Ludmila Klebanova, Raisa Căpăţână, Nadejda Damian, Marina Gorşkova, Timotei Roșca, Mihai Cucereavâi. Cam pe la finele activităţii rectorului Nichita Chiricenco (un transnistrean onest, obiectiv, de o bunătate rară, cu o nesimulată parțialitate față de moldoveni), o boare primăvăratică aduse un iz morbid de lâncezeală,  mucegăit şi de vorbe îngrijorătoare cu privire la erodarea relaţiilor normale de odinioară din sânul colectivului profesoral în aparenţă sănătos  din institut. Abia acum îmi pun serios întrebarea: să fi avut oare premoniţia acestor iminente  schimbări fatidice tinerii mei colegi erudiţi şi de o conduită morală indubitabilă Gheorghe Rusnac, Ion Goian, Timotei Melnic, Ludmila Klebanova, Vasile Căpăţână, Valentina Berejan şi alţii, care se retrăseseră englezeşte de timpuriu din apele deveninde urât mirositoare ale Bahluiului (alias Bâcului) nostru crengian?

Înclin să cred (şi constat cu durere, pentru că i-am dăruit institutului peste cinci luştri de activitate onestă) că, după plecarea la pensie a rectorului Chiricenco (orice s-ar spune, peştele de la cap se ... alterează!), atmosfera în general sănătoasă şi propice spiritului de entuziasm de care fuseseră învăluite primele generaţii de crengieni din epoca post-renaştere, aceea de elan şi dăruire, de încredere şi devotament, de respect reciproc şi apreciere a demnităţii umane în institut, de dăruire totală activităţii de educare şi de creaţie,  a început a se  deteriora fulgerător şi grav. Invidia, frica de a fi luat la ochi pentru că unui anume nu-i plăcea cum mergi sau cum respiri, spiritul de „turnătorie” şi de ranchiună, de servilism  faţă de şefi şi şefuleţi, exagerarea şi persecutarea exacerbată a oricărui fior naţional, „ciripitul” pe la spate, teama de a fi urmărit şi de umbra ta, atacul de panică de plătică al bietului funcţionăraş gen Akakii Akakievici (Ţineţi minte remarca lui Saltâkov-Şcedrin cu privire la comportamentul plăticii: „O viaţă întreagă a tot tremurat de frică şi, când a fost să moară, a murit tot tremurând”?), umilirea personalităţii şi a simţului de mândrie şi de demnitate naţională, lipsa de curaj civic, laşitatea, şmecheria şi trădarea  au pus stăpânire pe renăscuta din propria-i cenuşă Pasăre Phoenix în hălăciuga spirituală care începuse a se instala la „Ion Creangă” după 1975.

Atmosferă  de care n-au ţinut cont, la timpul lor şi fiecare în parte, nici  naivul de prorector Dionis Lica, nici fraierul de şef de catedră Nicolae Mătcaş, nici veleitara mânuitoare de condei, lipsita de menajamente față de studenții care se cam lăsau pe tânjală, exigenta profesoara de franceză Valentina Semeniuc... Ei au crezut, vorba ceea, că ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Ei au crezut în onestitatea, sinceritatea, curajul civic al colegilor. Nu şi-au dat seama de uneltirile din culise, de capcanele de la spate, de perfidia, laşitatea şi  trădările presupușilor confraţi de crez şi ideal educativ, moral şi civic, dar de fapt ordinare  cozi de topor. Le credeau incompatibile cu marea misiune care îi revine corpului de educatori.

Când i se părea lumea mai frumoasă, activând înaripat ca profesor notoriu şi manager (prorector pentru activitatea didactică) abil la „Ion Creangă”, bucurându-se din plin de simpatia colegilor şi respectul studenţilor, s-au găsit, așa cum amintisem mai sus,  „binevoitori”, care având la cunoştinţă date din biografia „nesănătoasă” a „fiului de chiabur” şi dat fiind că în republică, la indicaţia C.C.-ului, tocmai fusese dat startul la „vânătoarea de vrăjitoare”, au profitat de moment şi, la o adunare de partid, i-au „amintit” „cu mânie proletară” freneticului prorector Dionis Lica de originea „nesănătoasă”, de trecutul „odios” al celor care îi dăduseră viaţă şi cea mai înţeleaptă în lume lecţie de onestitate şi comportament, de comportamentul său chipurile „dublu”, acuzându-l că ar fi „tăinuit” anumite lucruri nedemne pentru un educator sovietic. Au cuvântat şi l-au blamat în temei soldafonii „eliberatori” atotputernici şi cu sufletul negru de ură pentru tot ce era  spirit naţional, simţ de demnitate, conştiinţă de sine şi de neam. Plus lepădăturile şi cozile de topor, de care noi, românii, mai ales în momente de restrişte, nu ducem lipsă. Cei cu o umbră de îndoială, dar cu pohtă de mărire au luat apă în gură.  Au avut curajul să-i ia apărarea numai doi şefi de catedră, care nici nu erau de la propria facultate: Mihail Darii (moldovean, Economie politică) şi Anatol Galcinschi (rus, Atletică uşoară).

 Tămbălău nevoie mare la activul de partid! Mânie proletară! „Dezvăluiri”, detaşări, dezavuări, condamnări. Adversarii de idei înfierau, cei care, în tainiţele sufletului, îi dădeau dreptate, aşa cum observasem un rând mai sus, tăceau mâlc. În 1978 detronat din prorector, exclus din tagma profesorilor, lăsat fără loc de muncă, părăsit de confraţi şi obijduit crunt de destin, „condamnat fără vină”, timp de doi ani literalmente șomer, Dionis Lica-luptătorul nu s-a împăcat cu preceptul că omul sub vremi este un sclav al destinului, nu s-a conformat rolului de proscris, ci a continuat să înfrunte nelegiuirile vieţii, strâmbătăţile regimului. Angajându-se, în cele din urmă, ca informatician la un centru metodic interministerial, a găsit, timp de vreo 7 ani,  limbă comună mai mult cu  calculatorul decât cu oamenii. În intervalul 1980-1987, neostoitul profesor care nu putea respira fără contactul cu lumea, a  reuşit şi să mai predea, concomitent, fără a se afișa, sistematic sau sporadic, prin cumul sau contract, la USM şi Institutul Poilitehnic, precum şi la Institutul Republican de reciclare şi perfecţionare a specialiştilor din domeniul economiei naţionale din Chişinău. Într-un târziu, în 1987, după oribilul deceniu, fu angajat, totuși, în învățământ, profesia sa de vocație, dar cât mai departe de pedagogie şi educaţie, la Agronomicul din Chişinău. A lucrat şi aici onest, cu sârg,  modest, conştiincios, convins că nu locul îl sfinţeşte pe om, ci omul – locul.  Succesele din activitatea didactică, metodică şi cea ştiinţifică nu puteau  să nu le zgândăre unora rânza, inclusiv şefilor. De aceea la atingerea vârstei de pensionare  (1994) fu trimis pe dată la „odihna binemeritată”, fără a se ţine cont de energia lui vulcanică, de sănătatea-i  de haiduc și de ochirea-i scrutătoare de şoim al codrilor. Un altul în locul lui Dionis ar fi fost bucuros să se consacre în excusivitate „fazendei”. Numai nu fiul de răzeş din ţinutul Lăpuşnei, sânge din stirpea călăreţilor lui Ştefan cel Mare.

Nemaigăsindu-şi loc de muncă pe aşchia de pământ românesc numită Basarabia, în deplinătatea forțelor sale creatoare, viguros ca un falnic stejar din codrii Lăpușnei, îl străfulgeră gândul să încerce marea cu degetul: să-şi caute un loc de muncă în Ţară. Cu o recomandare din partea subsemnatului, încă ministru al ştiinţei şi învăţământului de la acea vreme din Basarabia (care parcă ar fi presimţit că un atare destin îl aştepta în curând şi pe dânsul) către dl prof. univ. dr. Gheorghe Popa, rectorul Universităţii „A.I.Cuza” din Iaşi, cu o alta către dl prof. univ. dr. Liviu Maior, ministru al Educaţiei şi Tineretului din România, tânărul pensionar Lica nu coborî din tren la gara Nicolina din Iaşi, ci tocmai la Gara de Nord din Bucureşti. La minister, domnul ministru Maior luă imediat legătura cu dl prof. Nicolai Pomohaci, rectorul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucureşti, şi îi expuse CV şi doleanţele solicitantului, iar rectorul îl informă pe loc că Agronomicul  tocmai ducea lipsă de un asemenea specialist. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, dar am să repet şi aici: sigur că nici la Bucureşti nu te aşteaptă câinii cu colacii în coadă, că şi aici rânza regăţeanului e mult mai mare decat a provincialului, mai ales când vii nu de pe la Cluj sau din Timişoara, ci dintr-un înstrăinat de Chişinău. Dionis Lica, Ion Ungureanu, Leonida Lari, subsemnatul au simţit pe propria-le piele ce înseamnă invidia şi râca miticilor dâmboviţeni, dar au dat şi de oameni de o cumsecădenie şi o probitate ieşite din comun în zilele noastre, conştiinţe înalte care ştiu să pună pe primul loc capacitatea, profesionalismul, bunul-simţ, modestia, onestitatea. Iar domnul profesor universitar Lica le are, după cum spuneam şi ceva mai înainte, pe toate. Calităţi pe care sunt nevoiţi să i le recunoască şi adversarii de idei sau cârcotaşii de serviciu. Aşa se face că timp de peste 10 ani (din 1994 până în 2005) pedagogul înnăscut şi omul de ştiinţă Dionis Lica a profesat la Catedra de Biotehnologie din cadrul Agronomicului din Bucureşti, a fost şef de lucrări, a condus teze de licenţă şi de doctorat, a fost delegat în comisiile judeţene de bacalaureat, a scris şi editat mai multe lucrări cu caracter ştiinţific şi metodic de specialitate, răstimp în care, în perioada 1996-2004,  a şi condus,  urmare a participării la un concurs public,  sus-numita catedră. La începutul anului universitar 2004-2005 a fost pensionat (deja la Bucureşti) pentru a doua oară, de astă dată definitiv.

Nici de data aceasta nu s-a împăcat cu destinul. În aparență sănătos tun, robust, de o vitalitate şi energie debordantă, în perioada 2004-2012, profesorul Lica face lunar naveta Bucureşti-Chişinău pentru a ţine cursuri studenţilor la USM şi, înfrânându-şi obida pentru laşitatea sau trădarea de odinioară din partea colegilor, la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. Nu l-a oprit nici sfatul meu de a sta pe loc și a-și căuta de sănătate, căci o boală nu te întreabă când să bată la ușă (chiar era agasat de o boală a secolului, pe care o trata oficial și de care credea că se debarasase, dar care pană la urmă avea să recidiveze și să-i aducă sfârșitul inevitabil). Scrie cărţi  de specialitate şi volume de memorii despre locurile, oamenii şi colegii dragi, întreţine relaţii strânse cu foştii colegi şi profesori (regretatul domn academician Petru Soltan, fost profesor școlar al lui Dionis Lica, director la Școala medie nr. 1 din Hâncești, ulterior - colegi de lucru la universitate, prieteni, profesorii Sergiu Miron, Ion Goian, Emil Galearschi, Alexandru Marin, Leonid Slonovschi, până deunăzi, 29.12.2013, și cu regretatul nostru compatriot de la Moscova, academicianul Eugen Grebenicov), organizează întâlniri de neuitat cu colegii de facultate, cu foștii săi studenți. Conştient că orice mărturie vie despre iadul din gulagul sovietic prezintă un interes special pentru copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri, pentru generaţiile care n-au cunoscut acest flagel, şi-a mobilizat consoarta, care a supravieţuit ororilor deportării, să-şi înmănuncheze cutremurătoarele amintiri în volumul „Sub râşniţa vremii”, scris în ruseşte şi apărut la în 2011 la editura QIM din Iaşi, el însuși editându-și încă în 2004 la București cartea de memorii „Umbre pe pânza vremii”). La mii de kilometri depărtare, pe continent nord-american, în Canada, cei doi fii ai soţilor Lica, Vadim şi Radu, nurorile Larisa și Oxana şi nepoţii Vadim jr., Adriana, Denis jr. și Iulian  citesc cărţile de memorii ale bunicilor şi se mândresc cu  faptul că demnii lor tată, mamă, bun şi bunică, străbunică și întreg neamul Lică și Madan  şi-au trăit cu demnitate viaţa dăruită de Dumnezeu, că vântoaicele nemiloase ale crâncenelor vremuri n-au reuşit să cocârjească ramurile viguroase ale gorunilor de pe crestele Hânceştilor Lăpuşnei lui Ştefan cel Mare.

În confruntarea nedreaptă şi inegală cu vechiul şi împotmolitul în hălăciuga spirituală a mentalităţii învechite nou regim pretins democratic,  neînfricatul şi îndârjitul luptător, profesorul Dionis Lica a rezistat şi a învins (ca şi bunii profesori şi colegi de suferinţă  Eugeniu Grebenicov, Petru Soltan, Petru Beni, Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Gheorghe Ghimpu, Ion Buga, Mircea Druc, Leonida Lari, subsemnatul etc.). Poate că, în sufletul său de bun creştin, îşi va fi iertat leprele şi cozile de topor, pentru că, spune o vorbă, nu ştiau, chipurile, ce fac. I-a iertat, însă, cum se spune, nu i-a uitat.

Lumea științifică din fosta U.R.S.S., din Republica Moldova și din România, oamenii de bună credință care l-au cunoscut, colegii de studii și de muncă, numeroșii foști studenți ai domnului profesor Dionis Lica nu-i uită calitățile de om de rară omenie și cumsecădenie, bun organizator și îndrumător, savant notoriu, autor de studii, monografii, cursuri universitare, lucrări didactice și ghiduri de programare etc. (o parte din titlurile concrete cum ar fi: „Metode iterative și ecuațiile majorante ale lui Liapunov în teoria oscilațiilor liniare”, „MAPLE. Sistem electronic de calcule matematice”, „Programarea la calculatoare electronice. Limbajul FORTRAN”, „Analiza matematică cu MAPLE”, „Biostatistică”, „Programarea matematică” etc. cititorul interesat le-ar putea găsi în lucrarea susmenționată: D.Lica. Umbre pe pânza vremii, București, 2004, pp. 315-323). Personalitatea savantului Dionis Lica este cunoscută și pe plan extern, prin participarea cu referate și contactele sale cu specialiști din alte țări la reuniunile științifice de rezonanță din fosta U.R.S.S. (Federația Rusă, Belarus, Ucraina, Estonia, Azerbaidjan), Germania, Polonia, Bulgaria, fosta Cehoslovacie etc.). Economia, învățământul din actuala RM și din Țară trebuie să-i fie recunoscătoare cercetătorului și coordonatorului de lucrări Dionis Lica pentru o serie de soluționări ale unor probleme arzătoare de ordin practic: calcularea optimă a rațiilor de hrană pentru diverse tipuri de vite cornute mari; schema de dezvoltare și amplasare a gărilor auto din republică; propuneri de soluționare optimă a problemelor transportului; ideea creării unui mediu informațional unic al sistemului de învățământ; utilizarea calculatorului electronic și a mijloacelor bazate pe el în învățământ; elaborarea schemei de dezvoltare și amplasare a obiectelor infrastructurii sociale etc., etc .

Pe lângă un dezvoltat sentiment de atașament si camaraderie cu cei în care avea (deplină)  încredere, Dionis Lica avea și un cult al dragostei față de limbă, literatură, istorie, cultura neamului. În timpul studiilor la ”Ion Creangă”  Dionis nu putea să nu ia parte la confreriile colegilor de la filologie, viitori scriitori și oameni de cultură cunoscuți Grigore Vieru, Nicolae Pogolșa, Serafim Saca, Gicu (Gheorghe) Vodă, Spiridon Vangheli, Aurel David, Glebus Sainciuc... De aici, probabil, i se trag apetența de beletristică, eleganța de stil, expresivitatea cuvântului, atenția deosebită față de corectitudinea scrisului, anumite veleități literare ( cărțile d-sale de memorii denotă reale calități de om de condei). Conștient de eventualele sale lapsusuri de limbă, nu dădea la tipar nici una din multele sale cărți înainte de a apela la serviciile de redactare din partea unui filolog (subsemnatul nu mai reține numărul cărților redactate cu plăcere dintr-o simpatie față de acribia colegului și respectul față de cuvântul scris. Serviciu restituit berechet de beneficiar: la împlinirea de către subsemnatul a împovărătoarei vârste de 70 de ani, bunul mei prieten matematician, sfidând indiferența și indolența colegilor filologi, a preluat inițiativa de a înmănunchea într-o ediție omagială opiniile consătenilor, colegilor mei de școală, de facultate, de breaslă. Astfel a apărut cartea: Dionis Lica. Clopotul amintirilor durute. Nicolae Mătcaș la 70 de ani. Chișinău, 2010). Iar în ceea ce privește relațiile sale cu oamenii de știință, cultură, el le-a perpetuat și la București, căsuța și grădina sa primitoare de pe str. Surorilor din București avându-i ca musafiri dragi pe Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Vladimir Gherciu, Nicolae Mătcaș, Eugeniu Grebenicov ș.a., aceștia bucurându-se din plin de ospitalitatea basarabenească din partea amfitrioanelor agapelor: blajina și lenta doamnă Livia, buna și fidela tovarășă de viață a lui Dionis, și (acum regretata, plecată în 2010,  la Domnul) destul de sprintena la cei 90 de ani ai săi doamna Nadia (Nadejda), mama soacră a lui Dionis.

Oficialitățile nu au avut cum să-l prea răsfețe pe neobositul trudnic pe ogorul învățământului preuniversitar și superior, patriotul cu suflet de bun român Dionis Lica cu distincții de stat. A fost, totuși, recunoscut ca  eminent al învățământului din fosta U.R.S.S., eminent al învățământului public din fosta R.S.S.M., distins cu medalia jubiliară „Pentru muncă exemplară” a fostului Soviet Suprem al U.R.S.S. Primăria orașului natal Hâncești, apreciindu-i meritele, i-a acordat lui Dionisie Lica încă în timpul vieții titlul de cetățean de onoare al orașului. O stradă din localitatea în care s-a născut îi poartă numele. Cu vreo câțiva ani în urmă chiar și alma mater, instituția care îl izgonise pentru „păcatul” de a fi fost „fiu de chiaburi” și de a fi tăinuit faptul de a i se fi refuzat înscrierea în rândurile comsomolului leninist - Pedagogicul „Ion Creangă” din Chișinău, cu tânăra lui conducere actuală - îi acorda binemeritatul titlu de doctor honoris causa, un fel de recuperare întârziată pentru daunele morale pe care  le adusese în timpuri nefaste.

Prin comportamentul său Dionis Lica a demonstrat pe viu caracterul de luptător neînfrânt cu vicisitudinile timpului, nu s-a resemnat în fața vitregiilor, nu a îngenuncheat înaintea potentaților, nu s-a considerat un nedreptățit al soartei fără ieșire din situație, ci a cucerit pas cu pas, cu ambiție și dârzenie de țăran răzeșean ca și vrednicul său tată Constantin al lui Vasile al lui Nicolae Lica din Hâncești, toate treptele urcușului, cu demnitate și convingere și mândrie de român, spre Olimpul cunoașterii și al desăvârșirii.

Fie-i luminoase și vii amintirea și faptele!

https://www.art-emis.ro/personalitati/dionis-lica-omul-care-nu-s-a-lasat-invins-de-sistem