ANOTIMP ÎN MONTREAL
de Melania Rusu Caragioiu
EFEMERĂ DE
TOAMNĂ ÎN MONTRÉAL
~*~
Au mai rămas doar ultimele frunze,
Întruchipând:
Căţiva palmieri.
Trei balerine,
Litere care-mi vorbesc mie,
Un căţel cu laba la ureche, şi
Piepteni, foarte mulţi piepteni.
Privirea mă fură şi iar îmi apar:
Tridentul (din ramuri, al) lui
Poseidon,
O furcă de făcut căpiţe de fân,
Păsări cu aripile deschise,
O Babă Cloanţâ, cu ciuf pe cap,
Miniaturi de pomi, (cum deseneazà copiii),
Steaguri şi eşarfe colorate,
Câteva şiruri de cocotieri, de aceeaşi înălţime, şi
O rîndunică singuratecă.
Se întunecă;
Privirea-mi obosită mai discerne:
O vulpe cu un corb pe spinare,
Albine mici, albine mari,
Virgule,
Bondari;
Şi dincolo de ele: cerul de octombrie,
O zi de vânt,
O zi de ploaie,
O zi de soare blând şi nostalgic.
Copiii culeg frunzele de aur, purpură şi aramă,
Adulţii înnoată prin frunzele răscolite,
Păsările-frunză pleacă luându-şi
puii cu ele…
Încep să îmi simt umerii.
Şi casele rămase fără cojoc, încep să se îmbrace…
*
Montréal, 21 octombrie 1999
F R U N Z E
DE A R Ţ A R
~*~
Imi place să merg,
Să merg răscolind frunzele cu vârful piciorului …
Frunzele să-mi cânte mie şi cerului,
Încetişor,
Încă odată, melodios şi încă odată…
Nu ştiu cum se desprind frunzele…
Ele mă văd şi se avântă în calea mea.
Le cheamă toamna din pletele mele,
Umerii mei largi, sub atâtea poveri…
Privesc în sus,
Frunzele îmi zîmbesc, au buzele
roşii
şi obrajii poleiţi, iluminaţi de ochii uşor adormiţi.
Iarăşi cântă ! Sau, nu.
Plâng plecarea ultimelor păsări.
Vântul flutură prelung steagul zdrenţuit al toamnei…
Zgâlţâie înciudat ramurile …
Când nu reuşeşte, fluieră amarnic…
Merg, merg mereu, însetată, bând din
cornul toamnei.
Aş voi ca drumul
să nu se termine,
Nicicând şi
niciunde …
Să fiu mereu
însetată,
Să zbor peste zări ca o samară de arţar,
Să întîlnesc ultimul vis al
frunzelor subţiri şi crestate.
*
Montréal , toamna 2006
~*~
STANȚE
SPRE SEARĂ
BASORELIEF
CIVLICĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu