EMINESCU LA INTERNE
de George ANCA
La întâmplare
La
întâmplare: Les Litanies de Satan, Rugăciunea unui dac, I limoni. Noica mă
întreabă: ce trebuia ocolul Baudelaire pentru a ajunge la Eminescu? Stăniloae,
în manuscris: Eminescu e prea sus pentru poporul român, reprezentativ e Coșbuc.
Eliade a salutat pulicarea Luceafărului în sanscrită. Montale, dacă crede în
Dumnezeu: e o problemă personală. Iar poetul va fi fiind o problemă personală a
lui Dumnezeu? Să vedem la Eminescu.
"Sunt doua mii de ani aproape de
cand ea (Evanghelia) a ridicat popoare din intuneric, le-a constituit pe
principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia fiului lui
Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Buddha, viata
lui Socrate si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului
La-o-tse, desi asemanatoare cu invatamintele crestinismului, n-au avut atata
influenta, n-au ridicat atata pe om ca Evanghelia, aceasta simpla si populara
biografie a blandului nazarinean a carui inima a fost strapunsa de cele mai
mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, pentru binele si mantuirea
altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi
suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrate a baut paharul de
venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a Antichitatii.
Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns
inima mielului simtitor si, in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima
lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la tata-sau din ceruri
iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu
din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de
atunci cea mai inalta forma a existentei umane". ("Timpul",
datat 12 aprilie anul 1881.)
... „Noi,
poporul latin de confesie ortodoxă”
... „În toţi
timpii un model de toleranţă religioasă”
...
„Biserica este mama neamului românesc”
... Hai să
ne călugarim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi.
... „Istoria
omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu."
...
„Moralitatea este pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup!"
... „nationalismul este un semn rau la un
popor."
...
„Intreaga viata omeneasca este o viata a lucrului"
... „De
aproape doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, iar noi ne sfasiem…"
În revista Luceafărul (20.09.1999),
erau listate printre operele de inspirație religioasă ale lui Eminescu: ...
Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în
versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova,
Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori,
Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est,
Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune,
Melancolie, O, chilia mea sărmana etc..
În studiul său Creștinismul lui
Eminescu, Nichifor Crainic se referă, de predilecție la cele părăsite în etc.,
întâi și întâi: „Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al
literaturii româneşti.”...”Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din
stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în
comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al
lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează
în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai
înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie
printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie
nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi
deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă
să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi.”
La Kalidasa, în Kumarasambhava,
Ardhanariswara - jumătate femeie (jumătate) dumnezeu – este alcătuirea împreună
a lui Shiva și Parvati, care-i devine soție, în urma uciderii și învierii lui
Kama – Cupidon.
Crainic nu face din Mortua est
antiteza Luceafărului şi din negaţia ei – De e sens într-asta, e-ntors și ateu
/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu – opusul măreției îngerului
îndrăgostit, ca-n biblie, de o pământeană.
În poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu
Mortua est, ar fi vădită credința în supraviețuirea sufletului. În Cu mâne
zilele-ți adaogi, Crăiasa dulcii dimineți transformă moartea într-o părere, „un
vistiernic de vieți”. Încheierea hermeneuticii poetice a lui Crainic:
"Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi
n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie:
Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând
sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice
planează zborul în lumina divină a Luceafărului."
Un Eminescu între Baudelaire și
Tagore am prezentat și noi în lucrarea de licență Mitul lui Zalmoxe în poezia
lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga (1966), Baudelaire și poeții români –
Corespondențe ale spiritului poetic (1973), Sanskritikon, incuzând Cosmologia
lui Eminescu între Veda și Edda (2002), Mantra Eminescu (2011) etc.
„Recunoaşterea”, la Eminescu şi
Kalidasa
„Recunoaşterea”
este un termen de specialitate şi am să-l prezint ca scriitor. Nu neapărat
pentru distracţie, dar voi face caz de concept şi de metodologie pentru că este
totuşi ora 1600 şi pentru că vreau într-un fel să ne relaxăm discutând
lucrurile astea. Am petrecut câţiva ani în India şi aş vrea să împărtăşesc din
experienţa respectivă, cercetând „recunoaşterea”. Dumneavoastră aveţi auzind
termenul acesta anumite reprezentări de specialitate, de la microbiologie la
criminalistică. Avem propria percepţie a recunoaşterii.
Aşadar, am
convenit să ne limităm la Kalidasa şi la Eminescu. Dintr-un anumit punct de
vedere, eu sunt avantajat de aceste delimitări. E vorba de cel mai mare poet
sanscrit, o limbă moartă, dar o limbă sfântă şi, dacă e sfântă, creşte. Sir
William Jhons – prima mare autoritate
modernă în descoperirea Indiei pentru europeni - , l-a numit pe Kalidasa „
Shakespeare al Indiei”. Pe atunci, India era „Perla Coroanei” şi se spunea în
Anglia: „Putem pierde India, „Perla Coroanei”, dar nu-l putem pierde pe
Shakespeare”. La ora asta India nu numai că nu e pierdută, dar înseamnă cumva
mai mult decât Anglia, este a opta ţară a lumii şi este în acelaşi club select
al ţărilor mari, cu Anglia. Indienii spun acum că Shakespeare este un „Kalidasa
al Angliei” sau al Europei.
Vorbim
despre un autor care pentru India, dar şi pentru America, este ceea ce este
Shakespeare pentru europeni.
Aveam de
gând să intru direct în subiect şi ca să salvez timpul, şi totuşi o să fac
câteva consideraţii în legătură cu conceptul de „recunoaştere”. În ce mă
priveşte, eu am fost opt ani în India între ‘77 – ’84, 02-03, şi am avut
preocupări în legătură cu „Vedele”, am tradus atunci şi „Meghaduta”/„Norul
vestitor” de Kalidasa. Fiind de netradus, totuşi, poate reprezenta, cum v-am
spus, „geniul limbii sanscrite”. „Abijnana” este termenul sanscrit pentru
recunoaştere, „abhi” e prefixul şi „jnana” e „cunoaştere”, care este
cunoaşterea supremă, cunoaşterea sacră, naşterea lui Brahma.
„Abhijnana”
reprezintă un domeniu masiv pentru filologi.
Piesa nu se
numeşte simplu „Sakuntala” ci este cunoscută ca „Abijnana Sakuntala”,
recunoaşterea Sacuntalei. Dacă vă uitaţi pe Internet la „abijnana”, veţi găsi
„abijnana sacuntala”. Asta înseamnă că termenul care nu e un termen neimportant
în sanscrită a devenit important prin această creaţie a unui autor, a lui
Kalidasa.
Aş face o
comparaţie, pentru cei care iubesc literatura, cu termenul grecesc „tragedia”,
care înseamnă şi descoperire şi cunoaştere. Prima oară este cunoaştere, iar a
doua oară, respectiv „anagnoresis”, este termen fundamental ca şi „catharsis”
ca şi „peripeteia”/răsturnarea sorţii, în definirea tragediei de către
Aristotel. Termenul este mai apropiat de sensul indian şi comparaţia cu
„abijnana” ar putea să ofere destule
surprize.
De exemplu,
„anagnoresis” este definitorie pentru tragedie. „Abijnana Sakuntala” este o
piesă în şapte acte care nu este o tragedie. Nici măcar o dramă, am putea spune
în termenii noştri, este o „kavia”, o piesă literară. De fapt o „natya” acesta este termenul pentru dramă în
sanscrită. „Natya” este o mare disciplină în sanscrită, o mare ştiinţă. O mare
artă şi care poate fi pusă în paralelă cu poetica lui Aristotel. Şi aici era un
lucru serios, tragedia care este definitorie pentru Europa şi esenţială – una
dintre creaţiile majore ale omenirii – nu se aplică la indieni. Pentru că
tragedia presupune şi moarte.
La indieni,
moartea nu este relevantă. Moartea este o soluţie acceptată şi mai ales fiind
urmată de o nouă naştere, o renaştere, presupune o altă viaţă, un alt chin.
Aşadar, tragedia nu există. Nu e un concept care să fie atât de puternic, atât
de înalt, de înălţător, de măreţ, de extraordinar şi care să dea preţul vieţii,
de fapt şi misterul vieţii. Asta în legătură cu termenul pe care aş vrea să-l
reţinem. Adică şi că „recunoaşterea” şi „abijnana” se apropie de „anagnoresis”.
Piesa lui
Kalidasa este cunoscută prin traducerea lui George Coşbuc, care este primul din
traducătorii din germană. Eusebiu Camilar a tradus-o din franceză. Din
sanscrită nu s-a tradus încă. Eu am tradus din sanscrită poemul lui Kalidasa „Meghaduta”/„Norul
vestitor”, în care apare tema recunoaşterii.
Eroul, un
semizeu Yaksha, este exilat de Kubera, zeul bogăţiei, în munţi, în Himalaya, şi
trebuie să trimită veste de iubire şi jale soţiei sale, şi atunci încredinţează
mesajul norului. Cum o va recunoaşte norul pe soţia lui reiese din felul cum
i-o descrie folosind lianele pentru părul ei, ochii căprioarelor pentru ochii
ei şi aşa mai departe. Este una dintre cele mai frumoase descrieri simbolice,
lirice, a relaţiilor de iubire.
Eu am mai
tradus tot din sanscrită, parţial, chiar în cartea asta „Tangoul tigrului” din
„Kumarasambhava”/Naşterea Feciorului, naşterea copilului lui Shiva şi al soţiei
sale Parvati. La cererea consiliului zeilor, lui Brahma trebuia să i se nască
un fiu mai puternic, care era mai presus decât ceilalţi zei. În realitate,
celebrarea acestei naşteri, care este mitologică şi mistică – o să aduc nişte
exemplificări – este evocată în această piesă.
Şapte sunt
piesele lui Kalidasa păstrate, dar cea mai renumită într-adevăr este
„Sakuntala”. Sakuntala este fata unei fiinţe celeste, a unei nimfe – o numim
noi, şi aşa o numesc şi traducătorii – şi a unui pustnic. Acest pustnic,
gelozit de zei pentru puterea concentrării lui în rugăciune, este supus unei
tentaţii din partea lor prin trimiterea acestei nimfe, care devine mama
Sakuntalei. Sakuntala este crescută în pădure în schitul acestui pustnic,
acestui preot hindus – pandit.
Acesta este
subiectul din „Mahabharata”. Este un subiect fundamental pentru India, pentru
înţelegerea ei. Este povestea de dragoste a regelui Dushyanta, care, mergând la
vânătoare, întâlneşte o foarte frumoasă femeie, în persoana Sakuntalei, cu ochi
de gazelă - şi toate aceste unice
epitete şi poetizări din Kalidasa sunt specifice pentru poezia sanscrită în
general.
Îndrăgostirea
lui pe parcursul vânătorii se aseamănă cu sentimentul din colindele româneşti.
Fapt e că povestea spune că regele se va căsători cu Sakuntala.
Există cel
puţin cinciconcepte fundamentale, în vechea Indie sanscrită, despre căsătorie.
Cel mai cunoscut rit de căsătorie, „gandharva”, constă în înţelegerea dintre
cei doi parteneri.
Eroul nu-şi
dezvăluie identitatea ca rege, şi nici ea că ar fi o fiinţă celestă, ci îi
spune că este fata crescută în pădure. Fapt e că regele o ia de nevastă,
plecând singur la palat înapoi.
La indieni,
poligamia era admisă, ca şi în Grecia Antică.
Regele avea
soţiile lui, dar nu avea nici un copil. Asta este foarte important. Deci am zis
„abijnana”, am zis „anagnoresis”, dar acum vă amintesc faptul că acest copil
este subiectul recunoaşterii, nu al paternităţii neapărat şi deci nu intrăm în
chestiunile realiste ci intrăm într-o anumită viziune a acelei lumi sanscrite
care este foarte sus, mistică, dar şi foarte pământească. Şi omenească.
Regele uită
de Sakuntala. Are o amnezie. Este o imagine literară celebră şi întoarsă pe
toate feţele.
În
realitate, Sakuntala nu i-a dat tot respectul unui alt „pandit”, vecin cu tatăl
ei adoptiv şi - pustnicul murise între timp -, pentru că nu l-a respectat, el o
blesteamă pe Sakuntala în aşa fel încât să fie uitată.
Sunt
versiuni şi interpretări cum că regele o uitase înainte de a fi blestemată.
Acum există
o concurenţă între formule dramatice şi religioase. Ea naşte copilul. Merge cu
copilul la palat, este respinsă, nerecunoscută, neprimită de soţ. Ea îl face
ingrat. Între timp, când ea este respinsă, un pescar prinde un peşte, cum se
întâmplă în literatură. Şi găseşte în burta peştelui, inelul, pe care i-l
dăduse regele şi ea nemaiavându-l n-a mai cunoscut-o. Ea îl pierduse, îl
scăpase în apă, dar uite că peştele l-a găsit. Eu povestesc puţin amuzant, nu e
aşa de amuzant, acesta este atât de des invocatul motiv al peştelui care
înghite un inel şi îl găseşte un pescar norocos şi îşi pune nişte dorinţe.
Se găseşte
şi în această piesă, ca şi în alte piese ale lui Calidasa şi în basmele
indiene.
Se spune că
90% din motivele epice din toată lumea şi-ar avea originea în epica indiană.
Văzând
inelul îi vine şi memoria, o mai şi crede că a văzut-o şi o recunoaşte. Finalul
reprezintă
iubirea cu uitare. Urmează naşterea copilului. Acest copil a fost Bharata.
Numele Indiei este Bharat. Deci numele Indiei vine de la copilul Sakuntalei cu
Dushyanta, cu regele fondator, marele rege, unificatorul, cel care a făcut
India, care seamănă cu ceea ce reprezintă pentru chinezi „Shun”.
Pe scurt,
spunând lucrurile astea, povestindu-vă piesa într-un fel, am vrut să subliniez
că această recunoaştere este una chiar ca la o instanţă, în care însuşi regele
este şi detectivul, dar este şi făptuitorul. Cam aşa este şi Dushyanta, cel
care, nerecunoscând-o, o respinge şi face un act de justiţie ca pe urmă el
însuşi să fie vinovatul.
Eu aş vrea
să rămân mai ales la această situaţie a iubirii condiţionate de naşterea unui
copil, care nu este aceeaşi lucru ca în cultura europeană. Aici aproape că
iubirea respingea copilul. Nu că era o iubire sterilă, dar copilul era o
materializare, aproape o urâţire a iubirii. Exagerez, fapt e că la Kalidasa
iubirea înseamnă naşterea copilului fondator, cum ar veni în cazul Indiei, dar
nu numai neapărat fondator.
Există o
mare dragoste a lui Mihai Eminescu pentru Kalidasa, pentru opera lui, pentru
Sakuntala. Comparaţia a făcut-o Amita Bhose în legătură cu „Venere şi Madonă”
sau „Înger şi Demon”, ea a mers pe nişte comparaţii mistice.
Kalidasa s-a
închinat lui Shiva, Shiva este distrugerea, Shiva este zeul dansului, care
dansând distruge şi recreează lumea. Distrugerea lumii nu înseamnă Apocalipsa,
înseamnă că, paralel, se reface, e o distrugere ca o creaţie, e o formă a
creaţiei. Distrugerea lui înseamnă şi distrugerea credinţei şi creearea ei
într-o nouă formă.
Aici apare
referirea la Eminescu. Amita Bhose face o hermeneutică a operelor lui Eminescu
foarte faimoase, inspirate din „Vede”, începând cu „Scrisoarea I”, cu trimitere
la facerea lumii, geneza preluată din „Imnul originii” din Rigveda. Chiar
„Luceafărul” are legătură cu operele sanscrite.
Dar mai este
un poem, „Călin, file din poveste”. Toţi îl ştim. Şi toţi îl iubim. Toţi îl
simţim foarte familiar. Foarte protector.
Şapte ani am
lucrat în India cu studenţii şi am discutat „Luceafărul”, „Scrisoarea I”, „Nirvana”,
care s-a numit aşa şi a devenit „Rugăciunea unui dac”.
Dacii
credeau în nemurire aşa cum credeau indienii. Comparaţii cu religia indiană
apar în tratatele lui Mircea Eliade.
Călin este
Călin dar este şi „Kali”. Eu am scris o carte în nouă volume şi le-am oprit
fiindcă mi-a fost frică. „Apokalipsa” indiană reprezintă apocalipsa Kali.
Kali este
pentru India ceea ce este pentru noi Maica Domnului, a comparat psihologul
Jung. Dar ea este soţia lui Shiva. Noi trăim în Bucureşti, ceea ce înseamnă
bucurie. Ne referim la India, la un popor care e trist. Poporul indian. Şi prin
Kali, această forţă înspăimântătoare înseamnă credinţă mistică.
Vă spuneam
care ar fi fost metoda mea în materie de recunoaştere, şi de apropiere de
Kalidasa. Gramatica sanscrită este scrisă de Eminescu, de mână, în trei caiete.
Textul se referă tot la această „recunoaştere”, la forme diverse ale
conceptului de recunoaştere.
Daţi-mi voie
să vă reamintesc câteva formule de recunoaştere din creaţia lui Eminescu.
Întâi
aduceţi-vă aminte că nu s-a scris nimic mai profund în limba română despre
naşterea lumii. Vă reamintesc versurile
„La-nceput, pe când fiinţă nu era,
nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi
voinţă,
Când nu s-ascundea-n nimica,deşi tot
era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea
cel nepătruns…”.
În sanscrită
aceste conceptele poetice sunt cuprinse în
se cheamă ştiinţa „alamkara”
Comparaţia
între textul vedic de acum câteva mii de ani şi textul eminescian tradus în
sanscrita modernă: era cu totul altceva, dar era şi acelaşi lucru. Se putea
recunoaşte în această (re)traducere firul gândirii iniţiale.
În acest
text există cel mai puternic punct de recunoaştere la Eminescu şi care e unul
social mai degrabă. Iată versul:
„Fericească-l scriitorii, toată lumea
recunoască-l,
Ce-o să aibă din acestea pentru el,
bătrânul dascăl?”.
Recunoaşterea
acestui copil apare în basmul eminescian. Nu se mai spune că s-a mai văzut cu
mama copilului.
În
„Strigoii” nu apare vreun copil. Este dragostea stelelor, care renasc.
Dragostea este mai mult decât procreaţie.
În această
operă kalidasiană, odată cu recunoaşterea băiatului, a copilului, se întâmplă
ceva cu totul excepţional. Şi la Kalidasa şi la Eminescu, nunta.
O nuntă este
cu totul mistică la Kalidasa întotdeauna. Aşa este şi la Eminescu. Nunta de la
sfârşitul acestei poeme este ca şi la Kalidasa. Eu îl suspectez pe Eminescu de
a fi citit şi cunoscut foarte bine şi această naştere a feciorului, similară
celei a copilului, „sambhava”, din Shiva şi Parvati.
Aş vrea să
vă spun simbolul albastrului. Adică mireasa apare la un moment dat. Se sperie
când o recunoaşte, o recunoaştere diferită de a lui Kalidasa. Ea este foarte
fericită de a fi recunoscută de mirele ei. Ea apare la nuntă îmbrăcată în
albastru şi are numele de Viorica. Această floare albastră care vine din
romantism, din Novalis, se uneşte cu Sacuntala lui Kalidasa.
Am vrut ca
această întâlnire cu dumneavoastră şi această temă pe care am ales-o să ajute
în viaţă. Aş vrea să vă mai exemplific una–două situaţii de „recunoaştere”.
Shiva îl omoară pe Zeul Dragostei, Kama,
pentru că el fiind pustnic nu vrea să audă de iubire. Singura soluţie a
salvării lumii era să se îndrăgostească de Parvati sau Kali sau alte nume, şi
să facă acel copil, Kumara, ca să salveze lumea de demoni. Şi atunci se supără
şi-l distruge pe zeul iubirii, spre a-l reînvia la implorările a tot ce era
viu.
Vă mai dau
un exemplu de o recunoaştere din Eminescu. George Călinescu a intitulat un mare
scenariu al lui Eminescu „Avatarii faraonului Tla”. O dată va fi un mare film
cu aceste avataruri… Povestea se mai poate compara mai desluşit cu „Adam şi
Eva” a lui Liviu Rebreanu, în care sunt tot şapte avataruri. Descrierea nu este
terminată de Eminescu, ceea ce este un avantaj. Este deschis drumul unor
interpretări…
Toată povestea
asta cu recunoaşterea este în fiecare persoană. Ştim ce avem de făcut, spre ce
tindem, ce tentăm. Adică e bine să reiasă şi o ambiţie de aici, m-am temut că
plictisesc şi că o să vă displacă, m-am temut şi că o să vă placă. Nu: ideea
este că astăzi am venit foarte serios, în fine fără teamă, la dumneavoastră. E
prima oară când vin la Interne. Această întâlnire eu o trec pentru mine ca pe o
întâlnire serioasă cu Eminescu. Adică eu am venit să fac caz de Eminescu prin
Kalidasa. Şi de India.
*
Meghaduta,
„norul mesager”, poemul de 111 stanțe al lui Kalidasa – cel mai mare poet
sanscrit -, este monologul unui yakșa (semizeu) exilat pe un an în India
Centrală de Kubera, zeul bogăției, pentru că își neglijase îndatoririle. Acesta
încredințează implorator unui nor mesajul către soția rămasă în Alaka, pe
muntele Kailasa, din Himalaia. Avem sub ochi neamurile, geografia și plantele
Indiei antice, transfigurate suprem în sentimentul iubirii în despărțire
(vipralambha), în metrul solemn mandakranta (recompus în românește / traducerea
ritmurilor), vers de 17 silabe. S-a
născut astfel genul de poem al mesagerului, sandesha kavya. În Hamsa sandesha,
Rama roagă o lebădă să ducă vești soției sale Sita. La Schiller sau Nichifor
Crainic, mesajele se trimit din închisoare („Întrebat-am norul călător”).
Prezenta versiune, publicată prima oară în Delhi, a fost prefațată de prof.
Sisir Kumar Das.
Prof.univ. dr. S. Narang, Departament
of Sanskrit, University of Delhi
Am fost bucuros să-l întâlnesc pe dr.
Georga Anca la cursul meu despre Meghaduta și am fost foarte fericit să aflu că
lucra la o versiune românească a poemului. În pofida nefamiliarității mele cu
româna, am putut recunoaște imediat solemnitatea mandakrantică în traducere.
Sper ca prin această versiune cititorii români vor fi capabili să audă ecourile
vocii lui Kalidasa.
Interpretarea lui Blaga
Revenind la mitul lui Eminescu în
interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu
privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi.
Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori
absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga,
zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut
viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian,
conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i
se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe,
în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în
priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide.
Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu
linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu,
fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius,
adâncul mărilor, Dacia etc.).
Zeul Zamolxe eminescian se umanizează
prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla
(Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul,
iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul
Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru
mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei
pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine
pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.
Maxima esenţă eminesciană, exprimată
prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii
nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa
nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii
om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau
solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra
riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un
singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation
magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de
l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une
nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938),
setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită
de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul,
viaţa.
Pentru profetul Zamolxe, însingurarea
în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul
subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o
atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să
identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic,
venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de balansul spiritului arghezian în jurul
divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi
stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici,
implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian
Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile
izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează
numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne
murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea
lor.
Eminescu şi Blaga, prin acest
leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de
cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini
poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera
ideilor.
The International Academy Mihai
Eminescu
First draft – 1991 – to be completed
by acknowledgments, other names of poets, thinkers, artists, translators,
eminescologists, educators, desiring to be together unto poetry/shanti.
Albania, Argentina, Australia,
Austria, Belgium, Brazil, Bulgaria, Canada, Czechoslovakia, Chile, China,
Denmark, Egypt, Finland, France, Germany, Greece, Hungarx, India, Iran, Irak,
Israel, Italy, Japan, Mexico, Moldova, Netherlands, New Zealand, Nigeria,
Philippines, Poland, Portugal, Romania, Senegal, South Africa, Spain, Sweden,
Switzerland, Tanzania, Thailand, United Kingdom, USSR, USA, Yugoslavia
MEMBERS / HONORARY INVITED
Rafael Alberti, Robert Bly, Emil
Cioran, Rosa del Conte, Yolanda Eminescu, Evgheni Evtushenko, John Fowles,
Vaclav Havel, Daisaku Ikeda, Eugen Ionesco, Octavio Paz, Amrita Pritam
(president since 1981), Salman Rushdie, Leopold Sedhar Senghor, Bogdan
Suhodolsky, Grigore Vieru.
MEMBERS AT
LARGE
Anna Aalten, B. Abanuka, Tawfik El
Abdo, Prachoomsuk Achava-Amrung, Ioan Alexandru (organizer), Ion Andreiţă, O.
M. Anujan, Lourdes Arizpe, Werner Bahner, Andrei Bantaş, Romano Baroni, Georges
Barthouil, Al Bayati, Enric Becescu, Eva Behring, Amita Bhose, Danuta
Bienkowska, Carlo Bernardini, Eveline Blamont, Ana Blandiana, Lucian Boz, Ion
Caramitru, Margaret Chatterjee, Mary Ellen-Chatwin, Mihai Cimpoi, Silvia
Chiţimia, Henri Claessen, Georges Condominas, Lean-Louis Courriol, Robert
Creeley, Petru Creţia, Marco Cugno, Nicolae Dabija, Rodny Daniel, Nilima Das,
Sisir Kumar Das, Mahendra Dave, Guenther Deicke, Francis Dessart, Stanislaw
Dobrowolski, P. Vidyasagar Dayal, Metoda Dodic-Fikfak, Mihai Drăgan, Livia
Drăghici, Jules Dufur, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Anton Dumitriu, Monika Egde,
Christian Eggebert, Didona Eminescu, Roland Erb, Jiri Felix, Galdi Laszlo, Roy
Mac Gregor-Hastie, Al Giuculescu, Allain Guillermou, Herbert Golder, Klaus
Heitmann, Helena Helva, Gerard Herberichs, Carmen Hendershott, Anna Hohenwart,
Peter Hook, Alexandra Hortopan, Kazimiera Illakowiczowna, Philip Iseley, Judith
Isroff, Ion Iuga, Vilenka Jakac-Bizjak, Rafik Vihati Joshi, Elena M.
Koenigsberg, Maria Kafkova, Iuri Kojevnikov, Henrik Konarkovski, Omar Lara,
Leonida Lari, Maria Teresa Leon, Catherine Lutard, Keshav Malik, Muhamed
Maghoub, Fidelis Masao, Liliana Mărgineanu, Pino Mariano, Constantin Mateescu,
Anna Mathai, Dumitru Matkovski, Charles Mercieca, Ion Milos, Baldev Mirza,
George Munteanu, Chie Nakane, Ion Negoiţescu, Wanda Ostap, Ayappa Panikar,
Sheila Pantry, Daniel Perdigao, Augustin Petre, Irina Petrescu, Max Demeter
Peyfuss, Jane Plaister, Franco Prendi, Carlos, Queiroz, Zorica Rajkovic, Lisa
Raphal, Peter Raster, Ruprecht Rohr, Marcel Roşculeţ, Mario Ruffini, Angelo
Sabbattini, A. M. Sadek, Zeus Salazar, Patricia Sarles, Monika Segbert, Joachim
Schuster, Vinod Seth, Satyavrat Shastri, Andrei Simic, Norman Simms, William
Snodgrass, Mihai Stan, Dumitru Stăniloae, Sygmunt Stobersky, Sanda Stoleru,
Sorin Stratilat, Arcadie Suceveanu, Eric Sunderland, Bathelemy Taladoire, Akile
Tezkan, Eugen Todoran, Fernando Tola, Mona Toscano-Pashke, Urmila Rani Trikha,
Kliment Tsacev, Mihai Ursachi, Bruno Uytersprot, Nelson Vainer, Isabela
Valmarin, Dimitrie Vatamaniuc, Romulus & Mihu Vulcănescu, J.L. Vig, Brenda
Walker, Xu Wende, Reinhold Werner, Rudolf Windish, Mario Zamora
MEMBERS IN
MEMORIAM
Anna Ahmatova, Sergiu Al-George,
Gheorghe Anghel, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Samson
Bodnărescu, Alexandru Bogdan, N.N. Botez, Petre Brânzeu, Victor Buescu, Anta
Raluka Buzinschi, George Călinescu, I. L. Caragiale, Iorgu Caragiale, Toma
Chiricuţă, Pompiliu Constantinescu, Aron Cotruş, Ion Creangă, Dimitrie Cuclin,
Mihail Dragomirescu, Mircea Eliade, Gheorghe Eminescu, Gheorghe Eminovici,
Franyo Zoltan, Galgi Laszlo, Gala Galaction, Mozes Gaster, Onisifor Ghibu,
Petre Grimm, Ion Goraş, N.I. Herescu, G. Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Petru
Iroaie, Josef Sandor, Ivan Krascko, Mite Kremnitz, Franco Lombardi, E.
Lovinescu, Titu Maiorescu, Alfred Margul-Sperber, Veronica Micle, Matei Millo,
Gheorghe Nedioglu, Constantin Noica, Ramiro Ortiz, Sylvia Pankhurst, Vasile
Pârvan, Perpessicius, Ioana Em.
Petrescu, Gheorghe Pituţ, Miron Pompiliu, Augustin Z. N. Pop, Cornelui M.
Popescu, Aron Pumnul, Salvatore Quasimodo, Ianis Ritsos, Mihail Sadoveanu,
George Bernard Shaw, Ioan Slavici, Nichita Stănescu, Carmen Sylva, Carlo
Tagliavini, Fani Tardini, Vasile Văduva, Tudor Vianu
Eminescu şi spiritualitatea indiană
...Sociologiceşte, s-a luat ca
exemplu de inadaptare cazul lui Eminescu. Însă Eminescu nu este un inadaptat.
Nimeni nu este în măsură de a se adapta pe toată întinderea vieţii, ci îşi
adună forţele într-un singur punct. Eminescu avea ca direcţie a spiritului său
gloria. Nici un român nu şi-a înfăptuit această ţintă mai din plin, încât, în
sfera superioară în care vroia să trăiască, poetul Luceafărului este un mare
adaptabil, care a trebuit să renunţe prin chiar izbânda lui la mulţumiri mai
mărunte, de ordin mai mult pecuniar. Eroii lui Ibsen au această falsă aparenţă
de inadaptare. Însă ei sunt nişte adaptaţi superiori, care, urmărind după un
plan hotărât realizarea idealului în generaţiile următoare, se abstrag din
prezent. Putem oare să numim pe martir un inadaptat? Există o tehnică a
martiriului prin care cel rezistent la încercările seculare îşi atinge în mod
infailibil ţinta. (George Călinescu)
Intrat în al
doilea an de existenţă, salonul Colocviile de Marţi exersează, mai departe,
împreună, bucuria literaturii româneşti şi indiene, la aniversarea lui Eminescu
(161) şi Tagore (150). Prima carte publicată în 2011 de editura Bibliotheca din
Târgovişte, Eminescu şi scripturile sanscrite de Zricha Vaswani, are în cuprins
similarităţi între scrieri ale Indiei antice şi poeme eminesciene:
“Kathaopanishad” - “Odă”, “Glossă” -
“Sutta-Nipata”, “Rugăciunea unui dac”/”Nirvana” (A Dacian's Prayer) -
“Rig-Veda”, “Scrisoarea I”(Letter I) -
“Rig-Veda”- “Luceafărul” şi “Srimad Bhagavad Gita”, “Abhigyan-Shakuntalam” -
“Kamadeva”, “Mortua est!” -
“Buddha – Karita”. Membri ai Societăţii Scriitorilor Târgovişteni îşi
vor lansa cărţi apărute la aceeaşi editură în 2010: Emil Stănescu, Liberus
Nocturnus, Dan Gîju, Poemele rămânerii sub arme, George Toma Vasiliu, Colonia
II. Noi exilaţi la Tomis. Oaspeţii târgovişteni vor lansa şi numărul pe
ianuarie 2011 al revistei „Litere”.
Invitaţi:
Dimitrie
Vatamaniuc, Nandkishor Pamwar, Mihai Cimpoi, Nicolae Georgescu, George Astalos,
Puşi Dinulescu, Elisabeta Isanos, Mihaela Gligor, Veronica Anghelescu, Gabriela
Dumitrescu, Doina Boriceanu, Lucia Negoiţă, Roxana Sorescu, Ana Munteanu, Ioana
Feodorov, Laura Goran-Bazarea, Daniela Iordache, Carmen Muşat Coman, Mihaela
Pârvu, Delia Soare, Maria Pomohaci, Ion Dumitrescu, Pan Izverna, Gheorghe
Lupaşcu, Cornel Berbente, Adrian Botez, Corneliu Zeana, Gheorghe Vrana, Mircea
Coloşenco, Tudor Nedelcea, Mihai Stan, Dan Ţop, Mihai Teodorescu, Neculai
Hilohi, Petru Costinescu, Nicolae Tomoniu, Cristian Ţepeş, Sebastian Văduva,
Matei Ladea, Cristian Cotarcea
Amfitrion:
George Anca
Comunicări:
George Anca:
Eminescu sanscrit
Nandkishor
Pamwar (Ambasada Indiei): Spiritualitate – Tagore 150
Surender
Bhutani (Polonia): Eminescu a trăit o viaţă curajoasă
Ioana
Feodorov: Tagore bibliografiat de acad. Virgil Cândea
Mihai Stan:
Eminescu şi dharma
R. K.
Shukla: Aparent neconvenţională aventură savantă
Nicolae
Tomoniu: Lecţia lui Zricha Vaswani
Ioan Miclău
(Australia): Scrisori
George
Coandă: Eminescu, istoric naţional (lansare)
Corneliu
Zeană: Eminescu în aromâneşte
Petru
Costinescu: Iolanda Eminescu şi proprietatea intelectuală
Constantin
Enache: Statuia lui Eminescu în legende studenţeşti
Elisabeta
Isanos: Poarta de Vest. Aventurile unui cetăţean român (lansare)
Nicolae
Băciuţ: Întoarcere în Arizona (lansare)
Gheorghe
Lupaşcu: Poeţi din Plevna şi Brăila (întâlnire)
Mihai
Teodorescu: Lingvistica în contextul ştiinţelor cognitive
Ionas
Ignauta (Congo-Brazaville): Lingvistica în civilizaţia africană
Doina
Severin Boriceanu: Blog româno-indo-african
Cristian
Ţepeş: Comenius în şcoala raiului
George Toma
Vasiliu: Între Petru Cercel şi Partea nimănui
Ahimsa şi
antropologia (non)violenţei (lansare volum master, coord. George Anca, redactor
Cornelia Duţu)
http://georgeanca.blogspot.com/2019/01/eminescu-la-interne.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu