In
memoriam: Preotul Letea
Despre preotul Letea nu cred că s-a scris
vreodată un singur rând în presă ori în cărți.
L-am cunoscut în primii mei ani de
preoție. Avea parohia undeva în apropierea Vânjului Mare. Îl văzusem la
protoierie, la ședințe, dar nu discutasem cu el. L-am găsit într-o zi la
autogară, când mergeam spre Gruia, unde aveam parohia. Atunci mi-a povestit un crâmpei din viața
lui.
Tocmai ieșise din spital, unde șezuse
câteva săptămâni. Fusese găsit de un vecin în grădină, în comă. Îl duseseră cu
salvarea la spital. S-a stabilit că
fusese otrăvit.
De ani buni fusese cu ochii în patru,
fiindcă bănuia că aceasta îl așteaptă. Obișnuia ca, înainte de a mânca, să dea
din mâncarea lui la pisică, ori la câine. De mai multe ori se întâmplase ca
animalele respective să moară în spasme îngrozitoare.
Viața lui de familie era un adevărat colț
de iad. Așa fusese toată viața. Nu divorțase, fiindcă era amenințat, atât de
preoteasă, cât și de autoritățile bisericești. Era condamnat să rămână împreună
cu soția, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Era un om bătrân, gârbovit,
terminat. Își purta cu greu crucea vieții pe ultima sută de metri. Se întorcea
acasă…
Peste o vreme am auzit că a murit. Fără
îndoială, că doamna a primit scrisoare
de condoleanțe de la autoritățile bisericești pentru durerea despărțirii…
Astfel de situații am cunoscut mai multe
de-a lungul vieții. Cred că un astfel de preot, care a trăit drame asemănătoare
cu cea pe care o trăia părintele Letea,
ar fi trebuit să vorbească înaintea Sfântului Sinod și să-și povestească
viața. Cu siguranță că membrii sinodului
ar fi zăbovit mai mult înainte de a-și da votul pentru decizia privind preoții divorțați și recăsătoriți![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
In
memoriam: Preotul Dumitru Ionescu
Este al doilea preot cunoscut în satul
Bârda, după ce, mai înaintea lui, a slujit aici preotul Ion Bârlan, zis Notarie din Valea Boierească.
Până în prezent se știa foarte puțin despre acest preot. Cu ani în urmă, am
găsit la urmașii săi o fotografie, după care i-am comandat un tablou. Părintele
Ionică Sfetcu apreciase că trăise între anii 1848-1915 și așa am trecut și pe
tablou. O însemnare autografă de pe un Liturghier(1887) al bisericii, datată 21
aug. 1900, ne îmbogățește datele biografice ale acestui preot și corectează
altele. Iat-o:
,,Spre ținere de minte. Subsemnatul m-am
născut în anul 1844 februarie 18, apoi terminând trei clase primare în Severin
și ceva practică de serviciu bisericesc, am intrat ca intern cu bursa statului
în Seminarul Râmnicului N(oului)
S(everin) în anul 1862 și la 1866 am terminat cursul seminarului. În anul 1869,
februarie 16, m-am cununat cu Ana Zg. Zaharia din com. Gutu cat(unul) G…(?) și
la 20 august tot acel an am fost hirotonit preot de arhiereul Evdochiadis din
Craiova pentru biserica ,,Sf. Dumitru” din com. Pitulași, plasa Ocolu jud.
Mehedinți. Preotul D. Ionescu și fiul său Ionescu D. Ion, 1900 august 21”.
Precizăm că e vorba de episcopul-vicar
Timotei Evdochiados, despre care am scris o fișă biografică(La 100 de ani de la
moartea arhiereului-vicar Timotei Evdochiados, în ,,Mitropolia Olteniei",
Craiova, an. XXVIII(1976), nr. 5-6(mai-iun.), pp. 466-467).
Cu ani în urmă, nora preotului, Matilda
Ionescu, îmi povestea că atunci când venise cu nunta de la Gutu, au făcut un
popas la han, la Halânga. Atunci a arătat celor prezenți la cârciumă zestrea
primită pentru mireasă de la părinții acesteia: o cotăriță cu galbeni. Toți au
admirat grămada de bani, i-au felicitat pe cei tineri și le-au urat cele
cuvenite. Noaptea casa mirelui a fost jefuită. Hoții i-au luat cotărița cu
galbeni și i-au lăsat mireasa. De![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Preotul Dumitru Ionescu,
în ,,Scrisoare pastorală”, an.
XVI(2-17), nr. 360, pp. 3-4; în vol.
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. IX, 2018, pp.
607- 608; în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2017, 12
nov. 2017, ediție și
on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis. wordpress. com); în
,,Observatorul”, Toronto(Canada), 2017, 13 nov., ediție și on-line(http://www.
observatorul. com); în ,,Armonii culturale”, Focșani(VN), 2017, 13 nov., ediție
on-line( );
MIROSUL
URAT
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Când simtim în aer un miros neplacut sau
nesanatos, cautam sa parasim îndata acel mediu viciat sau sa facem ceva spre
a-l aerisi, ca sa se împrastie emanatiile nocive. Asemenea când îti simti inima
cuprinsa de tulburare sau strâmtorata în vreun fel, cauta sa te eliberezi
îndata de acea senzatie vatamatoare, care ar putea sa provina de la o patima,
cunoscând ca acestea vin din beznele iadului. În multe privinte viata
sufleteasca si viata trupeasca se aseamana între ele, simtul duhovnicesc al
unui crestin întelept fiind tot atât de dezvoltat pe cât îi sunt unui om
„trupesc” simturile trupesti. Ar fi ridicol sa ne cultivam doar simturile
trupesti, neglijându-le pe cele duhovnicesti. Simtul duhovnicesc sau
sensibilitatea duhovniceasca salasluieste în inima omului, trebuie însa sa-l
cultivam în tot chipul si sa îl curatim, astfel încât sa se poata îndeparta de
cea mai mica miasma de pacat si de patimi, ferindu-se neîntârziat de ele.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 483
KILOGRAMELE
FATARNICIEI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Dupa cum pietrele, sau bucatile de lemn,
sau alte corpuri aruncate în sus cad inevitabil pe pamânt sau în apa, în
functie de locul de unde sunt aruncate, tot asa si cuvintele rugaciunii ajung
negresit la Dumnezeu daca sunt spuse din inima; atunci când sunt spuse
fatarnic, cad peste serpii întunericului, în oceanul minciunii – diavolul – cel
ce este tatal minciunii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 116.
In
memoriam: Prof. Univ. Dr. I. I. Russu
(1911
- 1985)
A fost un important istoric, profesor
universitar, arheolog român și membru al Institutului de Istorie din Cluj.
Despre dumnealui s-a scris mult și se va mai scrie.
Eu voi nota însă o amintire personală
legată de acest om mare al culturii românești.
Era în ziua de 6 martie 1981. Mă aflam la
Timișoara, participând la un simpozion de istorie. Deschiderea oficială a
simpozionului a avut loc în sala de ședințe a Casei de Mode. A prezidat Domnul
Petre Dănică, prim-secretar al Comitetului Județean Timiș. Foarte drăguț și
spiritual, în trei minute a terminat. A urmat Domnul Prof. Univ. I. I. Russu de
la Cluj. Având o figură de țăran bătrân în haine de sărbătoare, Domnul Russu a
prezentat câteva puncte de vedere, - cam neclare -, asupra etnogenezei poporului român. Nu
admitea nici un fond comun traco-latin, ci totul s-a datorat numai
,,romanizării”. Dacii au învățat latina, așa cum și românii au învățat
maghiara!
La banchetul de închidere, ținut în
salonul subteran al unui restaurant -,,Bastionul Vânătorilor”, dacă nu mă
înșel! -, masa a fost organizată cu multă grijă de către gazde. Era vorba de
sărbătorirea a 60 de ani de la crearea partidului. Erau acolo prezenți mai
mulți profesori de la Academia ,,Ștefan Gheorghiu” din București. Președinta
Comitetului Județean de Cultură, Augusta Anca, absolventă a acelei ,,academii”,
și directorul Muzeului Județean Timiș, Prof. Mihai Fătu, așezaseră pe
participanți în așa fel, încât în partea cea mai de cinste a mesei să fie ei
împreună cu profesorii de la București și cu câteva mărimuri politice ale județului.
Profesorul I. I. Russu n-a fost luat în
seamă. El a fost repartizat undeva în
salon, să zicem ,,la coada mesei”, alături de mai mulți participanți tineri și
anonimi. Întâmplarea a făcut ca să fie în dreapta mea. Alături și în fața sa
erau și câțiva foști studenți de-ai dumnealui.
Am observat în câteva rânduri că era
foarte contrariat și jicnit că nu fusese repartizat și el la masa cu
,,somitățile”. Tot întreba cine a făcut ,,repartițiile” la masă. Era un om
modest la îmbrăcăminte și gesturi, abordabil și pentru ,,mărunței”.
Am acceptat să discutăm nu mai știu ce
despre limba română. Mi-a dat adresa dumnealui de la Cluj. Discuta foarte
prietenos cu unii dintre foștii săi studenți. Ne-a spus chiar câteva anecdote,
de care acum nu-mi mai amintesc. De atunci i-am mai scris în câteva rânduri și
mi-a răspuns amabil prin cărți poștale. Cred că era, totuși, un om nemulțumit
de felul cum era tratat și pe la edituri. Indiferent de trăinicia ipotezelor,
teoriilor și cărților sale, I. I. Russu rămâne o personalitate foarte
importantă în istoria lingvisticii și culturii românești.
Tot personalul era îmbrăcat vânătorește.
Caraghios! S-a servit o masă copioasă, țuică și vin. S-a cântat muzică ușoară
și populară. Domnul Seftiuc de la Academia ,,Ștefan Gheorghiu” a citit niște
epigrame nostime adresate unor colegi ai lui. Având locul lângă al Domnului
Prof. Univ. I. I. Russu, am găsit curajul să-l provoc la câteva teme
interesante pentru mine și nu numai. Considera descoperirile Vioricăi Mihai
drept o fantezie. Eventualitatea publicării cărții ar denota că ,,a dat în
dreapta și în stânga”. Inscripția ,,Decebalus per Scorilo” de la Biertan nu se
mai traduce cu ,,fiul”, ci ,,prin”, Scorilo fiind un meșter. Nu cunoștea
studiul Părintelui Ioan Ionescu despre această inscripție și nici nu-l
interesa. E posibil ca termenul de ,,căpcăun” să se fi transformat, prin
metateză, din ,,câpceac”. Îi era neclară rațiunea construirii movilelor în
zonele de câmpie. Zicea că are câteva zeci de mii de inscripții greco-latine cu
privire la traco-daci.
Într-o altă împrejurare, la București,
într-o discuție cu Domnul Prof. Magheru, acesta mi-a povestit că în perioada
stalinistă, Domnul I. I. Russu, la Universitatea din Cluj, vrând să-și
,,actualizeze” și dânsul cursul, în încheiere, ar fi spus: ,,Cu problemele
acestea de lingvistică este de acord și tovarășul Stalin, cel mai mare lingvist
din lume!” Pentru această ironie, a doua zi a fost transferat la o școală
generală dintr-un sat! De! Vorba lui Miron Costin: ,,Nu sunt vremurile sub
oameni, ci bietul om sub vremi!”
Veșnică să-ți fie pomenirea, I. I. Russu![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Prof. Univ. Dr. I. I.
Russu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr 459, p. 3;
MALUL
MARII
-
Sfantul Ignatie Briancianinov
Cu cine poate fi asemanat un crestin care
îndura suferintele vietii pamântesti cu o adevarata cugetare duhovniceasca? El
este aidoma unui calator care sta pe malul marii zbuciumate. Valurile carunte
se apropie înversunate de picioarele drumetului si, izbindu-se de nisip, se
împrastie în stropi marunti la picioarele lui. Marea, certându-se cu viforul,
urla, înalta valuri cât muntii, fierbe, clocoteste. Valurile se nasc si se
înghit unele pe altele, iar crestele lor sunt încununate cu spuma alba ca
zapada. Acoperita de ele, marea închipuie prin sine gura de necuprins,
împresurata cu dinti, a unui balaur înfiorator. Tainicul calator priveste cu
cuget molcom acest spectacol amenintator. El îsi tine ochii îndreptati spre
mare, dar unde se afla oare cugetarile si inima lui? Gândul sau este la portile
mortii, inima sa la Judecata lui Hristos. De pe acum el sta înfatisat înaintea
lor prin cuget si simtire; acolo se afla grijile lui si teama sa, de care fuge
toata frica ispitelor pamântesti. Valurile se vor domoli si se va potoli marea.
Acolo unde se înaltau valuri înfuriate, se va întinde luciul neclintit al
apelor ostenite de furtuna. Dupa o rascolitoare neliniste, ele se vor retrage
într-o tacere de moarte. În luciul lor straveziu se va oglindi soarele
înserarii.
Privind din limanul pasnic al manastirii
la marea vietii, tulburata de furtuna ispitirilor, Îti multumesc Tie, Domnului
si Împaratului meu, caci Tu m-ai adus în împrejmuirea sfântului locas! M-ai
ascuns „în taina fetei Tale de razvratirea omeneasca”! M-ai adapostit „în
cortul Tau de grairea împotriva a limbilor”! (Psalm 30, 20-21) Numai pentru
aceasta se mâhneste sufletul meu si se tulbura în nestire: anume când se
întreaba daca va trece oare din locul acesta, de pe tarmul marii schimbatoare
si necredincioase a vietii, „la loc de salasluire minunata, pâna la casa
Domnului, în glasul bucuriei si al marturisirii, al sunetului de praznuire”
(Psalm 41, 4-5); aseza-ma-voi oare acolo în vecii vecilor? Cât despre
suferintele pamântesti – „în Domnul am nadajduit, nu ma voi teme: ce îmi va
face mie omul?” (Psalm 55, 11).
Sfantul Ignatie Briancianinov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 18-19.
CALUL
INSEUAT
Sfantul
Simeon din Dajbabe
Întocmai precum tiganul îsi lauda calul ca
sa-l poata înseua, tot astfel diavolul îl lauda pe om ca sa-l poata însela.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53.
In
memoriam: Pr. Prof. Sanda Teofil
A fost printre cei dintâi profesori pe
care i-am cunoscut la Seminarul Teologic din Craiova. Dânsul era profesor de
muzică, iar muzica era hotărâtoare pentru un elev de la acea școală. Mai întâi
că muzica era eliminatorie la examenul de admitere. Ea și vizita medicală. Așa
cum nu putea deveni elev, iar mai târziu preot, cineva care era orb, chior,
olog, șchiop, ciung sau cu o altă infirmitate trupească, tot așa nu putea să
intre cineva care nu avea voce și ureche muzicală. Abia după ce erau trecute
aceste două probe, se putea intra în examenul propriu-zis la celelalte obiecte.
În timpul școlii, muzica era poate mai
grea decât greaca și latina. Aveam șapte ore de muzică pe săptămână, patru de
muzică psaltică, două de muzică liniară și una de muzică practică. De dimineața
până seara târziu răsuna grădina seminarului, uneori pădurea din lunca Jiului
de glasurile celor ce se pregăteau intens la acest obiect. Într-o noapte de
iarnă, la ora 2, m-a găsit directorul seminarului în baie, exersând la muzică,
fiindcă urma să fiu ascultat a doua zi.
Părintele Sanda Teofil era cel mai tânăr
dintre profesorii noștri de acolo. Gorjean de origine, brunet, slab, vioi ca
argintul viu, era numai suflet. La el nu puteai trișa. Ori știai, ori nu. Cale
de mijloc nu exista. Știa muzică și voia cu tot dinadinsul să ne învețe și pe
noi. Înainte de Crăciunul anului 1968,
când mai aveam puțin până la vacanță, a venit în clasă, n-a mai ascultat pe
nimeni și a început să ne cânte colinde. Nu auzisem până atunci decât pe
dascălul nostru din sat cântând ,,O ce veste” și ,,În orașul Vitleem”. O oră
ne-a cântat o mulțime de colinde, iar noi am stat nemișcați, sorbindu-l. Avea
un glas îngeresc, de tenor prim, care-i permitea să reproducă cele mai
pretențioase întorsături și ,,floricele” muzicale. Ne-a lăsat partiturile să le
copiem și în ziua următoare a început repetițiile cu noi. Înainte de vacanță am
dat serbare, de față fiind Mitropolitul Firmilian al Olteniei și episcopul
Iosif al Râmnicului și Argeșului. Profesorul nostru era un pachet de nervi.
Plesnea. Voia să fie totul perfect. Nu admitea o notă greșită, o disonanță cât
de mică. Urechile lui ne auzeau pe toți cei 30-40 de membrii ai corului și nu
scăpa unul o notă greșită, fiindcă-și tăia creanga de sub picioare. Nu bătea pe nimeni, dar toți îi știam de
frică. Când se producea vreo greșeală, striga puternic și bătea din picior.
Înghețam. Uitam de tot și de toate. Corul condus de el devenea un instrument pe
care-l manevra cu ușurință cum vrea, cum îi plăcea, cum trebuia. De la notele șoptite
până la cele de bas-bariton, de la melodiile suave până la cele care făceau
ferestrele să tremure, totul era sub controlul lui, în mâna lui, în ochii lui,
în expresiile feței lui. Întreaga lui ființă era ca o muzică. Plătea din banii
lui un elev din anii mai mari să facă repetiție cu noi cei din anii I-III seară
de seară câte două-trei ore, ca să ni se întipărească bine în minte melodiile,
textele studiate. Și totul mergea strună. Cu Părintele Sanda nu era de glumit.
Se născuse în 30 decembrie 1940. Era în perioada 1968-1973 în culmea
puterii sale de afirmare. Iubea muzica cu patimă, își iubea meseria.
Rezultatele se văd și după zeci de ani, la toate generațiile de elevi care i-au
trecut prin mână. Era căsătorit cu o femeie frumoasă, superbă, bibliotecara
seminarului. Avea doi copii ca niște îngeri. Credeam că are familia ideală și
un viitor strălucit.
Mai târziu, aflându-i evoluția, l-am
socotit artistul fără de noroc, omul bătut de soartă. Nenorocirile s-au ținut
lanț de el până l-au pus în mormânt. Parcă diavolul a vrut cu orice preț să se
scape de el!
Într-o zi, soția Părintelui Sanda și-a
luat copiii și s-a dus. A pornit divorț, s-au despărțit. Nu știu care au fost
motivele. El s-a dus preot la Bucovăț. Mergea cu bicicleta pe stradă, când un
tractor care venea din spate l-a lovit în cap cu plugul. O jumătate de an a
stat în comă. Și-a revenit, dar cu vizibile sechele. A plecat în Gorj, fiind
numit preot la biserica ,,Sf. Treime”
din Tg. Jiu. Slujea frumos, lumea venea
puhoi să-l asculte. Totul părea că renaște din cenușă. N-a fost așa. În
dimineața zilei de 17 februarie 1982, Părintele Sanda a fost găsit mort, șezând
pe scaun, cu capul prăbușit pe masă. S-a stabilit că a murit otrăvit. Dumnezeu
știe dacă a fost crimă, accident sau sinucidere. Un mister a rămas până astăzi
moartea sa.
Cu puțin timp în urmă am aflat că unul
dintre fii săi este preot undeva în județul Hunedoara.
Dumnezeu să te ierte, Părinte Profesor, căci mult ne-ai dăruit din sufletul
dumneata frumos și nobil![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Pr. Prof.
Sanda Teofil, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XX(2020), nr.
429, pp. 4-5; în vol. Scrisoare
pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. XI, 2021, pp. 468-470
NORII
NEGRI.
Sfantul Ioan din Kronstadt Nu deznadajdui
atunci când deasu1pra sufletului ti se aduna norii iadului, unul mai negru
decât altul, când rautatea draceasca, îndoiala, invidia, cârteala prind
radacini în suflet. Fii convins ca aparitia norilor negri la orizontul
constiintei tale este inevitabila, dar nu se întâmpla mereu si nu poate dura
prea mult, întocmai cum se întâmpla în natura cu norii de vreme urâta; vor
aparea si vor trece, sufletul si mintea ti se vor însenina. Aparitia norilor
care întuneca lumina zilei este un fenomen natural obisnuit, dar acesti nori
sunt întotdeauna nestatornici, trec repede si, dupa ce au trecut, se lumineaza,
soarele straluceste din nou, cu si mai mare putere.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 91-92
In
memoriam: Pr. Prof. Nicolae Petrescu
Am scris despre mulți profesori pe care
i-am avut la școlile pe care le-am frecventat de-a lungul vremii. Au fost însă
unii de care mi-a fost greu să mă apropii și să scriu câteva cuvinte despre
dumnealor. Printre aceștia a fost și regretatul meu diriginte din seminar,
Părintele Prof. Nicolae Petrescu.
Era vâlcean, născut în localitatea Laloșu,
la 2 aprilie 1908. Absolvise în 1927 liceul din Rm. Vâlcea, apoi frecventase
cursurile Seminarului Teologic din Craiova (1927-1930) și Rm. Vâlcea
(1930-1931). A urmat apoi Facultatea de Teologie din București (1931-1935) și
Seminarul Pedagogic Universitar din București (1936). A funcționat ca preot la Băile Olănești
(1933-1938), profesor de Religie la Liceul din Gheorgheni (1938-1940), profesor
la Liceul ,,Elena Cuza” (1940-1948) și ,,Nicolae Bălcescu” (1940-1948) din
Craiova. În perioada 1949-1956 predă Istoria la aceleași licee craiovene.
Din 1955 începe lungul drum al carierei
didactice la Seminarul Teologic din Craiova, drum care se termină cu
pensionarea din 1977. Aici a predat obiectele care i-au fost cele mai dragi
inimii sale: limbile clasice greaca și latina. În permanență a fost preocupat
de cuvântul scris, de publicații. În acest sens am putea enumera câteva reușite
ale sale: trei manuale pentru seminariile teologice, traduceri numeroase din
limbile clasice, articole, studii, contribuții substanțiale la traducerea
Noului Testament.
A
plecat dintre noi în 2001, la vârsta de 93 de ani.
Era un om mic de statură, bine împlinit,
chiar greoi. Mergea încet, cu grijă. Cred că deviza vieții sale a fost
,,Festina lente!” (Grăbește-te încet!), pe care-i plăcea să ne-o amintească
destul de des. Pășea cu grijă, parcă ar fi vrut să înfigă în pământ piciorul,
să fie sigur că nu alunecă. Era un munte de cultură, de știință, ceva
asemănător cu Profesorul Alexandru Elian de la Facultatea de Teologie din
București. A scris puțin, prea puțin pentru volumul de cunoștințe pe care-l
avea, pentru capacitatea sa de sinteză, dar fiecare cuvânt, fiecare propoziție,
fiecare frază erau îndelung gândite, atent
măsurate, cu grijă croite. Textele lui erau asemenea sculpturilor în
piatră, de neclintit.
Ca profesor n-a prea avut ucenici. Ți se
părea atât de înalt într-ale culturii, încât ți-era teamă să te apropii de el.
Preda materii grele, limbile clasice. ,,Greaca și Latina sunt matematicile
voastre!” obișnuia să ne spună. Fiecare oră a dumnealui era o adevărată
Liturghie. Capta atenția tuturor, fie că le plăceau limbile respective, fie nu.
Mai de voie, mai de nevoie, la orele Părintelui Petrescu erai atent. Știa să
facă obiectele respective interesante. Se oprea aproape la fiecare cuvânt și
făcea legătura cu limba română. Nu cred că era cuvânt căruia să nu-i cunoască
etimologia (originea), nu cred că era formă gramaticală în greacă sau latină,
pe care dânsul să nu poată s-o analizeze până în cele mai profunde detalii.
Deși greaca veche și latina erau niște
limbi moarte, Părintele Petrescu știa să le facă vii, chiar frumoase, aș putea
spune plăcute.
Era
foarte exigent. Principiul lui de notare era acesta:
,,- Nota zece este a profesorului meu;
nota nouă este a mea, iar nota opt este a celui mai bun elev al meu!” În
,,folclorul” școlii se zvonea că dăduse o singură dată zece unui elev și se
duseseră toți, - cei din clasa respectivă și cei de la celelalte clase -, ca să
vadă cum arată nota zece pusă de ,,Nea Nicu”, cum îi spuneam noi, elevii, când
vorbeam între noi.
Era un legist desăvârșit. Legea era
înainte de toate. Îi erai prieten, vorbea cu tine, glumea, atâta vreme cât erai
corect și nu încălcai regulamentul. Cum alunecai de pe linie, cât de puțin,
,,nea Nicu” nu te mai cunoștea, ci ,,tăia în carne vie”. Un singur exemplu ar
fi de ajuns în acest sens. Era în dimineața zilei de 8 ianuarie. Prima zi de
școală după vacanța de Crăciun. Veneam unii foarte de departe. Eram din
județele Dolj, Gorj, Mehedinți, Vâlcea și Olt. Drumurile erau înzăpezite, gerul
pătrundea la oase, bagajele erau multe, mijloacele de transport făceau probleme
ca de obicei. La o clasă prima oră din ziua de 8 ianuarie era Limba Greacă. La
ora opt, Părintele Petrescu a intrat în clasă. După ce a făcut rugăciunea cu
cei câțiva elevi prezenți, a strigat catalogul. A pus absențele, în ciuda
încercărilor unora de a motiva întârzierea sau lipsa unor colegi. A chemat apoi
la lecție patru sau cinci. Aceștia, luați ,,ca din oală”, au început să se
scuze: ba că e prima oră, ba că sunt degerați de pe drum, ba că sunt obosiți și
n-au putut să învețe etc. Le-a dat la toți nota doi. A motivat: ,,Eu sunt
plătit și pentru ziua de astăzi ca să-mi fac datoria, nu să tai frunză la
câini!” Peste ani, o directoare de liceu mă atenționa: ,,- Părinte, vedeți că
în săptămâna premergătoare vacanței și cea de după vacanță, la noi nu se face
carte! Vă duceți la clase, nu puneți absențele, stați de vorbă cu copiii și
atât!” Ehe! Ce vremuri, domʼle, ce vremuri! Și ce oameni!
Dintre toți profesorii pe care i-am avut,
Părintele Nicolae Petrescu mi s-a părut omul care avea gândirea cea mai
ordonată. Totul funcționa la el ca un
ceas electronic. Nu avea darul oratoriei, al vorbirii. Poate tocmai din cauza
aceasta. Când era rânduit să ne țină predică ori vreo cateheză, ne vorbea sec,
fără ,,floricelele” care dau frumusețe și savoare unei cuvântări. Din punct de
vedere tehnic, predicile și catehezele Părintelui Petrescu erau perfecte, ca la
carte. Se adresau minții, dar inima o lăsau rece. Erau alcătuite după un plan
bine conturat, erau documentate, logice, dar seci!
L-am văzut odată foarte supărat. Apăruse o
nouă ediție a Noului Testament. Ani de zile dumnealui publicase în revistele
bisericești eparhiale și centrale propuneri privind traducerea Noului
Testament. Mereu găsea anumite lucruri în traducerea textului cu care nu era de
acord. Analiza cum numai dânsul știa s-o facă vechea traducere, îi arăta deficiențele
și venea cu o nouă variantă, pe care o dovedea a fi mult mai expresivă, mai
cuprinzătoare și mai corectă. Spera că se va ține seama la noile ediții ale
textului biblic de studiile sale. Nu i le-a luat nimeni în seamă! Lucrul acesta
l-a măcinat sufletește. Era munca lui de-o viață. Poate dacă ar fi fost un
profesor universitar, așa cum l-ar fi îndreptățit cultura pe care o deținea, studiile sale s-ar fi bucurat de
mai multă atenție! Așa, un profesoraș de seminar din provincie….! Peste puțin
timp după această scenă, am aflat că s-a pensionat.
Peste ani, având o întâlnire cu foștii
colegi, ne-am dus și la Cimitirul Ungureni din Craiova, să vedem mormântul
dirigintelui nostru, să-i facem o slujbă de pomenire. Era un mormânt modest la
marginea cimitirului, străjuit de o cruce de piatră la fel de modestă. Am rămas
fără grai, când am văzut pe cruce fotografia Părintelui Prof. Nicolae Petrescu.
Era îmbrăcat civil, cu cravată, iar dedesubt
scria: ,,Aici odihnește Prof. Nicolae Petrescu (1908-2011)”. Parcă n-ar
fi fost niciodată preot! Cred că era consecința unor dezamăgiri și neîmpliniri,
unor frustrări și marginalizări acumulate de-a lungul anilor. Un asemenea om cu
siguranță că ar fi meritat mai mult respect din partea semenilor. De!
Dumnezeu să te ierte, Părinte Profesor,
pentru tot ce ai făcut pentru Biserică, pentru zecile de generații de elevi,
pentru limba și cultura românească!
(In memoriam: Pr. Prof.
Nicolae Petrescu, în ,,Scrisoare pastoală”, an. XX(2020), nr.
428, pp. 4-5; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. XI, 2021, pp. 247-252).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
NISIPUL
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Vicleanul diavol cauta sa ne împrastie
rugaciunea cum ai împrastia o mâna de nisip, dupa cum si cuvântul ei l-ar dori
sa fie tot ca nisipul, neînchegat, fara vlaga, adica lipsit de vapaia inimii.
De asemenea, rugaciunea poate fi ca o casa construita pe nisip sau ca o casa
construita pe stânca. Construiesc pe nisip cei ce se roaga fara credinta,
împrastiat, cu raceala. O asemenea rugaciune se risipeste de la sine si nu-i
aduce nici un folos rugatorului. Construiesc pe stânca cei care, atât timp cât
dureaza rugaciunea, tin ochii atintiti spre Dumnezeu, rugându-I-se asa cum s-ar
ruga unei persoane vii, vorbindu-I fata catre fata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 14.
In
memoriam: Pr. Matei Gheorghe
În ziua de 18 februarie 2014, un sobor de
peste 30 de preoți, în frunte cu Prea Sfințitul Episcop Nicodim, în prezența a
câtorva sute de credincioși, au săvârșit slujba de prohodire a regretatului
preot Matei Gheorghe de la Parohia Izvorul Bârzii.
Părintele Matei avea 65 ani. De mai bine
de 40 de ani slujea în Parohia Izvorul Bârzii din Mehedinți, fiind, de fapt,
parohia pe seama căreia s-a hirotonit. Venea din partea câmpului, de la
Vânători. Prea Sfințitul Episcop Nicodim și preoții care au vorbit cu prilejul
înmormântării au abordat diferite aspecte din viața și activitatea Părintelui
Matei, subliniind faptul că a fost un preot conștiincios, care și-a făcut
datoria.
În rândurile de mai jos, aș vrea să
prezint o altă latură a preotului Gheorghe Matei, despre care nu s-a vorbit:
curajul de a înfrunta riscurile, pentru a-L sluji pe Hristos! Acest curaj s-a manifestat încă de la
admiterea în seminar.
Era în anul 1965. Biserica în general și
preoțimea era hăituită. Am parcurs revista ,,Mitropolia Olteniei” din perioada
1948 – 1970 și am fost uimit de mulțimea preoților ,,transferați”,
,,dislocați”, ,,pensionați”, ,,caterisiți”, ,,suspendați”, ,,închiși” etc.
Nimic nu mai era sigur: nici parohia, nici viitorul. Să luăm în discuție numai
preoții din zona aceasta a Mehedințiului, în care avea să vină Părintele Matei.
Erau preoți în vârstă, cu prestanță, cu demnitate, respectați de credincioșii
lor și de cei din satele din jur. Unii dintre ei colaborau la revistele vremii
de dinainte de 1944. Ne gândim la preoții Tudor Haralambie de la Săliște, Ilie
Izverceanu de la Cernavârf, Victor Doman de la Izverna, Constantin Gogâltan de
la Prejna, Iulică Popescu de la Podeni, Petre Mogoșanu de la Gornenți, Ilie
Meilă, Virgil Gurbină, Constantin Babalâc și Ioniță Popescu de la Balta, Valeriu Brânzan de la Cireșu,
Grigore Bordea de la Marga, Armulescu de la Godeanu, Dumitru Păunescu de la
Bâlvănești, Pantelie Sfetcu de la Bobaița, Ioan Sfetcu de la Bârda, Gheorghe
Sfetcu de la Malovăț, Constantin Inescu de la Valea Boiereasă, Teșilă de la
Crăguiești, Bogdan și Tămâș de la
Halânga.
Dintre aceștia, preoții Ilie Izverceanu
fusese condamnat la 18 ani închisoare, Victor Doman la 20 de ani, Cântărețul
Haralambie Râpeci de la Izverna la 20 de ani, Pantelie Sfetcu de la Bobaița a
pribegit 20 de ani în munți, ca să nu fie prins. Mulți au fost dislocați.
Preotesele erau eliminate din serviciu pentru că erau preotese, mulți fii de
preot au fost eliminați din școli pentru că erau fii de preot.
Când am mers la examenul de admitere la seminar,
în 1968, un preot în vârstă de pe la Baia de Aramă mi-a spus: ,,- Copile, orice
să te faci, numai preot să nu te faci. Mai bine măturător de stradă decât
preot. Preoția este cea mai înjosită, cea mai batjocorită meserie din lume și fără viitor. Trezește-te cât ai vreme!”
Politica partidului avea, printre primele
sale obiective, pe acela de a desființa Biserica și religia, respectiv
,,concepțiile mistice și retrograde ale poporului”.
A te duce pe vremea aceea la o școală
teologică cu intenția de a deveni slujitor al altarului era o adevărată
aventură. Mulți o socoteau inconștiență. Știu bine cât au stăruit rudele mele
să nu merg la seminar. Dumnezeu însă a rânduit altfel.
Cu cât prigonirea preoților era mai
puternică și mai fățișă, cu atât aglomerația la admiterea la seminar era mai
mare. Numai din părțile noastre o pleiadă de tineri a pornit spre seminar,
hotărâți să-și dedice viața slujirii lui Hristos. Aveau tot felul de bariere de
trecut: să nu fie copii de membrii de partid, să nu fie uteciști, să nu fi
absolvit școli profesionale sau licee industriale, agricole etc. De la Severin
până în vârful muntelui, din sat în sat s-au ridicat copii săraci, dar cu
voință de fier, care și-au asumat riscul de a deveni preoți. Cităm pe Stelică Zoican, Ion Grasu, Mărăscu, Stoican,
Doru Meteleaucă, Grigore Petrescu, Grigore Popescu, Gheorghe și Nicolae
Achimescu, Nicodim, Pavel și Ioanichie
Nicolaescu, Dumitru Iliescu, Alexandru Stănciulescu, Constantin Cheiță, Dumitru
Stăiculescu, Alexandru și Georgică Negrescu și alții. Nu erau copii slabi la
învățătură, ci dimpotrivă. La seminarul din Craiova, la admitere în 1968, erau
14 candidați pe loc! Dintre cei citați mai sus, unul a ajuns episcop(Prea
Sfințitul Nicodim Nicolaescu), alții doi arhimandriți și stareți de
mânăstire(Pavel și Ioanichie Nicolaescu), altul profesor universitar și decan
al Facultății de Teologie din Iași(Nicolae Achimescu), alții au publicat cărți,
articole, studii în țară și străinătate.
În această ,,primăvară” a voinței și
credinței creștine, Părintele Gheorghe Matei s-a integrat din primii ani ai
misiunii sale. Încă își amintesc bârdenii, pe care i-a slujit în perioada 1970
– 1978, ca preot suplinitor, de câtă punctualitate dădea dovadă. Chiar și
pentru o molitvă era în stare să urce Dealul Zmeura, ca să o facă. Nu a mers la facultate, dar cu puținul adunat
în seminar și-a făcut misiunea cu tragere de inimă, lăsând acum multe păreri de
rău enoriașilor săi.
Dumnezeu
să te ierte, Părinte Gheorghe!
(In memoriam: Pr. Matei Gheorghe, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XIII(2014), nr. 271, pp.
4-5; în vol. Scrisoare pastorală, vol. VII, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2015, pp. 210-211; în ,,Obiectiv mehedințean”, an. XXII(2020), nr. 1039(30 iul.), p. 11)
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
NORII
NEGRI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Nu deznadajdui atunci când deasupra
sufletului ti se aduna norii iadului, unul mai negru decât altul, când rautatea
draceasca, îndoiala, invidia, cârteala prind radacini în suflet. Fii convins ca
aparitia norilor negri la orizontul constiintei tale este inevitabila, dar nu
se întâmpla mereu si nu poate dura prea mult, întocmai cum se întâmpla în
natura cu norii de vreme urâta; vor aparea si vor trece, sufletul si mintea ti
se vor însenina. Aparitia norilor care întuneca lumina zilei este un fenomen
natural obisnuit, dar acesti nori sunt întotdeauna nestatornici, trec repede
si, dupa ce au trecut, se lumineaza, soarele straluceste din nou, cu si mai
mare putere.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 91-92
CUVANTUL
OMENESC
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Capacitatea cuvântului de a nuanta este
una dintre trasaturile gradului de desavârsire a sufletului, deoarece natura
cuvântului e asemenea celei a cugetului; asa cum sunt gândurile si deciziile
launtrice [ale omului], tot asa si opiniile pe care le exprima; mai înainte de
a fi rostit cuvântul trebuie sa se puna mintea în lucrare; când mintea este
lenesa, gura ramâne muta, de aceea, înainte de a fi pusa limba în miscare spre
a vorbi cu glas tare, trebuie ca sufletul sau mintea sa voiasca a-si da pe fata
gândurile; pentru ca apa sa curga, trebuie mai întâi sa existe izvorul din care
iese suvoiul; si acest izvor e sufletul rational din care izvorasc prin
mijlocirea mintii si a capacitatilor ei apele bogate si nestavilite ale
cuvântului.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 65
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu