Quod
Erat Demonstrandum
Mihai
Cantuniari, scriitor
28
Ianuarie 2024
Scriam mai deunăzi de România profundă, perenă, patria
mea de suflet, de o autohtonie absolută. Iat-o, în viziunea lui Schopenhauer
(„Istoria este pentru poporul român ceea ce e raţiunea pentru un individ”) şi
mai ales a Marijei Gimbutas, istoric de frunte, fostă cercetătoare la
Universitatea din Los Angeles: „România este vatra a ceea ce am numit vechea
Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.e.n., axată pe o
societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care
a precedat societăţile indo-europenizate patriarhale de luptători din epoca
bronzului şi fierului.”
Aceasta e ţara mea adevărată, nu marea bolnavă de azi,
victima cangrenizată a jocurilor politice murdare de la noi şi de pretutindeni.
Chiar şi aşa, vicisitudinile prezentului dezamăgitor
nu vor lăsa nici un rid, nici o cută pe fruntea marmoreeană a unei civilizaţii
pelasgice măreţe, neîntrerupte, cu sorgintea în paleoliticul cel mai
îndepărtat. Suntem atât de vechi, încât veneticii care ne-au călcat ades de-a lungul timpului în momentele
noastre de slăbiciune - venitùrile, cum bine îi stigmatiza Eminescu -, cu
reaua-credinţă care îi caracteriza pe ei, şi acum pe urmaşii lor, au încercat
în fel şi chip nu numai să ne ponegrească, dar şi să ne conteste drepturile
preistorice originare asupra gliei ancestrale. Aşa a pornit şi diversiunea lui
Roesler, acea vulgară caricatură de “savant” aservit intereselor (h)ungare în
chestiunea Transilvaniei. Venitùri (sec. X-XI-lea) au fost triburile hune care
s-au înstăpânit prin foc şi sabie pe cele mai mănoase ţinuturi trans- şi
intra-montane și care acum ne încondeiază pe plan mondial de ne merg
fulgii.
Cea mai luminoasă demonstraţie prin reducere la absurd
a pretenţiilor maghiare din Ardeal am găsit-o la aproape necunoscutul (spre
ruşinea noastră) Ştefan J. Fay. Dacă i-am citi ceva mai puţin pe piticotul Dan
Brown, pe mălăieţul Paulo Coelho, pe răutăciosul José Saramago, şi mai mult pe
autorii noştri cei mai serioşi şi mai severi, am descoperi cu interes şi
încântare pagini impresionante, vibrând ca un clopot de bronz de la Tismana:
„… ne tragem din populaţia originară care a dat
cultura de la Vinţa, Hamangia, Cucuteni, Monteoru. Sub vatra satului de azi
Cucuteni, din Moldova, stau şapte straturi de aşezări până în cea mai veche
cultură paleolitică. Sub oraşul nostru Alba Iulia se află beciurile cetăţii
romane Apullum, sub temeliile ei cetatea de piatră şi lemn a dacilor, iar sub
ea suprapusele aşezări care pătrund până în epoca de piatră! Ornamentele de pe
vasele şi statuetele de lut din preistoria noastră continuă să fie brodate pe costumele
naţionale româneşti, se cioplesc în lemnul porţilor noastre din Maramureş şi
până în Bucovina, din Oltenia şi până în Dobrogea. Nu există un singur model de
pe vreun vas descoperit la Monteoru, vechi de patru, cinci mii de ani, pe care
să nu-l găsiţi în broderiile noastre de azi. Ele ne dau temeiul celei mai vechi
conştiinţe de popor neclintit. Iar al doilea temei stă în bătăliile dacilor
împotriva cimbrilor, bastarnilor, celţilor, mai târziu împotriva romanilor. De
la Burebista şi Decebal noi ştim că existăm nu numai prin cultura preistorică,
dar şi prin istorie, ca popor şi stat luat în evidenţă de Herodot, atestat de
Columna lui Traian, preamărit de Iordanes. Prin Cucuteni şi Monteoru, prin
Burebista şi Decebal noi ştim că facem parte dintr-o populaţie de autohtonie
indubitabilă, într-un lanţ neîntrerupt de generaţii, din preistorie şi până
azi. Toţi ceilalţi au venit peste noi. Unii din nord, alţii din est, câte unii
din sud. Unii călări, alţii pe jos, unii cu sabia, alţii cu bâta, unii să cucerească,
alţii să cerşească. Coborâţi ceva mai adânc sub temelia castelelor medievale,
vechi doar de un mileniu, şi veţi străpunge către neolitic. Şi acest neolitic
nu aparţine nici celţilor, nici germano-francilor, nici slavilor, nici
ungurilor, ci tocmai populaţiilor pe care eu le numesc de autohtonie absolută
ale Europei„.
Şi iată în continuare refutarea magistrală a
„teoriilor” pseudoştiinţifice ale unor
Roesler, Tomaschek, Humfalvy et ejusdem farinae:
„Cum vrei să admiţi, domnule, că un pământ atât de
bogat a rămas pustiu opt sute de ani? Cea mai banală întrebare: dacă opt sute
de ani Transilvania a fost pământ pustiu, cum au ştiut ungurii, venind, să dea
apelor, satelor, cetăţilor - nota bene: pustii! -,
munţilor, dealurilor, vechile lor denumiri dacice şi romane? Cum de au
zis, fără ca nici un localnic să nu le şoptească la ureche, Moroş la romanul
Marisus şi românescul Murăş? Cum de au zis Köröş la romanul Crisus şi
românescul Criş? Cum de au zis Szamoş la romanul Samusus şi românescul Someş?
Până şi Tomaschek recunoaşte că argumentul toponimic îi dă dureri de cap! […]
Până acum aţi jurat pe Notarul Anonim, pe Simon de Kéza, pe Rogerius, pe
Ricardus, care, la fel cu cronicarii bizantini şi ruşi, în cap cu Nestor,
vorbesc de un popor valah care se afla în Transilvania pe când ungurii abia se
instalau în Pannonia. Acum, deodată, gata!, aruncăm la gunoi pe acei care
semnează de fapt actul de naştere politică a maghiarilor pe aceste meleaguri.
Domnul Roesler îl declară pe Notarul Anonim falsificator. Simon de Kéza, care
susţine pe la 1285 existenţa unor cnezate şi voivodate vechi româneşti,
falsificator şi el! Cronicarii bizantini şi ruşi, actele de cancelarie,
documentele de la Vatican nu mai fac două parale! Singurul deţinător al
adevărului este domnul Roesler!” […].
Şi acum, evidenţa orbitoare, de care se tem ciracii
lui Laszlo Tökes cu el în frunte, ca dracul de tămâie:
„Dacă prin anul 890, când s-au stabilizat ungurii în
Pannonia, ei erau încă organizaţi în trib şi trăiau din jaf, o sută de ani mai
târziu, integraţi prin catolicism în civilizaţia europeană, ei adoptaseră
cancelaria feudală din care nu putea scăpa nimic nesupravegheat, ca în toate
organismele statelor centralizate. Roesler pretinde că infiltrarea românească
s-a petrecut între anii 1100 şi 1200. Deci, acest fenomen trebuia să se afle
consemnat undeva, în actele cancelariei, dacă nu ale ungurilor, oricum ale
imperiului bizantin. Dar aşa ceva nu găsim! Cum ne putem imagina că se aşează
câteva zeci de mii, sute de mii de oameni, poate un milion, pe tot cuprinsul
Transilvaniei de la Sighet la Braşov, de la Oradea şi Arad la Topliţa, pe
Crişuri, pe Mureş, pe Olt, pe toate apele şi-n toţi munţii, înjghebând sute şi
sute de sate şi cătune, şi această maşină administrativă care se numeşte
cancelarie regală să nu consemneze nimic?, să nu delimiteze nici un raport
juridic pentru noul venit? E simplu, Alex: fiindcă fenomenul nu a existat, ci,
dimpotrivă, peste populaţia locală s-a făcut o lentă infiltrare maghiară, şi pe
aceasta o găsim însemnată şi de cronicari şi în titlurile cancelariei.
Cunoaştem nenumăratele conflicte dintre coroană şi voievozii ori cnejii pământeni,
ori dimpotrivă, acordurile dintre năvălitorii unguri şi conducătorii populaţiei
locale româneşti, ceea ce dovedeşte existenţa unui raport între entităţi
politice, statale şi de cancelarie de sine stătătoare.
Cunoaştem cu exactitate mutarea cetei lui Bogdan de
Iam spre nord. Cunoaştem cu exactitate tratativele, condiţiunile şi
consecinţele primirii cumanilor de către maghiari în Ungaria. De asemenea,
cunoaştem condiţiile precise cu care au fost primiţi Cavalerii Teutoni în
Transilvania, zona lor de aşezare, drepturile şi limitele acestor drepturi, pe
care teutonii, încălcându-le, au fost izgoniţi din ţară. Dar hai să nu vorbim
de întâmplările de mare anvergură, care implică politică şi diplomaţie, să ne
oprim la faptele mărunte. Noi ştim azi că nici un călugăr nu putea trece din
Ţara Românească în Transilvania fără ca autoritatea administrativă cnezală,
voivodală, orăşenească să nu ştie ce-i cu el, de unde vine, încotro se duce şi
cu ce scop. Fuga unor oameni dintr-un hotar într-altul, am zice azi dintr-un
comitat în altul, se urmărea prin scrisori, pentru aducerea înapoi a fugarului
cu forţa. Se găsesc reclamaţii pentru furtul unor vite, pentru un jaf, pentru o
tulburare la stăpânire; un împrumut de bani se făcea pe bază de acte, o aşezare
nouă lua fiinţă prin delimitări cu împuterniciri judecătoreşti şi martori.
Vreau să spun că ne aflăm într-un timp eminamente istoric, când, deci, orice
mişcare se consemna într-un cadru de legi bine definite. Cu alte cuvinte, nici
o pasăre nu putea cânta fără ca întreaga pădure s-o ştie!
- Aşa-i, spuse Alex. Drepturile erau foarte bine
delimitate în evul mediu.
- Să ne întoarcem acum, spuse Stoica, la „venirea”
românilor, în secolul XII şi XIII, de care vorbeşte Roesler. Trebuie să
admitem, în această „ipoteză”, că a avut loc o mişcare de populaţie de
dimensiuni colosale. Hai să ne închipuim această mişcare! La ea participă zeci
de mii, sute de mii de oameni în toată puterea, care se pun în mişcare în
convoaie, iar aceste convoaie sunt formate din sute de căruţe, în care se află
îngrămădiţi femei, copii, bătrâni, unii sănătoşi, alţii bolnavi, înşirate pe
zeci şi zeci de kilometri. Odată cu convoiul de care şi căruţe înaintează pe
drum ciurde de vite şi turme de oi, mii şi mii de oi, stârnind un praf care
poate fi văzut de la enorme distanţe. Este vorba deci de o masă fabuloasă a
cărei scurgere a trebuit să dureze săptămâni, poate luni de zile, cu mari
locuri de popas, cu surse vaste de apă pentru adăpatul vitelor. Imaginează-ţi o
asemenea populaţie în mişcare. Ea aduce groază pe unde trece, exact precum
groază aduceau cu ei în calea lor cruciaţii, când, trecând prin Europa către
Bizanţ, găseau porţile cetăţilor închise de teama jafului, a secătuirii
proviziilor, a abuzurilor de tot felul, a molimelor pe care le puteau aduce, a
bolnavilor şi morţilor pe care îi semănau pe drum. Şi iată că toată această
mulţime înaintează fără să stingherească pe nimeni şi fără a fi ea însăşi
stingherită, trece Dunărea - pe unde?
-, taie câmpiile şi pădurile -
Olteniei?, sau poate ale Munteniei?, nu ştim -,
trece apoi munţii - prin care trecători? Spre care oraşe? Tăcere!
Şi apoi se răsfiră în toată Transilvania, aducând cu ea înapoi limba latină
românească şi toate denumirile apelor şi munţilor, pe care nu le-a uitat de opt
sute de ani! Şi nimeni nu le aţine calea, nici o armată, nici populaţia, nici
măcar un planton de pază nu duce vestea puhoiului care se apropie, nici la Alba
Iulia, nici la Cluj, nici la Alba Regală, şi oamenii se aşează, fiecare unde
vrea, şi ia cât pământ poate, fără ca nici un trimis judecătoresc să-l pună în
stăpânire, să-i facă semn de hotar cu martori legiuiţi. Şi nici o cancelarie,
orăşenească, cnezală, voivodală, regală, nici un cronicar bizantin, nici măcar
un biet călugăr misionar, nimeni nu pomeneşte de asemenea uriaşă mişcare de
exod şi reexod. Să mă ierte Dumnezeu, Alex, asta nu e ipoteză istorică. Asta-i
poveste de prostit copiii, şi nimic bun nu poate să iasă din asemenea
răstălmăciri şi manevrare politică de prostire.
Şi, oprindu-se brusc, întinse degetul spre pieptul lui
Alex:
- Nici o ţară nu poate revendica drepturi istorice pe
asemenea minciuni.”
Bietul Ştefan J. Fay (am citat pe larg, tocmai fiindcă
paginile acestea sunt greu accesibile, din romanul lui, „Moartea baroanei”,
apărut în 1994 la Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, pag. 130-132)!
Singur se orbea crezând că nici o naţiune care se respectă nu-şi poate întemeia
istoria şi năzuinţele pe astfel de aberaţii. Ba uite că se poate! Tot tam-tamul
antiromânesc stârnit de propaganda iredentistă, şovină şi revizionistă maghiară
nu şi-a primit replica demnă şi fermă a Statului român. De ce -, nu
ştiu şi nu pot înţelege. Dar nici să-mi imaginez o complicitate a acestui stat
nesigur pe picioarele lui, cu duşmanii săi învederaţi, nu pot! Aşa ceva eu nu
concep. Şi repet aici pentru a nu ştiu câta oară: nu poporul maghiar în
totalitatea lui ne este inamic, ci unii conducători ai lui, din păcate prea
destui în ultimele trei decenii, ultranaţionalişti turbaţi şi orbi care tulbură
apele, mută frontierele, învrăjbesc până şi elementele naturii cu ura lor maladivă.
Este de vină şi Europa cea cu două feţe, cu două
măsuri, cu două atitudini, care ne mustră acru dacă îndrăznim să aducem vorba
de mareşalul Antonescu, dar se face că nu vede şi nu aude ridicarea în slăvi şi
sanctificarea fascistă a „amiralului” de apă dulce Horthy. Cu aceeaşi mână cu
care îi mângâie pe creştet pe polonezi, maghiari, cehi, tanti Europa ne ceartă
ca o ţaţă cu pumnii în şolduri, cu degetul arătător înălţat mereu a sfadă.
Elevul repetent România, loaza Europei, trebuie pus mereu la colţ, cu urechi de
măgar, cu genunchii pe coji de nucă. Or, eu nu admit aşa ceva.
Demult, în anii ’70, pe când lucram la Editura
Enciclopedică în cadrul redacţiei pentru enciclopedii străine, şeful meu de
atunci, prietenosul, finul diplomat şi excelentul profesionist care era şi este
istoricul Horia C. Matei, mi-a pus în faţă o mare enciclopedie canadiană,
zicându-mi: „Citeşte şi vezi ce putem face”.
Am citit articolul „România” şi nu mi-am crezut
ochilor: toate clevetirile, minciunile, ponegririle, calomniile împotriva ţării
mele îşi găsiseră acolo locul. Indignat, nedumerit, am citit în josul
articolului cu pricina iniţialele autorilor (erau două persoane), apoi m-am
întors la primele pagini, la lista cu autori, şi i-am găsit: erau doi unguri.
Desigur, asta se întâmpla pe la începutul anilor ’70, când în Canada se aflau
foarte puţini români. Acum situaţia este cu totul alta şi sper ca asemenea aberaţii
să nu se mai repete, deşi nu sunt tocmai sigur, fiindcă ai noştri nu sclipesc
nici prin combativitate, nici prin siguranţa punctului de vedere, nici măcar
prin coeziune în apărarea propriilor interese. Deziluzii peste deziluzii. Dar
rămânea să mă roadă o întrebare scârboasă ca un vierme neadormit: de ce unele
enciclopedii străine, printre care uneori până şi Larousse-ul, nu apelau la
români, ci la minoritari naţionali?
Atunci, demult, redacţia mea întreagă, ca un singur
om, a pregătit un cu totul alt material despre România şi l-a trimis plocon
canadienilor. Ce-or fi făcut aceia cu el, nu pot şti, nici spune, dar nici
iluzii nu-mi prea fac. Că noi înşine ne retezăm cel mai adesea craca de sub
picioare e absolut adevărat; că avem însă parte şi de multă neînţelegere,
aversiune nejustificată, nedreptăţi făţişe, asta nu se poate nega. Simplul fapt
că o mare literatură naţională ca a noastră (mare, negativiştilor autohtoni inconştienţi
şi iresponsabili!, fiindcă are parte nu doar de o preafrumoasă limbă de
cultură, dar şi de reprezentarea tuturor genurilor, stilurilor, încercărilor şi
experimentelor) nu şi-a primit încununarea mondială a premiului Nobel, îmi dă
de gândit şi îmi cătrăneşte îndeajuns sufletul, inteligenţa, simţirea şi inima.
Nimeni în deplinătatea facultăţilor mintale, din lumea asta mare, strâmbă şi
abandonată de Duhul Sfânt, nu poate susţine, dacă n-a băut laudanum, că un Imre
Kersétz (Nobel 2002 - tulai Doamne!) este un scriitor mai bun, mai
vast, mai profund, mai universal decât Sadoveanu, Blaga, Voiculescu, Pillat,
Arghezi… Şi cu toate astea… Nu mai e vorba de nedreptate. Nici de orbire. Nici
de rea-voinţă.
E vorba pur şi simplu de indecenţă.
Sfruntată.
Aranjament graphic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu