Gabriel Liiceanu: "Extremele culinare ale vieţii - frugalitatea şi desfrâul"

Gabriel Liiceanu: "Extremele  culinare  ale  vieţii - frugalitatea şi desfrâul"

 Le-am  trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii  '80, cel mai sumar prânz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a "mizeriei" (România).

În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Suntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de  familie, în Vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz.

Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar Vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. Când am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii  familiei - gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora - ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gândul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămână a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la  prânz,avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunându-şi că din  partea  gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară.

Şi  masa a  început.

A fost adus un castron mare, plin cu salată  verde. Trecându-l din mână în mână, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată.

După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mâncăm,  pe-ndelete, frunzele de salată.

Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu  tot, mai mult de câteva minute.

Apoi am aşteptat cuminţi până când  doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc  la  cuptor,  nu  mai  mare  de 1 kilogram .

"Kurt", i s-a adresat ea soţului  ei,  "am  să  te  rog  să tai TU friptura".

Apoi, către noi:

"Se pricepe  grozav  la  tăiat friptura!".

Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu  lama  lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de câţiva milimetri.

Era  un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată  atât  de  subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie  felia de carne cât coala de hârtie.

O bucată cam de două degete a  rămas  mai  departe,  netăiată,  pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei. În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o  carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei  şi  fiecare  ne-am  pomenit cu  o jumătate  de cartof alături de pojghiţa  de  carne.

Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte  că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri, fără  să manifest, însă, vreo formă de lăcomie.

Apoi, am simţit cum urcă în  mine,  devastatoare, foamea.

Pleşu, care stătea la masă lângă mine, a văzut pesemne disperarea care-mi apăruse pe chip.

Cu gesturi delicate, sub  masă,  a  desfăcut  pacheţelul  cu carnea de pui şi mi-a strecurat o bucăţică.

"Băi, mănâncă şi asta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid".

Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zâmbind între timp politicos şi  având  aerul  că  sunt  interesat  de conversaţie.

Masa nu durase,  cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute.

Farfuriile goale  străluceau  acum  în  faţa noastră. Şi-atunci s-a-ntâmplat ceva de necrezut.  Directorul  Institutului  Max  Planck s-a  lăsat  pe spătarul scaunului,  parcă doborât de opulenţa prânzului, şi, cu mâinile la ceafă, a  rostit  satisfăcut:

"Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! - Und  denke  nur, Schätzchen - îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein  Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. ("-Aş zice c-am  mâncat  excelent!"  "-Şi  când te gândeşti, dragul meu, că te temeai  că  n-o  să  ne-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mâine".

Peste câteva  luni  eram în ţară  în casa  chirurgului, colecţionar împătimit  de  pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia  Bernea.  De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea ne propune să facem un salt până la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea.

"N-aţi trăit voi aşa ceva de când v-aţi născut!" ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui.

Seara, către ora 7, eram în casa doctorului.

Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare.

Separat, un "atelier" - pinacotecă, în care doctorul îşi rânduise cu grijă comorile. Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decât bărbaţii: tatăl  doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti.

Şi că, în timpul  mesei, soţia doctorului, purtând, special pentru acest eveniment, perucă  albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie.

Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am  fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria - un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare - şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cârnaţi şi şunci afumate atârnând din tavan,  brânzeturile în coajă şi borcanele mari, din  acelea pentru murături, pline cu ouă.

Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brânză, buşeuri cu ciuperci,  platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte  platouri cu diferite soiuri de cârnaţi.

Toate stropite cu o palincă de pere.

A venit apoi un borş de perişoare cu  smântână.

Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea când la unul, când la altul dintre musafiri, preluând, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva.

Mă  încerca  o oarecare nelinişte când îi simţeam mâinile strângându-se pe spătarul scaunului meu şi când o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă.

Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz.

 Începusem să gâfâi.

Trecuse  de  miezul nopţii, când a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea "câteva şpriţuri rosé", a revenit scurt la cârnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am târât, în dormitoarele noastre.

Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad.

Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie până la"gorunul lui Horia", apoi, pentru a vedea cruci de piatră din

Secolul al XIV-lea, în cimitirul  vechi din Brad.

Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru "micul dejun", dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat.

Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie -laborator.

Masa era mare, aşa încât în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) "gustările", aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rânduri de brânzeturi, rânduri de cârnaţi, altele de pateuri, rânduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi... palinci.

Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mâncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de "vâsle", crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră.

Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de  palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun – dulceţurile - şi către cea drăcească - brânzeturile tari şi cârnăţăria. Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încât, spre ora 1, ne-am început excursia.

Însă, nu înainte ca, tocmai când  eram  pe punctul de a trânti portierele maşinii, mama doctorului să ţâşnească din casă cu o valijoară în mână.

"- V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sunt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!".

Există câteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad , din profil, stând jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amândoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mâncare, cu burţile  profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum râsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atâta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară.

Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării.

Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu "masa de prânz". Nu mai ţin minte ce am mâncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură.

Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pânzele care,  scoase  cu mândrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brânză tocmai scoase din cuptor.

"- Luaţi, ne-a zis, cât sunt calde, iar peste o oră mâncam de  seară".

S-a  petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l înţeleg nici până în ziua de azi.

E limpede că nici unul dintre noi "nu mai  putea".

Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la "grande bouffe", care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decât prin moarte.

De  altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile.

Noi ne apropiam de sfârşitul acestei perioade.

Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în câteva clipe.

Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decât de o mâncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte.

Eram, totuşi, foarte tineri.

Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii.