LA IZVOR CU DULCE APĂ!
~*~
La izvor cu dulce apă, dorul mână
cu-nsetare,
Dalba ciută și regina tainei codrilor
adânci,
O scânteie, o fantasmă, punct
rostogolit din zare
Pare-a fi când ea coboară la izvorul
dintre stânci.
Lăsați mintea-mi să alerge după ochii
cei albaștri,
Ale muzei ce-și mlădie trupul pe un
vers de aur,
Chiar de urmele-i mor duce spre al
templelor sihaștri,
Ori de spini va fi cununa pe-al meu creștet pusă laur.
Căci totuna-mi este mie de mă lauzi
ori mă blestemi,
Nici viața n-are farmec, nici folos
de-i cu-ntristare,
Așadar, lăsați-mi soarta s-o ridic
deasupra, peste-mi,
S-apuc polii și văzduhul, cerul
refectat în mare!
Însă-n codrii căprioarei v-aș ruga să
nu intrați,
Înainte ca din inimi răul să îl
deșertați,
Astfel cerul cel albastru nu cumva
să-l tulburați,
Nici izvoarele ce picur printre
falnicii Carpați.
Eu am stat la paza porții marei
Europe-n vremuri,
Am oprit hoardele lumii cu-a lor
cruzi năvălitori,
De se depănau ca firul unor
nesfârșite ghemuri,
Însă în Carpați găsiră bravi Români
apărători.
La izvor cu dulce apă , dorul mână
cu-nsetare,
Dalba ciută și regina tainei codrilor
adânci,
O scânteie, o fantasmă, punct
rostogolit din zare,
Pare-a fi când ea coboară la izvorul
dintre stânci.
~*~
Ioan
Miclău-Gepianu
”Poezii alese”, Ed. ”Cuget
Românesc”-Bârda,
2005.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu