marți, 11 iunie 2019

GEORGE ANCA - Diaspora YR - (doar textul marit)




DIASPORA   YR



George Anca – Consilierul lui Napoleon – Moș Nelutzu G – Anușa Sorescu – Adrian Scriminț – Octavian Soviany – Adrian Munteanu – Magdalina Dorina Suciu – Ioan Emil Hapca – Toma George Maiorescu – Lora Levițchi – Laurențiu Dologa




GEORGE  ANCA
Diaspora YR

*

            Eu te duc la balamucul de căţei, Rex. Aşa e şi pe la noi. Introducere în teoria argumentării. Câtă secătuire întru nimic – măcar şi posibilul creat, niet, jur-împrejur înţelepţi per se. Nicio discuţie umană, ceva. Cartea, pe ucise. Raj Kapur a murit la 64 de ani, Morarji Desai are 100 şi urcă încă până la 5 fără lift. La Ploieşti, ar prinde vreun rol mai de doamne-ajută. Noaptea e altă zi. Să mă apuc a infinita oară de vers. Ne vânasem reciproc pe viaţă. Vor să te depoziteze, nici să nu te mai gândeşti la vers. Prin vers te înţelegeai însuţi decapitat. Niente.
            Ştie Orăştie. Am mers cu coana Gabi drum lung spre casă, povestind bătrâni, când luminoşi, când egoişti, de li se spânzură copii - pornisem de la curiozitatea pe care ţi-o trezeşte o represiune prelungită asupra ta, cum vinovăţia este o etichetă sau o relaţie. Plata chiar nu mai pare depresată – o fi luat fata bani pe film, că a făcut cumpărături, şi-a luat o punguţă albastră nepaleză (în amintirea celei de la Sergiu Al George). Cuplul de la Curtea de conturi. Roşia Montana fără de Ravana. Pierderea capului, cuvânt cu cuvânt.
            Cicero înlocuit de Micescu, pe chestie de partid. Limba moldovenească, clasu a patrulea, Chişinău, 1940. Ca bază pentru alcătuirea manualului de faţă s'au luat manualele stabile  - ucrainean de Ceavdarov şi rus de Afanasiev şi Şapoşnicov, din care am tradus unele reguli şi material practic. Ruşii ar fi finanţat şi Pugwash-ul, mai apoi UNESCO. Te uitai ce e cu Suedia, păi ne uitam şi unul la celălalt. Cine are grijă să moară poeţii la 50 ani? De ce plângi, azalee? Constantin Oprişan şi dublonul Fane Vlădoianu, voce turmuitoare, durîndurătoare, cerfolositoare. Poezie-supravieţuire.
            Am citit ceea ce nu se poate citi. Mai presus de totalitarieni. Brânci de autoscrutare. Mă caută bătrânii. Marii poeţi ai puşcăriilor şi anonimii. Antologia voastră e o nedeie. Dacă o scoţi, cine mai face plăcinta? Str. Plantelor 7-9. Să vedem sărbătorirea lui Eliade la Chişinău, că pe fostul primar Costin, soţul directoarei, îl îngropă azi la cimitirul armean. Motanul se preface că doarme, eu că scriu. Fata-mi adusese pe fundul paharului un rest de vinars. Tot o să-nflorească zarzării acu-acu. Plata a văzut vacile domnului.
            Medicamentele cerute de nea Ion Gospodaru i-a spus farmacista că sunt de cancer. Care şi Cristina e plină de noduli. Suntem oglinda morţii împrejmuitoare. Bine de fie-mea că joacă în filme (Plata ar muri dacă ar vedea-o în scene de sâmbătă noaptea, pe canal B). M-aş retrage din zgomotele păcii. Se cade în mine depopulate de strigoi. Cum a devenit atât de banal să fii în viaţă sau să mori? De ce, dispreţuiţi din toate părţile, Pirgule, ne-am contaminat numai de acel dispreţ? Singură batjocora purtată patrie. Dar dacă niciodată omenirea însăşi n-a fost mai brează, cum ar putea fi amputaţiile ei mai viteze?
            Făcătorul de bine a dispărut odată cu binele. Se dă bineţe tot mai rar. Nu pe viu – la radio, cine ştie-n ce amintire de spital. Buni sunt şobolanii. Ei nu fac ciumă, o cară. Volbura pustiirii pustiurilor. Lansarea de legionari, posibil motiv al asmuţirii Curţii de conturi. Departe India, departe şi Chişinăul. Impuls managerial. Curvele-şi oferă gelozia. Glob terestru achiziţionat cândva la Bruxelles. Tatăl spânzuraţilor (carnet nr. 666) împlineşte o vârstă managerială, 83. Mâna goală taie-mi-o. Pe dumneaei o taie pe dedesubt şi nici nu are bani de înmormântare.
            Beyondness language. Nu avem filosofie. Nu-l băga în seamă, Moş Nechifor. Drepţi în faţa dreptului. Ascult lucruri urâte. Puţină lume se miră de tortură. Psihaion impersonal. Ontonoos. M-ai trimis la vaci, le înotam udul. Amestec de confesie şi tras pe dreapta. Iar tu, supărându-te, şomezi, te autodeteşti, iar te vei duce în Basarabia. Aici putem spune adio nici la jumătatea paginii. Nu te sufăr, strigase ruina pe Lipscani. E lux la Chişinău floarea, fereşte asasinarea.
            Dialectul dialecticii. Picurul primăverii, sinceritatea vagabonzilor, când nu ai cuvânt. Nu timp. Mai bine ne-am lua la bătaie. Minus cincizeci şi unu de grade. Jucându-ne capul în cunoştinţă de ghilotină. Trecerea treie. Oaste hostis. Poetica locuibilă. Pornografii în limbi străine. Vomită ce mănâncă. Mai ales de blesteme să se ferească omul în viaţă, şi ale neamului, şi ale meseriei. O luăm din loc oriîncotro, cred că iau caietul, cine să mi-l fure, îl duc cu mine, şi n-am nici valuri nici valori în el.

*

            Joi Chişinău, azi născut M. Eliade, i-om merge la Bust, de pe la 5, vreo două ore, gânduri cu el, în Moldova, nu s-ar fi aşteptat, cine ştie – plus înnodarea cu emfaza eminescianistă cronicizată, de nu cumva rusificată. Jean s-a trezit ca pe la Suceava, mai aici şi mai colea, până-n Basarabia. Garoafa albă de la Jean, pe maldărul de buchete în ţiplă, înbrăcăminte soclului bustului ochelarist. Vecinul Blaga a fost furat, iar bronzul Eliade e şi mai la drum, l-arunci din praştie peste gard spre Codru.
            Generaţii gata de jertfire, noi vom duce neamu-n nemurire. Avem curaj în aceste timpuri grele să sfidăm întunericul, la lumina unui astru. Aura profetică a lui Mircea Eliade. În umbra pletoasă a independenţei. Şi tu, eul meu, eşti laşitate. Dă-ne, Doamne, un cuget de-a iubi pe duşmanul nostru. Domnul zidea a treia făptură. Ne-ar trebui nişte ceceni. Atâtea suflete adunate de Mircea Eliade. Păcat că nu se află aici d-l Clinton să vadă cât de mult vrem să ne unim cu România. Care drept se lezează, spuneţi-le ruşilor. Tosca introdusă ruseşte. Ziua naţională a înverzirii plaiului. 
            Marko, venind la războiul cu Mircea, s-a închinat şi-a zis: să câştige creştinătatea, chiar dacă voi pieri eu. Bine, mă, ai lăsat impresie proastă, ai făcut pasiune pentru o ploieşteancă. La Salsa. Ninge cu moldoveni în Siberia. Cu, sau fără Ilie Ilaşcu? Kurukshetra e inima noastră. Urmila a comparat lupta-ntre clanurile oiereşti mioritice cu aceea dintre Kurus şi Pandavas. Marşul tinerilor în Basarabia şi al moţilor la Blaj. În ce cumplită linişte, cam cât nu mi-aş fi închipuit.
            Catherine Fouquet n-a practicat de un an bhart natyam. Trebuie ciment, nu parchet. Ambasada Moldovei, pe Câmpina, lângă Puşi. Tripathi, încruntat, singurătatea. Dio esiste ed e unico. Dylan Thomas căzut în locul lui May Jo. Cultul morţilor pe bâjbâite. Nici upanişada  nu-l lasă pe dumnezeu înţelegerii umane. Frază logogogică, eunuci de meserie, Abelard, paie fumate în puşcărie, eclesiologie. Ţăranul apofatic, ţărâna catafatică. Întunericul dumnezeiesc al luminii apropiate.
            Îi comparam pe Krailevici cu Arjuna, amândoi a muri întru credinţă. Necunoscute numele zugravilor de icoane făcătoare de minuni. Simbolurile sunt cele mai mari realităţi. Blană de skirka. The commodification of violence. Mii de săraci în fiecare sărac, generaţii. Trezit pe sub pojghiţele de frig mitologic al echinocţiului. Basilica, loc de adunare a militarilor, primii noştri creştini. Catarama celtă. Incendii de români scrişi sânge. Du-ne pe deal sub semilună. Căderea părului în aură citostatică. Prieteni sfinţiţi de moartea nedreaptă. Printre operaţii, nu se roagă nici la Dumnezeu, nici la tumoare.
            Ieri frezie, azi Kent, pe nenimic înnebunitără. A aprins ţigara, m-am revoltat, a trântit uşa, a dat tare comuniştii. Ajunsesem la New York, aveam apartament, umblam şi prin altele, fumam Kent. Din dor. Poet pakistanez. Nu ne-au întrebat dacă vrem cinci stele. Plecam. Tot felul de locuinţe. Nu-i prindeam la telefon, i-oi fi deranjat. Nu-mi vor avea nici vocea. Se imprima de ziua lui. Voiam fraza cu viteazul Balcanilor. Nu pot nici s-o ascult cum a ieşit, dacă nu s-a tăiat-tomi.
            Nu e tăiat de niciun tine. Aşa de rău îmi pare, puteam să termin. Te-nchini. Ia o valoare mare din aşi. Ai cuvântul meu de onoare că te pocnesc. Născuse două gemene, să se arunce pe geamul spitalului, lasă, mă, că iau eu una, şi una soru-mea, dacă erau doi băieţi. Vor creşte ele, ne vor şi vizita. N-am imprimat fraza Marko-Arjuna, să fiu sănătos, era o dictare publică, pe inspiraţii mai descifrabile. Pare mai vitează. Am plecat să mă împlimb. Pot lăsa scris. Ziceam că scriu pentru Consiliul Europei.
            M-am inhibat dimineaţa asta. Fata văzuse răzătoare de barbă de 20.000, deci tot se interesa de ceva. Nici pe ea nu se imprimase când, timidă, repeta întrebările de la redacţie. O fi vreo morbiditate să-ţi conservi vocea de tinereţe. Lumea decade, cum şi-ar mai aminti fără ranchiună, ar contextualiza, te-ar dezgusta pe tine de tine, chiar mort, prin ai tăi, s-ar jena, aruncă vorbele ca un apucat, o fi moştenit nebunia, şi-a mai şi cultivat-o, taică-meu are voce mai frumoasă ca a mea. Abia pot pica în vâna vreunei angoase.
            Atunci nu vă mai fac nici eu curriculum vitae, pe uituceala voastră. Tema greşelii o debitezi mata, curăţând morcov pentru papagal. Vedem noi peste o mie de ani cefeide.

*

            La capătul metroului 54, Queens, pe pod, urci scările, jazzul te salută de jos. Ne-am scrie până la ocean, el peste şapte kilometri, cu bicicleta, eu din partea cealaltă, o Europă, tot o apă, uscate reproşuri, trezite borşuri. N-am mai încercat nimic parcă înainte, la noroc şi boală, la moarte de mamă. Te-a adus subconştientul şi ai adormit şi tu. Ce mizerie, zici, te petreceam pe ţoale, ai şi plecat lăsându-mă în ce văzusei. Ce-or mai fi făcând toate fiinţele pe care în viaţă le-am atins şi lucrurile şi închipuirile, măcar suprapuneam un personaj-două, o dramoletă.
            Ţie-ţi începe filmul, ţi-ai drogul, în bucătărie nu e voie că face papagalul gălăgie şi se supără fata, d-aia vreau să-mi găsesc undeva. Ţi-am pus cafea pe masă, auzişi, auzii, păi răspunde când vorbeşte omul cu tine. D-aia nu mai scriu, de ce aud, iar când să aştern ceva, a ziar-radio-metrou-suntem-patru-fraţi-înger-îngeraşul-meu. Mama nu are ce ne da. A mea a murit pe vremea asta, când se şi născuse, tipic. Tu tuşeşti de Kent, de TBC, de primăvară. Se înserează, ducă-se reauzirea telefoanelor, auto, ne-om mai afilia, armata n-are decât s-o ia şi pe aliniament dreapta, ies eu din asta, intru-n alta.
            Barbulea, Diaconu, fata Emiliei cu băiatul, afară, caricaturistul – expoziţie – Gorj. Pouchy. La două case, focul. Adurerii luase medaliile vineri că nu se pupau cu caricaturile, bun, vitrine goale. Chirie, un ban, noutăţile, repede harta, s-o afişez, fără Transilvania în ea, pe-afară, fără morsă, Thiers, preşedinte al franţei, medalie către jeunesse român(ă), cu F mare, mai sus, Şerban Milcoveanu că pm Rene Viviani. Ce-a zis, tabes dorsal pentru toată şcoala de cavalerie de la Târgovişte, tratament la Saidac, eu voi învinge boala prin voinţă, dă-i cu şancru, cu sifilisul terţiar, feriţi-vă de omul ăsta, e prea ambiţios ca să fie folositor, legionarii singurii exceptaţi la Nuerenberg la intervenţia lui Stalin prin Rudenko, cum ar fi văzut 14 000 + 5 000 soldaţi între mitralierele din spate şi cele ruseşti, căpitanul şi programul, te omoară şi-ţi ia programul, ceea ce s-a întâmplat, dacă pe cadavre de vaci s-au pus halate şi s-au prezentat ca evrei.
            Câini dresaţi să ucidă oameni, echinocţialităţi parasudice, jupoane nucleide în mahalaua gubernială, în timp şi la moment, peste tot, peste polcovnici o mai rea ca Pena învârtitoare de buric şi de delir. Caută-ţi Pretoria, nu dă bine linia, şeful s-o pună la loc, u. della rivelazione. Să nu mai suni la d-na Ileana, mâine te sună Lavinia.
            Primul cimitir particular din ţară, la Cluj. Boala frigului cu spaime vălurite de palele îngheţului, mai şi citeam proză, scuţ mâinile pe geantă, lasă, nicio discriminare, nici a dârdâielilor, pranayam cu aer prea rece, bruscheţi respiratorii, degerături, nicio oprire la Romană, hai la Colţea, fără să fi urcat nimeni, 20 dinainte se spălaseră, am ajuns în faţă şi am pornit-o, bălăbănindu-mă, spre dreapta, la drum lung, din lung în mai lung, invazia de la prânz cu bârfă canibalică, ucigaş salivantă, că soţul concurenţei întru imbecilitate are varice în stomac, aşteptau vibraţiile moartea, să se uşureze de-o ură spre alta.
            Sprayuri paralizante, sprepa, la menopauză criminaloidă, aşa mai şantajasei cu fostul electromin, coleg pe mă-ta, ce coţăiai alama, c-acu nu suporţi pe nea, că i-a zis moluscă, domnişoară, nu sunt domnişoară, lucrez din 1972 aici, aţi încurcat ce-aţi putut, lăsasem să se audă c-aş reabilita-o, că şi ai pe cine, în criză, de-ar sălta şi spitalul, nulitate locvace, a murit Grig, să scrie despre el, nenorocire, invers aproape că nu mergea, bătrâni de-ai mei profanaţi de-o apucată a frustărilor, un rădulescist, de-aia ninge.
            Mâine-ţi citesc reportajul de la Chişinău. Vii tu şi cu vodcă. N-am telefonul Mariei Bieşu. Să-ţi aduc şi notiţele mele, poate nu-ţi dau vreun interviu, poemul englez, îl traducem pe loc. Coborâsem cu tine, te purtasem în pridvorul bisericii Sfântul Gheorghe, statuia lui Brâncoveanu, strofa din Rugăciunea unui Dac, precreştină, încrustată pe zid creştin, ne în lege turcească, se ruga lui Zalmoxis, vecinicul repaos e nirvana necreştină. Nu mă mai pupa, că suntem bătrâni. Ne sculăm, se cântă imnul Indiei, Punjab, Gujarat, Sindhi.
            N-auziţi cine latră, dear Front Line Defender of Humanity, eu eram pentru fie-ta cu ăi doi ghitarişti să cânte new-age prin ganguri. Era mai cald în puşcărie. Se resiberianizează ţara, Beria-Siberia-Iliescu. Tot ce mişcă, în cătare. Iazigii, roţi quadrigii. Cum se poate una ca asta; Sirius? Organele să-şi facă datoria. Îmi zicea naţie spurcată, aşa eşti, te bătea, nu, a plâns când am venit cu notă mică la caligrafie, şi i-a spus lui unchiu' Marin să mă înveţe, avea o joardă, cum greşeam, mă pocnea peste degete.

*

            Ionuţ, tot mort, de-l prinsese pe Ilaşcu închis, se va mai fi răvăşit întru Father, ce Diesel, ce Sterling, ce Baloteşti, schimbarea de tot, pe nemaivedere, ca şi cum nici nu existasem. De-aia-i bun visul, când nu e rău, vrei s-o vezi pe mama, ţi se face prietenul din partea ei, cum i-aş întâlni-o eu pe-a lui vie, m-am şi gândit, de două ori văduvă, toţi ceilalţi copii îi trăiesc. Treaba ta ficatul şi prietenii morţi, mamele invizibile.
            Mergeam pe deal cu cine dacă nu mai este nu da nume că se substituie adversa. Ca ieri dimineaţă nevăzând-o în veac pe mama ei înfulecătoarea tot eternă făcusei întrebarea ce-o fi cu soacrele astea nu toate nu chiar Noana dar şi apostolul le pusese de-al doilea. Blazate azalee am mai vorbit rară sănătate mentală turnătorie mortuară haotic.
            Mai bine forme răsărinde placaje din sculpturi prin ghips spre porţelan fosfatic. De petrecusem axul şi la mese ai văzut negru copiii împinşi de mame pe mese ca la cumetrie neînvăţaţi zis-ai tăierea tablourilor ce-or fi înţeles femeile că le-ai pedepsit în case cu picturi dacă or fi rămas vreodată închise-n muzeu peste prag sculpturi de virgină directorul oltean cu maşină şi costum nu se temea de moarte şi-ar fi dorit-o o dorea pe sculptoriţă domnule ar fi zis Ionuţ tocmai visat cu o fată de studiu de-i arăta el calea.
            Acum n-o să se mai vadă romanul în schiţă, oraşe cu filme decupate din diaspora. Filtreze astăzi luxul avariţiile aducătoare de infarct actorilor cu impudenţa de a-ţi juca pe scenă şi la morgă. Batjocura de toate nimic din ritualul vieţii morţii ce ruşinate vremuri de a nu se nărui de voie. S-au încârdăşit să mă certe printre cuvinte mai mult tăcute furie apoi pace da' ranchiuna se pecinginează diaritm cutremur japonez.
            Fereşte-te de cine te ia la restaurant prin sărăcia noastră. Ce zisei-ziseşi, ce luai din cap, l-a bătut că n-a răspuns, schimb, mai şi luaşi din cap, să văz că ai, păi eu contra chiaburi, regi, venetici, ce ziseşi, mai zi ce ziseşi, nu mai zic, schimb, trăsuri, avioane, mai bine săracii de noi, neduşii, pe nesalutate, slănine nespălate, tragi o ciorbă, că d-aia are ăla varice pe stomac, n-a mâncat ciorbe în Germania, iar noi venirăm vii cu ardeiu-n maţe din India.
            mai greu ca ieri pe jos clarificarea printre neplăcuţi la vedere spune vizitei de mâine până la             39 mort pe front ce frate ce Ierusalim
            Agonia şi moartea, în 12 aprilie 1961 (făceam 17 ani) a lui George Manu. Nu mai văzusem aula magna plină, nici la conferinţa scriitorilor, săptămânile trecute, nici la Piaget, nici la Roman Jakobson, poate când se declanşase în 1964 similiemanciparea de ruşi, tot sub bagheta rusofililor, altfel, ca decomunizarea prin comunişti azi, putea să-ţi fie frică – aula auzind multe. Voi vă jucaţi a plânge, cu supărare pe viii contra morţii şi ai noştri şi ai lor, cum dintre morţi unii ar fi omorât pe alţii.
            femeile şi armata mai depresive banda lui Mircea Nebunul secţia 9 vremea dezvelirii de             durere  ne dezlipim de retină şi podium soarba zvântându-se pe boturile porcilor aveţi un             schelet deja 6000 la Valea Neagră în apa lor minerală s-au găsit resturi umane înfăşuraţi în             muson ca mumiile oralitate necăpăcită de puşcărie chiot mantric ne resimbolizăm dintr-o             rutină în alta tantra programează vocile pneumelor nimic mai ucis decât legiunea cine             deturnează vieţile voi de colo ţintă ravanică parcă ne-am pregăti de puşcăria din Sevilla





Consilierul  lui Napoleon



Napoleon Bonaparte a avut şi el consilierul său de taină.Cunoscut sub numele de "L'homme Rouge des Tuileries"  a fost  transformat de istoricii serioşi într-o fantomă sau un  geniu al palatului Tuileries.
  
El a existat pur şi simplu, se numea Jean Crezot şi era nepotul unui măcelar, proprietarul de drept al terenului pe care Caterina de Medici construise palatul Tuileries.
  
Jean se adăpostea într-o aripă neterminată a palatului, considerând că este proprietatea lui, bunicul lui nu primise plata pentru teren, studia magia şi astrologia şi trăia din puţinul care îl aducea ghicitul prin taverne.
  
Era foarte mic de statură, se îmbrăca întotdeauna în roşu şi era dinamic ca argintul viu.  Revoluţia franceză i-a adus mulţi bani. Jean ghicea prin cârciumi cine dintre puternicii vremii urma să fie ghilotinat - şi avea întotdeauna dreptate!

Într-o zi întâlneşte un corsican mândru, locotenent de artilerie. Jean îi dă un plic roşu. Corsicanul deschide plicul şi scoate o hârtie roşie pe care scria: "Vei fi Împărat !".

Toată lumea face haz, dar artileristul se uită la omul îmbrăcat în roşu, care era chiar mai mic de statură decât el însuşi, scoate una dintre cele patru monezi de aur pe care le avea şi îi spune lui Jean: 

"De fiecare dată când vei avea ceva să-mi spui, sau voi trimite după tine, să vii imediat şi o să fii  răsplătit... împărăteşte !"

Zis şi făcut: micul şi ciudatul personaj năvălea aproape lunar, dând ordonanţa şi mai târziu gărzile peste cap:

 "Căpitane, pericol!  Generale, e de rău!  Consule, e lată rău!

Prim-consule, ăia îţi vor capul!  Împărate, te atacă! Sire, te vor mânca de viu!" 

Culmea era că avea aproape întotdeauna dreptate! Înaintea bătăliei de la Ulm îi spune lui Napoleon că un om cu părul roşu va înclina soarta bătăliei. Ceea ce s-a şi întâmplat, Schulmeister, spionul împăratului, cel care a vândut generalui austriac Mack nişte planuri false ale dispozitivului armatei franceze, era roşcat.

În ajunul bătăliei de la Austerlitz "omul roşu"  năvăleşte în cortul lui Napoleon, foarte agitat: 

"Sire v-am spus săptămâna trecută că înălţimile  vă sunt ostile - de ce aţi ocupat vârful  dealurilor?!"

Neapoleon îl calmează pe nărăvaşul astrolog,  îi dă o pungă cu douăzeci de napoleoni şi îl  conduce spre ieşire.  Gânditor,se întoarce la hărţile sale. Dar dacă...  În mintea  împăratului se conturează o idee originală,…dealurile?!  Cum să folosească într-adevăr eficient tunurile sale.  Şi Napoleon câştigă cea mai  fantastică bătălie, retrăgându-se de pe înălţimi, contrar strategiei militare a vremii. 

Înaintea campaniei din Rusia, Jean îi spune împăratului:

"Sire, focul şi apa vă vor opri! Nu vă duceţi în  Rusia".

La  întoarcerea din catastrofala campanie rusească Împăratul îl cheamă la el pe Jean:

"Prietene nu mai vreau să  te aud prevestind lucruri rele.Te fac un om  bogat.  Iată aici 5.000 de monede din aur, de  napoleoni şi titlul pentru o proprietate de 60 de hectare  şi o casă înstărită. Dar înainte sa pleci şi să ne  spunem adio, spune-mi prietene, cum o să mor?"

Jean răspunde :

"Sire, o să vă otrăvească cu  arsenic un englez care călătoreşte pe o corabie fără  pânze".

Napoleon  izbucneşte în râs şi spune:

"Pentru gluma asta îţi mai dau o mie de  napoleoni".






MOȘ NELUTZU G
Păreri şi păreri

În revista România literară nr. 20 din 10 mai 2019, „Cronicarul” (de dorit şi corect ar fi ca autorul însemnărilor de pe ultima pagină a revistei să semneze cu numele său) îl combate, cu duritate şi cu oarecare notă de superioritate, pe Marius Chivu, care era valabil când publica la România literară şi nu mai este, acum când scrie la Dilema Veche.
Ne-am oprit asupra notei din pricina titlului: „ce înseamnă să fii canonic”. Nu că o revistă literară ignoră „canonul” de a folosi majuscula cuvenită, ci pentru că ne interesa să aflăm de ce un cineva – nu se ştie cine şi cu ce competenţă – a propus înlocuirea denumirii de „autor clasic” cu cea de „autor canonic”, iar media, competenţii în domeniu au prelua-o papagaliceşte şi, mai rău, îi obligă şi pe elevi să o folosească.
Nici pomeneală să se explice „ce înseamnă să fii canonic”, ci se înfierează, pe undeva pe bună dreptate, opinia lui Marius Chivu despre „lista canonică”.
În treacăt fie spus, Marius Chivu, şi alţii ca dumnealui, propun o altă listă. Ce este rău în asta? Rău şi fără vreun folos este că lista este într-un fel „băgată pe gât” violent, fără argumente, proprii unei polemici civilizate, ciobăneşte, perorând ode modernismului, mizerabilismului. Şi această atitudine ar putea fi „înghiţită”, cu noduri. Însă, mai rău este că, nici Cronicarul şi nici polemistul Marius Chivu, nu suflă o vorbă despre cauza îndepărtării cititorilor de poezie. Nu această poezie fără poezie?
Să credem de aici că s-ar manifesta în literatură o grupare protocronistă şi alta occidentală, europeană? Nici pomeneală. Atunci? Aproape simplu. Autorul/autorii care sunt agreaţi de revista România literară şi celelalte reviste ale uniunii scriitorilor sunt cei valizi, îndreptăţiţi să fie „canonizaţi”, ceilalţi, nu. Şi viceversa. Evident, aici este ceva putred.
Dar cum rămâne cu „ce înseamnă să fii canonic”?! De ce canonic şi nu clasic? Pentru că vrea un cineva?! Dacă ne ducem la înţelesul lui „canon”, se potriveşte ca nuca-n perete.
Dacă am fi concilianţi, ne-am putea gândi la canonizare. Atunci de ce nu „autori canonizaţi”, dacă se consideră că atributul „clasic” este compromis de odiosul comunism, ci „autori canonici”, prin care s-ar înţelege că autorii ar fi preoţi anglicani sau catolici, care celebrează slujbe canonice?
În cele din urmă, credem, că ar trebui să înţelegem că este vorba de „dorinţa de schimbare”cu orice preţ. Poate că „în lumea civilizată” se foloseşte termenul de „autor canonic”. Dacă da, cu siguranţă acest un cineva de acolo l-a luat.
Ioan Groşescu





ANUȘA SORESCU
D E S T I N

Tot ce vreau este sã mã pierd în pãienjenişul anilor şi sã renasc odatã cu fiecare razã de soare rãstignitã sub ochii plini de lacrimi de neuitare. Sã mã cobor pe o aripã de înger, pe o petalã de viaţã însângeratã de cuvinte odioase, rostite de oameni sfinţi şi profeţi.
Miroase a sfinţenie, a adevãruri ascunse în dunele ce cresc şi descresc dintr-o clepsidrã a durerii.
Durerea este în noi, nu în firele de nisip sau cuvintele mari, lumina întunericului nerãpus o adãposteşte. E rece, deşarte speranţe mã stãpânesc! Perlele colorate se rãspândesc pe nisipul moale şi arzãtor. Valuri crâncene le furã nisipul şi le duc departe; fiecare perlã e un destin.
Lumina mã inundã cu tristeţea ei moleşitoare, ca un copil mã aflu în faţa unui vis pe care nu-l pot rãzbate. Mã cheamã ploaia, mã cheamã cântecul surd al uitãrii, marea învolburatã a şoaptelor, un orgoliu trist vesteşte somnul cuiva. Mã las cuprinsã de euforie, de ticãitul plãcut al nopţii, de şoapte ce se aud singuratice şi se mistuie-n vãzduh. O scoicã mi-a dãruit o perlã adoratã, un paradis de culori; marea mi-a furat-o şi a zvârlit-o în pivniţa tãcerii. Era destinul meu...
Am rugat codrii şi pãmântul sã-mi redea perla, sã pot ţine în mânã un destin, o poartã pe care mi-o doresc, de care am nevoie.
În schimb am primit aceastã viaţã de care m-aş lipsi bucuroasã înainte ca vulturii sã guste şi ultima picãturã dulce a acestui gheţar.
Am gustat şi eu din flori cu spini şi m-au durut amintirile şi recunoştinţa. Dar pentru ce, pentru ce? Cui ar trebui sã-i dãruiesc amintiri ce pot fi unice în acest univers difuz?
Izvorãsc din centrul Pãmântului, dintre flori de foc şi muzica îngerilor mã conduce în iluzii ispãşitoare. Aştept sã-mi vinã rândul la viaţã sã mã nasc din nou, sã alerg prin câmpii însorite de priviri oarbe. Şi m-am nãscut şi n-am primit nimic din aceste lucruri.
Destinul meu fusese dat altcuiva. Acum eram un nimeni, o idee, un rãspuns negativ dat vieţii. M-am nãscut şi am început sã mor odatã cu amintirea...




ADRIAN  SCRIMINȚ
O poveste adevărată

Mi-am început cariera în 1992 la Teatrul Muzical din Brașov. Mi-am părăsit facultatea de jurnalistică în 1995 pentru a onora un contract cu cel mai modern teatru al fostei Yugoslavii: Teatrul Național Sârb din Novi Sad. În 1998 am reprezentat acest teatru la concursul internațional de balet Oleg Danovsky. Am luat mențiune (locul 4) și am fost înaintat în funcție.

În 1999 au început bombardamentele NATO asupra Yugoslaviei. Am rămas singurul străin pe teritoriile lor. Am fost acuzat de poliția militară sârbească de fapte care nu trebuiesc spuse: după un control mi-au găsit mai multe dicționare în diverse limbi străine, o agendă cu foarte multe companii din străinătate, cu o săptămână înainte de război fusesem la o audiție în Germania și cerusem o adeverință că fusesem acolo, mi-au mai găsit o hartă făcută de mână cu localitățile sârbești care le erau bombardate, căci nu le știam geografia și mi le însemnam singur, ca să am ce povesti acasă, războiul fiindu-mi aventura vieții.

Mi s-a confiscat pașaportul, cei de la tribunal m-au sfătuit să nu apelez la traducător, căci le știam bine limba, trebuia să primesc 15 zile închisoare. Cei de la ambasadă mi-au zis: „Îți recomandăm un avocat foarte bun din Belgrad, cam scumpuț, dar foarte bun - în contextul în care pentru Teatrul Național Sârb din Novi Sad făceam voluntariat pe atunci (îmi era mai frică de România decât de bombardamentele lor). M-am salvat cu ajutorul mass mediei – Radio Europa Liberă și Vocea Americii în limba sârbă- care i-au forțat cu sesizări. La ultima întrevedere cu conducerea teatrului directorul însoțit de doi avocați ai instituției mi-au spus: ce v-a trebuit vouă NATO?! Nu am fi putut rămâne prieteni, noi sârbii și cu voi românii? Mă dusesem să le cer datoriile pe un an de zile. Din cauza inflației banii întârziați mai valorau câteva tricouri. „Nu mai merită să te reîntorci la ei nici măcar ca să îi înjuri”! mă sfătuia tatăl meu, după deportare. Mi-am lăsat însă cu ei ușile prieteniei deschise...

În 1999-2000 am lucrat pentru Teatrul Național Pecs Ungaria. În 2000-2002 în Teatrul Național Split. Mi-am adus soția în Teatrul Național Rijeka (pe atunci iubită) la 400 kilometri depărtare. În 2002 Iunie am plecat să lucrez în Nordharzer Stadtebung Theather din Halberstadt Germania. Am rezistat doar patru luni. Am fost lucrătorul care și-a dat cel mai rapid demisia din acel teatru. M-am întors în Croația, în Rijeka, și am cerut-o pe Alexandra de logodnică. În acel teatru, cu ocazia unui spectacol de Crăciun, președintele Croației, Stepan Mesici, a avut o dorință, să facă pentru prima dată o fotografie cu o balerină. Aceea a fost soția mea.
 
Din Rijeka ni s-a propus să merg ca director al baletului la Teatrul Național Osijek, tot din Croația, Alexandra tot acolo, ca pedagog de balet. Nu au avut fonduri, așa că am fugit din Rijeka prin intermediul unei demisii memoriu și am ajuns în Bosnia, în teatrul Național Sarajevo, unde am lucrat timp de patru ani, pentru un salariu mult mai bun.
 
Din 2003-2007 am lucrat într-un teatru plin de istorie, Teatrul Național Sarajevo. Am făcut și programe artistice pentru taberele de menținere a păcii de la Butmir Sarajevo SFOR, și am avut ample relații cordiale cu delegația Ambasadei României din Sarajevo. În TN Sarajevo am avut cele mai frumoase și mai reușite roluri.
 
Întoarcerea în România a fost dezastroasă. Nu doresc încă să desecretizez cauzele revenirii. În orice caz, datorită statutului înalt pe care mi l-am realizat într-un timp relativ scurt în Sarajevo, acest lucru nu a mai convenit unei anumite părți a administrației teatrului de acolo, o parte mai minusculă, ce-i drept, dar mai puternică. Am fost rugat să întocmesc demisia în acordul ambelor părți, ca să las loc de bună ziua, fără să fac memorii la ambasade. Patru ani mi-au trebuit să îmi revin.

În România, în Brașov, am înflorit pe partea culturală mondenă, extrateatrală, prin intermediul câtorva mii de spectacole și evenimente. Am fost recompensat cu două premii pe cultură însemnate, una din partea Uniunii Naționale a Patronatului Român, la gala respectivă călcând pe aceeași scenă cu Marian Râlea, Tudorel Stoica, Raed Arafat; și un altul din partea ascociației culturale Art Respect, alături de toată spuma cultural mondenă, afaceristică, jurnalistică, sportivă a orașului Brașov. În 2016 am fost catalogat pe locul 41 într-un top 50 al personalităților brașovene, un sondaj întocmit de Agenția Metropolitană Brașov (Primăria Brașov) și revista FVDBV; peste mine fiind Jan Paler, lista culminând cu Ion Țiriac, Horia Brenciu, Dumitru Prunariu... Invitat să candidez ca și consilier local și ulterior pentru camera deputaților de către anumite formațiuni politice. Am acceptat provocările. Sunt membru, or membru onorific a mai multor asociații care funcționează pe bază de voluntariat: Uniunea Națională a Patronatului Român de la Brașov, Clubul Rotary Kronstadt, Asociația Noul Spital de la Brașov- președinte Dumitru Prunariu, director executiv al asociației culturale Vibe Music Production, și alte organizații...

Referitor la Radio pro Diaspora, emisiunea mea se numește Pro Contra, și expune un paralelism între lucrurile frumoase, sublime, și cele grele. Mi-aș dori să se concretizeze sub forma unui Talk-Show. Am ales să emit pentru acest post de radio pentru că nu refuz provocările, întotdeauna descoperi și te alegi cu ceva din ele.

Radio ProDiaspora reprezintă, poate, una dintre oportunitățile cu care pot să jonglez, punându-mi-o în propriul avantaj. Încă nu pot constata dacă viața mi se schimbă sau nu de când emit. Sunt totuși în faza incipientă și am foarte multe alte îndeletniciri. Mi se pare totuși flatant că oamenii îți dau importanță și pe această latură. Totuși de când emit - am peste 10 emisiuni - mi s-au concretizat noi perspective, noi posibilități de înfiripări ale unor noi proiecte, persoane pozitive cu care am venit în contact, și multe alte premize desemnate unor schimbări în sereotipicul demers al propriei vieți cotidiene...





OCTAVIAN SOVIANY
cântec despre oastea lui igor

Igor e
votca sinucigaşilor.
O înghiţi
ca pe-un pui
viu de arici
pe care ţi-l aduce un
chelner slinos
pe o farfurioară de
plastic.
Igor
e cea mai ieftină votcă.
Beau şi eu igor.
Şi îi văd pe toţi ceilalţi
clienţi ai
localului
cum îşi ţin ficaţii în palme
ca pe nişte bucăţele de carne stricată
cu care ar încerca să ademenească
o pisică jigărită şi galbenă
Hei, unde-s zombi nebunul
care ieşea la cerşit
şi sorin inginerul şi alec dascălul de
matematici
şi nea bobo şi scaramouche şi oarţă lăutarul
şi oacă şi leu şi trombonică ţiganul
care ne cânta la trompetă zaraza?
Ăştia bărbaţi!
Îşi purtau
moartea în
buzunar
ca pe-un pachet ieftin de mărăşeşti
şi nici unul din ei
nu mai face
umbră pământului,
nu mai face de mult
umbră pământului.
Le-au ros şobolanii
degetele de la
mâini şi
picioare, iar viermii
le mai caută şi acum
printre dinţi
resturi de
mâncare şi băutură.
Uneori ne dăm mâna.
Încercăm să vorbim.
Urinăm în tufișuri.
Facem ușoare
încercări de socializare.




ADRIAN MUNTEANU
Vaierul înserării

Chiar de-ai călca în taină pe covoare,
Când doar tăcerea îţi va ţine trena,
Tot şi-ar struni un greiere antena
Să urce-n cer o singură culoare.
Cu vâsla orei ce-a izbit carena
Fac, temător, într-un sfârşit, prinsoare
Că urma clipei când păşeşti nu moare
Nici când târziu se va goli arena.
Voi presăra cenuşa-n spuma mării
Ce s-a topit sub îndelung frământ.
De ai închide porţile visării
Cu care-am pus de-o vreme legământ,
Tot te-aş simţi în vaieru-nserării,
Chiar de-ar răzbi un fulger prin cuvânt.




MAGDALENA DORINA SUCIU
Mă strigă iarba

Mă strigă iarba, din nou, pe nume,
sub lama coasei, totă-i spume...
Clopotul de cer e răsturnat în maci:
de ce nu te mai aud, de ce îmi taci?
Îmi pun margele lumina împrejur
și vreau ca vieţii o clipă să-i mai fur,
să-mi fac din ea o rochie de mireasă,
câmpul de lavandă fie-mi pururi casă,
iar luna, cu ochiul ei deschis,
să-mi deseneze-n inimă harta acelui vis,
unde îngerii se dau în leagăne de curcubeie,
ţinând în mâini pâinea, cu miezul de scânteie...
Sunt mătăniile poemului ce va urma,
iar tu, zâmbetul zăpezii, prelins pe geana mea.
Ah, ce cântec sublim îmi bate-n timpane:
mai dă-mi apă, din palma ta, Doamne!




IOAN EMIL HAPCA
mi-am fācut ospiciu
dintr-un poem

e bine
ninge cu cireșe
viața e mai ieftinā ca moartea
lumea e spālatā zilnic cu ariel
iar fericirea e o pâine caldā
fac cu mâna celor ce știu sā mā uite
eu mā caut de-o viațā




TOMA GEORGE MAIORESCU
Ploi în Manhattan

Dacă suflând
în trâmbițele lor de argint

1.
în baldachine de purpură
se-amăgesc acrobații iluziilor
ei caută în vis noi idei mesianice
noi corelații între planetele complementare
o nouă geometrie a salturilor mortale
2.
echilibriștii pe sârmă
ai scurtăturilor în linie dreaptă
își fac veacul în lanțurile bărcilor zburătoare
jur împrejur
(ca o compensare a răului de abis
sau a spaimei de mișcare)
iar jongleurii rotațiilor de farfurii și destine
dormitează pe cumpăna fântânilor secate
3.
nimeni nu se întreabă ce e dincolo
nimeni nu știe
ce e miraj și ce nu e amăgire de sine
ce e bulboană și ce lumină
4.
rulmenții de nichel ai ușilor culisante
păzite de câini savanți
(sfidând erorile posibile
ale sistemului electronic de senzori)
stau înțepeniți în golul de aer
5.
lumea n-a încremenit
în vârful unui ac
6.
ca un șarpe mușcându-și coada
se-nvârte caruselul sub arborii fosforescenți ai lunii
ca o croazieră din port în port
pe drumul ecuatorului
7.
amante romantice rup sigiliul magic
al danelor de acostare
porți de aur glisând pe sfere mobile
se deschid
și urând în șoapte magnetice
bun venit
conduc oaspeții sub arcuri de triumf
din flori carnivore
spre alcovuri
cu baldachine de purpură și ciucuri de mătase
8.
numai trompetiștii aliniați de paradă
de-a lungul covorului vegetal așternut multicolor pe
cheiuri albastre
poartă călușuri în gură
căci nimeni nu știe
dacă suflând în trâmbițele lor de argint
ei vor vesti doar căderea zidurilor Ierihonului
sau însuși Apocalipsul
1983




LORA LEVIȚCHI

Jazz de New York

Jazz, peste New York, orasul feriilor de lumini si reclame,
Al artei epicentru mondial, te imbie la o plimbare, in doi,
Canta pentru toti saxofonul unei statui din Central Park,
Avand doar cativa trecatori si bancile goale ca spectatori;
Miezul noptii pierdut in reflexiile raului Hudson,
Emite vibratii in ecouri cu fluturi ce zboara prin inimi hai-hui,
Se strang povesti a milioane de oameni,
Intr-un ceaslov imens, cioplit in piatra cubica,
A strazilor cu acoperisuri de cladiri, in forme de tzugui,
Are a sale file gotice frumos insirate, pe caldaramurile Manhatanului,
In ritm cadentat de mers de picioare suple ori mai dolofane,
Devenim parte dintr-o pictura urbana volatila,
Clocotinda in pofte de viata, vie, frematanda,
Ce combina structuri masive, de dinainte de razboi,
Impletind elemente din cele moderniste,
Halucinat de inteligente, in robotizarea lor.
Umbresc semetia cladirilor istorice,
Unele emanand energia memorilor pline de bucurie,
Altele, drame asa de adanci, de te infiori,
Sunt constructii greoaie de caramida,
Dar si semeti mateloti de metal, granit si sticla,
Flancate de apa, pe o insula inconjurata,
De imensitatea naturii statului New York,
Radiind a fantasme cu ingeri ce si~au pus aripile in cui pentru o clipa,
Fiind dispusi a spune in tihna, povestea New York-ului orisicui,
Ei veseli au inceput, sa joace dartz, pe banca, sub clar de luna.
Jazz, intr~o lume grabita sa traiasca, nebuna,
Ce~alearga mai mult, dupa ce~i efemer,
Vanatorii de suflete, promit ai tineretii si bogatiei, vesnic elixir,
Si-ti vand iluzii prin turnuri de sticla ametitor de inalte,
Ori te invaluie in multimi de oameni cu masti, prin catacombe de metrouri,
Tanjesc dupa un suflet nou, in ritmul cantecelor ce le-auzim,
In rasete zgomotoase, de gentlemeni si dame
si clinchet de pahare pline ochi cu vin,
Ei fac ca dragostea a se prelinge din acest pamantesc cu slabiciuni, potir,
In siroaie de lacrimi cu ritmuri de blues, cand sufletul de prea mult e plin,
Noaptea la New York, e ca ziua imbracata in lumini si safire,
Nici nu mai stiu...in paradis ..ori iad... eu am ajuns?!
Jazz, e trecut de miezul noptii, orasul de ingeri si draci nu doarme niciodata,
Pasagere fuioare de vise strabat a lor minti sa il supuna,
Dar orasul luminilor vibreaza a viata adolescentina,
neobosit, cu atata efervescenta si candoare,
Tesand ziua si noaptea, romane de oameni ca mine si ca tine,
Poti fi chiar rege si regina de vrei in asta noapte,
Destinul parca pe degete ai sansa a-l juca,
Iar el parca incepe a ne canta la toti, in struna!
Jazz, in ropot de aplauze de la teatrul de pe Brodway,
Actorii au mai marcat si-n asta seara un spectacol grandios,
Publicul extaziat si-nauntru si pe afara, pare delectat,
De asa performanta ce promoveaza arta, intr-un mediu diletant,
Nivelul maiestrilor profesionisti de peste tot din lume,
ce a atins faimosul, frumos.
Jazz de New York, Casa Operei Metropolitane-i luminata solemn,
Cu un glitz auster si prestanta de mausoleu ce nu se teme de efemer,
Incorporand simfonii complicate pe frecvente de patru anotimpuri, a lui Vivaldi,
Vara aduc innamoratii de farmecul dansurilor balerinilor ce iscusiti isi traiesc viata pe poante,
Avem sansa in a ne mangaia simturile, cu creatiile celor mai buni virtuosi din lume,
Sclipiri de geniu se preling pe ferestrele imense ovale,
Ce-s ochiuri limpezi spre visare de intrare in lumi renascentiste,
Muzici celeste, ce-i fac pe Mozzart, Bach, si Beethoven, contemporani cu moderni compozitori,
Concertele de inalta clasa, ingeri luminosi in suflet,
in batai de aripi generoase, ofera intregii lumi,
Pe uverturi se aduc la viata destine uitate,
spectaculoase simfonii, ce pentru totdeauna in memorie iti vor ramane vii.
Jazz, de la inaltimea podului Brooklin,
Ce-a asistat la atatea drame si epopei,
Cufundat in intunecime cu a lui picioare metalice impunatoare,
Vegheaza orasul si marea cea de oameni ce se cred mici Dumnezei,
Sfidandu-si temerile si vanand faima din cele patru zari,
De intimideaza cu agresivitatea lor in competitii,
Chiar si pe cei mai vajnici credinciosi cu scarba de atei.
Au inflorit orhideele multicolore in Gradina Botanica din Bronx,
Aduse din locuri exotice ce ne vorbesc de dinastii,
De pe frumoase continente unde oamenii,
Desi ei nu traiesc in lux si opulenta, inca mai stiu a rade,si-a zambi.
Noapte, pe strazi cu lumina ca ziua,
Ma plimb fluierand cu mainile in buzunare,
Calaresc Manhattanul in tromba taxiurilor, galbene ca gutuia, la culoare,
Iar oamenii ce intra la lucru, in turele de noapte,
Isi iau grabiti cafeaua la pachet, si-apoi dispar in turnurile de inaltimi ametitoare.
Jazz, se aude in New York, chiar si cand ploua,
Te bucuri cand vezi o palma de pamant artistic improvizata,
Flori fortat crescute, se revarsa in vaze impunatoare,
din cimenturi securizate in metale,
Indulcesc opulenta sintetica a caramizilor,
A cimentului si-a sticlei, pana la cer, a zgariilor nori.
Intr-un intens furnicar, cu-aspect dezordonat, de Babilon,
Se desfasoara in fata ochilor cascati mari, in uimire,
I-un univers a prea multului omenesc technologizat,
Jazul paseste solemn si in catedrale, moschei ori sinagogi,
Picturi din Bizant, autentice, ne afunda-n vremuri de regi,
New York-ul in magia de-o noapte iti poate oferi tot ce-ai visat,
Trecutul pictat pe fresce, te-nvata din plin de viata efemera sa te bucuri,
Miscandu-se nestingerit si dezinvolt, intre pamant, apa si soare.
Se apropie de ziua, in cantec de claxoane de masini,
Ce invadeaza a orasului intortocheate stradute facute de demult,
Nimeni nu da semne de oboseala, ori de la nedormire,
Am fost fascinati de tot ce am trait si intalnit,
Satisfacuti ca am putut, a rezona, cu atatea lucruri minunate,
Ne indreptam cu gandul la a noastre case, si luam o barca mare,
Strabatem raul Hudson, impodobit de sarbatoare, catre New York-ul cel de Vest.
Noi pulsul orasului am capturat intr-o sticla de sampanie golita,
In cinstea ca am vazut orasul ce nu doarme niciodata,
Luminile, el si le schimba in fiecare noapte, in reflexii de apa multicolore,
Spre a turistilor si localnicilor entuziastica desfatare.





LAURENȚIU DOLOGA
Bucurestiul lui Preziosi: Istoria capitalei in picturi


     
 Foto: Amadeo Preziosi

Chiar inainte de a deveni cunoscut drept Micul Paris, Bucurestiul colbait al secolului al XIX-lea avea totusi un farmec al lui, surprins cu desavarsire de unul dintre cei mai ilustri pictori ai Orientului, contele Amadeo Preziosi.
Invitat in 1866 de Carol I in principate, contele ofera prin lucrarile sale din 1868 si 1869 unele dintre cele mai remarcabile reprezentari ale capitalei de acum doua secole.

Cum vorba lunga este saracia omului, sa nu pierdem timpul si sa redescoperim un Bucuresti demult uitat.

Incepem cu un lacas de cult care s-a aflat la raspantia dintre Calea Victoriei si Bulevardul Elisabeta. Ne referim desigur la Biserica Sarindar. Construita la inceputul secolului al XVII-lea, biserica este puternic avariata de cutremurul din 1802 si este reparata patru ani mai tarziu. Doar ca un nou cutremur in 1838 ii provoaca iarasi stricaciuni.
In cele din urma este demolata la 1893, pe locul ei stand o vreme fantana Sarindar, ca apoi sa faca loc Cercului Militar National.

Continuam cu inca un lacas de cult, Manastirea Radu Voda, surprinsa de contele Preziosi de pe malul Dambovitei, alături de Bisericuţa lui Bucur Ciiobanul. Pe timpul lui Mihai Viteazul este incendiata de otomani. Abia dupa doua decenii, in 1614, se incep lucrarile de reconstructie, sub domnitorul Radu Mihnea, de unde si numele manastirii.

O pictura facuta in 1868 unei piete din care se observa usor agitatia capitalei. Taranul care mana calul grabit, femeia care-si umpluse cosul, ofiterii calare si doamne aflate la promenada, sunt cu totii surprinsi de pensula contelui Preziosi.

Din aceasta cauza si picturile lui Preziosi sunt de o deosebita importanta pentru noi, deoarece prin ele intrezarim viata cotidiana a bucurestenilor, portul lor, chiar si ce puneau pe masa. In imagine o piata cu peste la 1869.

Printre panzele lui se afla si una cu pravalia unui macelar, comerciantii de carne castigand destul de bine in acele vremuri, mai ales pentru ca, dupa cum scrie Dimitrie Papazoglu: "romanii mai mult mancau si beau si petreceau, decat se imbracau".

Biserica Batistei infatisata mai jos este construita cu banii unui astfel de macelar, un vataf de breasla pe numele lui Manciu, la 1764.

De pe dealul Filaretului, in 1868, Preziosi face o panorama a Bucurestiului. La acea data, lucrarile deja incepusera la prima linie de cale ferata din Romania, intre Bucuresti si Giurgiu. In 1869, s-a inaugurat si gara Filaret, a carei cladire inca supravietuieste pe dealul cu acelasi nume.

O vedere tot de pe dealul Filaretului, dar facuta mai tarziu, in 1869. Doi ani mai tarziu, pe 31 octombrie 1871 este pusa in functiune Uzina de Gaz Filaret, care a asigurat iluminarea publica in oras prin felinarele cu gaz aerian.
Tot aici s-a construit si Fabrica de Chibrituri, Fabrica de Timbre, Monetaria Nationala sau Uzinele Hesper, mosteniri de seama pentru patrimoniul industrial al Capitalei.

Contele maltez s-a incumetat sa faca o panorama a orasului si din darapanatul turn al Coltei.
Numit dupa vornicul Coltea Doicescu, turnul construit intre 1709 si 1714 a fost mai bine de un secol cel mai inalt edificiu al capitalei. El este puternic avariat in 1802 in urma unui cutremur care-i darama partea superioara. Inca un cutremur in 1838 il slabeste si mai mult,  iar primarul Pache Protopopescu, in 1888, hotaraste in cele din urma sa-l darame.

Bucurestiul lui Preziosi: Istoria capitalei in picturi (II)
Continuam cu aceasta acuarela a lui Preziosi, in care vedem cateva femei ce se imbaiau in Dambovita.

In aceasta imagine Preziosi surprinde un moment asemanator, dar pe raul Colentina.
Desi apa era mizera, se folosea totusi pentru baut. Sacagii, pe care ii vedem in fundalul primei imagini, isi umpleau cu apa
sacaua- un butoi asezat pe un cadru cu doua sau patru roti, iar ei cutreierau apoi orasul in lung si-n lat si o vindeau.
Pentru a o face buna de baut, gospodinele puneau in apa niste piatra acra si o vanturau cu telul, inainte sa o lase in beci sa se limpezeasca.

Dambovita vazuta de Preziosi, dinspre podul care lega vechea Primarie din Piata Mare de Calea Serban Voda.
In Piata Mare, peste doar cativa ani se va construi Hala Unirii. Va ramane in picioare pana in 1986, cand lasa loc parcului Unirii.  Tot atunci se va pierde si spitalul Brancovenesc.

In fundal se poate vedea turnul Bisericii Baratia, cea mai veche biserica romano-catolica a capitalei.
Dupa ce vechiul lacas este mistuit de Marele Incendiu din 1847 este reconstruita in urmatorul an,
cu un ajutor financiar substantial din partea curtii imperiale de la Viena.

Biserica Stavropoleos, asa cum arata ea la 1868. Fusese construita la 1724 de arhimandritul Ioanichie Stratonikeas
care dupa ce a fost ales mitropolit al Stavropolei si exarh al Cariei devine cunoscuta ca Stavropoleos.
Mai este de remarcat ca biserica si-a creat o biblioteca ce in prezent are mai mult de 10.000 de volume de felurite scrieri patristice, biblice sau liturgice, dar si istorice.

Temeliile de la Schitu Magureanu sunt puse la mijlocul secolului al XVIII-lea de logofatul Constantin Vacarescu, numai ca biserica este terminata de marele ban Mihai Cantacuzino Magureanu.
Sufera mult in urma cutremurelor din 1802 si 1828, doar ca lucrarile de refacere incep abia in 1881.
Ele dureaza trei ani si atunci isi capata infatisarea pe care o are pana astazi.

Preziosi surprinde si ipostaze ale Targului Mosilor, ce era tinut cu o saptamana inainte de Rusalii.
Pentru ca erau pomeniti mortii, negustorii puneau inspre vanzare nu doar maruntisurile lor obisnuite, dar si cele necesare pomenilor. Printre ele se numarau cruci de piatra sau de lemn, ulcele, bote, lumanari si grau pentru coliva. Targul Mosilor isi pierde cu timpul aceasta semnificatie funesta devenind mai degraba un balci, in timpul caruia oamenii petreceau si se veseleau.  Targul continuat sa se tina pana in primele decade ale secolului al XX-lea.

In aceasta ultima acuarela a lui Preziosi putem vedea postalionul domnesc trecand prin Cotroceni,
ridicand in urma sa numai praf, in timp ce oamenii desculti se adunau sa-l salute pe Carol I.

Observam cum pictorul maltez nu s-a dat in laturi, zugravind Bucurestiul si in nuantele mai putin placute ale lui.
Intr-adevar, nu de putine ori capitala a fost asemuita unui sat mai mare. Casele erau in mare parte din lemn.
Nu existau drumuri in adevaratul sens al cuvantului si nici macar strazi pavate. Cel mult ulite.
Nu mai vorbim de traiul rau al oamenilor din orasul considerat cel mai de vaza al tarii. Ne putem doar inchipui cum aratau celelalte....


Totusi, poate ca prin aceste marturii putem intelege mult mai bine efortul depus incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea pentru a moderniza societatea romaneasca, dar mai ales curajul celui care a ales sa carmuiasca aceasta tara pe drumul lung care i se infatisa.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu