duminică, 18 septembrie 2022

BEN TODICĂ - L A C R I M I in SOSEA

 




BEN TODICĂ: - Zice lumea că trăiește rău

 

L A C R I M I  in SOSEA

 

 

 I.


 

Tu eșți binecuvântarea mea de la Dumnezeu. Știind că nu voi mai ajunge niciodată la Ciudanovița decât doar prin generozitatea ta. Șții? Mă uit la pietrele de granit din șosea, de felul cum au fost aranjate de suflete de artișți. Pentru acea porțiune de șosea au fost liberi.

 

Atunci când creezi, eșți în cer. Impresionat fiind de superbele videoclipuri în care imaginea, textul, muzica merg mănușă. Mă impresionează mult această reușită!

 

Pentru că e o poezie și între text și imagine se crează a treia poezie. TRINITATE. Poezia e scheletul, îi pun carne și mușchi ca să devină SFÂNT. Dar poate să iasă și DRAC. Și atunci sunt ORGOLIU. GOL.

 

Da, atunci când crezi în ceea ce faci și ce poți să faci: ACADEMIC / pământean.

 

Toată copilăria mea m-am jucat în grămezile de steril din fața blocului până au umplut basculele groapa și astfel au fost nivelate. Acele grămezi au fost colinele pe care alergam cu mașinuțele mele făcute din lemne, pietre sau cutii de conserve de la lada de gunoi. Am fost cel mai fericit copil din lume. Abia mă rupea mama de la joacă strigându-mă să vin la masă. Lăcrimez. Nu am crezut că voi ajunge să plâng la propriile mele rânduri.

 

Dealurile sunt acoperite încet de pădure și prin asta animalele vor redomni. Își vor găsi căsuța.

 

Da, frumos ce spui și adevărat, toți plângem după anii copilăriei. Cu puțin timp am fost la mine în sat. Nu l-am mai recunoscut, nici casa. Atât de mult s-a modelat încât au dispărut și dealurile pe care ne dădeam cu sania. Am plecat cu lacrimi în ochi și pe obraz. Ai mei s-au mirat când m-au văzut că plâng. E mare durere când îți vezi Satul pustiit și nu mai cunoșți pe nimeni.

  

Poate că acesta e motivul vieții. Tânjitul. Dorul după cei dragi și locul trăirilor. Toți plângem când pierdem ce am avut drag, dar totul se schimbă – timpul, viața și universul în care trăim. Mulțumesc lui Dumnezeu că eșți și putem să comunicăm. Te rog să-mi trimiți poze și video-clipuri din locurile pe unde sunteți.

 

Ieri am sărbătorit ziua LUNII, care la chinezi e echivalentul Paștelui nostru ca importanță. În rest, și eu ca și tine visam frumos că realitatea e murdărită de mai marii căpcăuni ai lumii care nu vor să moară singuri din gelozie și egoism la bătrânețe, dorind să ne tragă și pe noi cu ei în groapă.

 

Bucură-te de natură și de marile sensibilități ale Darului Divin. E posibil ca după moarte să întrăm într-o altă lume. Azi-noapte am visat foarte frumos;  era la Ciudanovița, jos sub gară, unde erau cândva barăci cu mai multe etaje, un restaurant și grădina de vară peste râu. Însă în vis era o altă lume.

 

Da, creierul nostru a înregistrat toată viața noastră și din cînd în când ne mai aduce aminte și așa visăm clipe frumoase și mai puțin frumoase.

 

Pa! Rămâne să ne vedem.

 

  


II.

 

Ciulini și lulu, cioclofenderul din Cluj erau amândoi: Eminescu și Creangă, doi sfătuitori geniali ca acel Iisus ce ține o lume de guri căscate, țintite către ei ca să nu cumva să le piardă vorbele grăbite de ei. Cei doi, Creangă sau viceversa Eminescu aveau ca Domn Savaot un Dumnezeu de minune a lor gata să-l răcorească vara și să-l încălzească iarnă, cu soare și căldură de om.

 

O atmosferă COZI, cum zici tu. Foarte distinsă camera, iar tavanul foarte înnourat se asortează cu plapuma, creând o stare de așteptare. Noroc în soarele puternic și pătrunzător care inspiră și nu lasă viața în adormire. Lipsește Vica din încăpere. Ordinea e respectul pentru ea. Demonstrează iubire. Aceasta e țara pe care repetenții din conducere nu o văd și târăsc în pregătirea marelui război pregătit de americani în Europa împotriva rușilor. Noi ca popor român vom plăți și suferi fără să înțelegem de ce. Că Dumnezeu nu o cere. Divinul va avea grijă să ne protejeze de marele pârjol, frate Păvăluc.

 

Niște alții pe stradă, în stradă, văzându-i ce citeau, crezându-i niște cheflii - Niță Lucian, cu Pătru cel scurt, în „Niște țărani” a lui Dinu Săraru, pe vremea colectivizării alergând cu puștile de pe front, cu ele, turistice, veniseră acasă cu ele ca să le hăznuiască la vânătoarea de ulei, că a naibii se îmulțiseră dând iama la găini, un..., în draga de Siberii hăituiți și prăduiti, lupii naibii că bolșevicii prăpădeau, distrugeau în Ucraina, făceau dezastru, prăpăd și omor, în popor.

 

Nu erau ei arțăgoși, deși erau prunci mari, dar mai neînțelgător părea instigatorul, că el spunea, că niciodată n-au putut fi, în lenea lor mai cuminți și erau bucuroși de ce puteau în mintea holoboacă să facă; asemenea unor poznași erau puși pe pozne de parcă nici acuma nu s-au copt suficient la cumințenia lor, având gărgărițe imperiale. SIBERIA, DRAGOSTEA MEA e oare ca Mere pădurete, eu nu-s încă un priceput? Unii n-avem de unele și alții de altele?

 

Dacă nu eșți frumos, eșți un sac gol, cum e acel STĂPÂN care-i ca un sac gol fără iubire, că lipsa iubirii îi compromite pe conducători, îi face să nu se cunoască, cum zice Eminescu, cunoscându-te pe ține însuți, propriul ego. De care Dumnezeu îți poruncește ca să te lepezi, ca să nu devii încrezut, egoist. Imbecilul de INSTIGATOR nu știe, se preface, că bolund nu știe de egoist ce-i, dar nemernicul îi face pe ucrainienii LIBERI, afurisiți și fascișți.

 

E CREDO-PROFESIUNE DE CREDINȚA/LUARE LA PALME, PENTRU DE ANUME RENUME ȘI PENTRU A PURTA CA EMINESCU UN NUME PROVITA CA IISUS RĂSTIGNIT SUS MAI PRESUS DE MOARTE CA CEL MAI IUBIT ÎNTRE OAMENI, ÎNTRE DUȘMANI ȘI DINTRE PRIETENI- PĂMÂNTENI, PENTRU OAMENI COCOȚAȚI, AUR CENUȘIU STRECURAT PE CRUCEA DE PE GOLGOTA.

 

Așa. DĂI, PAVELE! SCRIE!!! Scrii, când ai talent, când ai viață pentru scris ai pasiune-rugăciune, în dragoste de dor. RĂZBUNĂ-TE!

De dor ca în veci de veci, că vrabia pe limba ei, sub cer ca reper, să pier, în România te iubesc, din dex - Zamolxis-felix, Doamne-ți, mulțumesc fix-pix, că-s sânge din sângele românesc, neam pe care șuhan năzdrăvan să-l iubesc, în raiul ce l-am la rându-mi, după cum pe contul meu propriu, exist ca să fiu artist, ca să mă rânduiesc, cu soarta, în artă, cu picioarele pe pământ comoară între comori nebun și sfânt, cu capul în nori ca Vica-n..., nu doar în plăceri, ci și-n durerile facerii și cu tulburări de dor, de Mesie la marginile mării, cu ardoarea iubirii, în dragoste și valuri de viață, de națională conștiință și știință, în dragoste de bună veste de poveste, după cum sufletu-mi este, cum este, cu iz de România în drept de a fi, în istorie, cu multă, bucurie, cu multă omenie, din socio-omenie, cu valul pe val, de școală de Românie integră, profundă, tainică de mare națională, Măreață conștiință, cu cer senin, în destin și deasupra, în diaspora noastră verde-albastră de laudă de zestre, de țară, din patrimoniul, de lacustră din pâinea eco-sănătoasă a noastră, cu pește care de gură ni se lipește, cu pescari de oameni, în larg de pâine și pace, liturghie de pace, în galbene spice a limbii române de mâine.

  

EȘTI UN MAPAMOND DOMN AL PĂMÂNTULUI SFÂNT OMENESC

  Ben, mă rog eu pentru voi ca-n unul Petru pentru toți și toți pentru unul, că și voi trebuie să vă rugați pentru mine și eu cu Dumnezeu trebuie să mă rog pentru voi  responzabilizați ca cei botezați, trebuie și voi deci să fiu reciproc: unul pentru fericirea celuilalt, frați dragi și scumpi pur și simplu exemplu, din templu și din Domul pământului mapamond profund. Să vă rugați compatibili și provita! Al cui câine sunt? Omul câine. MANZUL lui PAVEL este un film despre dragoste, (infidelitate?) Acțiune multă și schimbare în drumul spre a reuși în viață ca-n Mere pădurețe cu o strategie și reușită a mea. Noi ne bucurăm și de lucruri mărunte, că Vica nu-i vorbă lungă ca o lelii/leliță, îi ziceam ca ciufală, poreclă a lui Octavian, oficiant sanitar la Recea, la spital, vecinul meu, în Ciubăncuța. Vica are, o freacă, practic și era îndemânatică la gramatică și matematică, în ce vroia să facă ca lucru bun-cadou de moș Nicolae și Crăciun. La Eminescu nu există limită, nu avea: în viața lui, că nu există: nu se poate. Noi ne căutăm manieră să nu dăm etic și estetic greș.

  

Noi ne trăim doar 10% din darul lui Dumnezeu dacă nu riscăm așa cum am făcut-o eu trecând frontiera, spre exemplu, puteam să fiu împușcat sau închis, cu un destin ciudat. Deci, când rișți, viata se dublează sau triplează ca și complexitate, o numesc Harmonica vieții, trăieșți mai mult. Adică ce este o viață de o sută de ani în care nu se întâmplă nimic în comparație cu una în care au loc o mie de probleme. În prima nu-ți pasă că mori, iar în ultima nu ai timp să mori atât de mult ții la ați rezolva treburile. Cel mai mare cadou este lovitură între ochi. Îți trezește înțelepciunea. Ce noroc pe capul nostru cu Joe Biden și Putin că ne lovesc sub centură cu destrăbălarea lor politico-militară. Unul sancțiuni și altul rachete.

  

Ben, întâlnirea mea cu Vica n-avea în imaginația mea nimic din iubirea verticală cu înălțime și mărime de școală verticală internațională, fiind banală, chiar fără noimă, eu negându-mi, în realitate însemnătatea. Mă topesc de tot în fața acestui pitoresc femeiesc. Eu sunt un mare timid și nu-s ca Maradona și de emoție mă roșesc tot, tremur tot, Domn Savaot. Sunt și mă simt incomod în fața unei femei ca Vica. Mă simt fragil, în fața lui Vica, ca Marcel Proust, maestru-artist. La Vica nimeni n-are ce insinua, ea fiind o femeie prontă ca picătura chinezească care, în timp găurește stânca, ea neavând nici cum să-mi fie stâncă de poticnire, acea piedică socio-umană. Mie-mi bucură inima Vica, îmi dă divină trăire emoțională și-mi dă energie, parfum de Zambilă română, de limba română maternă și cea română, cu îndemână, de încredere că la Bellendeme, vorbind de la sine excluzând vorbăria, palavre cu vorbe inutile și logoree... În timp ce picătura de apă, în termen lung găurește piatră. Am iubit-o pe Vica, așa cum tu iubeșți pe Ming, că și tu înțelegi ce-i iubirea pentru muierea ta scumpă, exemplară și, cu experiență, cu divinul și cu adevărul pace și pâine de toate zilele, liturghie, în spice ca binele să nu ni se gate vreodată. Eu am talanții de CRIMĂ ȘI PEDEAPSĂ bebeluș că Putin cu piș și caca, în chiloței, fir-ar a naibii! Da, sunt îndrăgostit de Vica lulea. 

Înseamnă că o să mergi la ea.

Alți-s la al cincilea anotimp, sezon, dar eu, Ben, la al câtelea cvintet, chivot, capitol sunt, Ben?

Încă nu a sosit trenul tău, și nici al meu. 

Scrisul pentru mine e o fizioterapie, dar cine-mi crede aiastă profesiune de credință, un credo ca o cântare a cântărilor-împărțit imnelor. Scrisul mi-a pus inima pe JAR, cum i s-a pus cu viața asta amărâtă lui Goga și lui Liviu Rebreanu, vezi și Ciuleandra, Pădurea spânzuraților, Rășcoală, Avion, Amândoi și Mircea Eliade...  Limba e Eminescu - Hristosul nației și veșniciei noastre albastre, laudă de zestre și lăudător tempuris acti zamolxis-felix! Vica e muza mea, dacă pot avea și eu așa ceva ca cei botezați, cum zice învătoarea Mureșan Ioana a lui Badea Vinuc din deal și a lelii Florica, o zână de femeie, de ici din  Ciubăncuța.

Dacă Vica e muza ta, atunci roagă-te de ea să te inspire să scrii poemul cheie care să te ducă în brațele ei, să-ți deschidă ușa spre ea.

Da, mă așteaptă deja? Ho, nu eșți tu cu asta, dar ca deșteptul glume proaste poți face, ai, chiar dreptul, ca și pe copil de-l opreșți să nu facă de aia face. Tu asta șții, orbitorule, dorule-dor?

Aștept poemul în care ai cunoscut-o, și primul sărut. E primul tău pas spre ea. 

Mulțam că m-ai liniștit, că nu-i după mine, dar nici după tine. Vica, în visul meu nu era lebăda negră, nu era nici măcar mac-rățușca muzicii ușoare, Margareta Pâslaru. Că numai ea, Vica viva, diva mea știa spune, te iubesc.

Cred că singurul om care-și merită să trăiești intens viața azi, eșți tu în Ciubăncuța. În rest..., frunze cărate de vânt.

  

Va urma.


Singur








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu