Aurel V. David - CUM S-A ÎNSCENAT „NEBUNIA” LUI EMINESCU -Prof.univ.dr. Aurel V. David -

 

CUM S-A ÎNSCENAT „NEBUNIA” LUI EMINESCU

-Prof.univ.dr. Aurel V. David -

 

Încercare de reconstituire a scenariului sacrificării lui Eminescu în 28 iunie 1883[1]

 

 

Aflați cum i s-a înscenat sacrificarea și „nebunia” marelui poet național Mihai Eminescu.

 

Cu puţin timp înainte de această zi fatidică pentru destinul său, Eminescu, găzduit în acel moment de familia Slavici, a simţit, probabil, că era supravegheat de aproape, cu complicitatea lui Titu Maiorescu, a cărui răceală faţă de el era tot mai pregnantă. Aşa se explică intenţia de a se muta la inginerul Constantin Simţion, din conducerea Societăţii « Carpaţii », care devenise deja un fel de gazdă de rezervă.

El îşi transportase în casa acestuia, puţin câte puţin, bunurile – înţelegând că nu mai poate convieţui alături de „Madame Slavici” (Ecaterina Szöke Magyarosy)[2] care era, foarte  probabil, dacă nu agent, cel puţin informator al serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.

Conflictul cu doamna Slavici

Conflictul cu această „Madame Slavici” (Kati, cunoscută cu numele de Catinca Slavici), devenise aproape permanent, mai ales după ce Eminescu începuse să critice vehement maghiarizarea numelor româneşti din Transilvania. În acest scenariu a fost atras şi publicistul Grigore Ventura, aflat în legături suspecte cu agentul austriac Friderick Lachman.

Mărturiile şi sursele de epocă afirmă că în zorii zilei de 28 iunie 1883, înainte de ora 6.oo, între Mihai Eminescu şi gazda lui, doamna Ecaterina Szöke Magyarosy, soţia lui Ioan Slavici, s-a petrecut o scenă marcată de violenţă verbală. Probabil că Eminescu, supravegheat de gazda sa, surmenat după o noapte de lucru, a fost provocat de către „Madame Slavici”, prin vorbe meşteşugite, pentru a-l face să devină violent.

După consumarea scenei respective, Eminescu a plecat la redacţia ziarului „Timpul” pentru a lua un exemplar din numărul proaspăt tipărit, a-l duce lui Titu Maiorescu şi a-i arăta acestuia acuzele aduse guvernului faţă de încălcarea libertăţii presei şi a gazetarului. Probabil că el a ameninţat că nu se mai întoarce la gazda sa, urmând să se mute definitiv la inginerul Constantin Simţion.

La ora 6.oo, imediat după plecarea lui Eminescu, „Madame Slavici”, foarte probabil, potrivit unui scenariu dinainte stabilit, simţind că „obiectivul” scapă de sub supraveghere, a scris pe o carte de vizită: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău (reu)”. Apoi a trimis acel înscris, printr-o servitoare, lui Titu Maiorescu, rugându-l să o scape de „nebunul” Eminescu (înscrisul respectiv, notat de Titu Maiorescu în Jurnalul său, a fost preluat de toţi cei care s-au încumetat să reconstituie acele evenimente!).

„Prietenii” lui Eminescu

Cum i s-a înscenat sacrificarea?

Acasă la Titu Maiorescu a apărut repede inginerul Constantin Simţion, pe care Eminescu îl considera „prieten” (până astăzi nu s-a stabilit cu rigoare dacă acesta fusese anunţat de Titu Maiorescu sau de madame Slavici ori venise potrivit unui plan dinainte stabilit!).

Împreună (fără nicio analiză a cazului sau o sumară verificare a conţinutului înscrisului), cei doi cu plecat la aşa-zisa „Casă de sănătate” a dr. Alexandru Suţu, adică la spitalul de nebuni (ospiciu). Acolo, Titu Maiorescu i-a cerut acestuia să-i pregătească o cameră lui Eminescu şi să-l interneze, sub motivul că era nebun (deci, nu i-a cerut să-l examineze, cum era normal!), obligându-se să achite costul de 300 de lei pe lună pentru camera respectivă.

După ce au „aranjat” cu dr. Alexandru Suţu internarea lui Eminescu, Titu Maiorescu şi Constantin Simiţon s-au înţeles asupra modalităţilor de acţiune pentru a-l aduce la ospiciu pe Eminescu.

Titu Maiorescu urma să meargă la propriul domiciliu, iar Constantin Simţion la sediul Societăţii „Carpaţii”, pentru a-l aştepta pe Eminescu, a-l imobiliza şi a-l duce cu forţa la ospiciu (în acest punct apare o altă enigmă: Constantin Simţion a devenit doar în acel moment complicele lui Titu Maiorescu sau ei au fost complici de dinainte? Care a fost motivul real al asocierii lor pentru a-l imobiliza pe Eminescu şi a-l interna cu forţa în ospiciul dr. Al. Suţu?).

Singura nelinişte a lui Titu Maiorescu a fost ca imobilizarea lui Eminescu să poată fi făcută „fără greutate”.

Ajuns acasă, Titu Maiorescu l-a anunţat şi pe Theodor Rosetti despre iminenta internare la ospiciu a lui Mihai Eminescu (fapt notat în Jurnalul său). Acesta a acceptat tacit acţiunea pusă la cale (de ce trebuia să ştie Theodor Rosetti? erau interesate şi implicate şi alte forţe oculte în anihilarea lui Eminescu?).

Adevăratele motive. De ce încurca Eminescu?

Pe la ora 10.oo, fără să bănuiască ce s-a pus la cale împotriva lui, Eminescu a apărut într-o trăsură în faţa casei lui Titu Maiorescu, având sub braţ ziarul „Timpul” din acea zi (datat, conform obiceiului vremii, o zi mai târziu), în care publicase articolul „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”. Și protesta faţă de expulzarea lui Emille Galli, directorul revistei „L’independence roumaine”.

Eminescu spera să-i poată prezenta lui Titu Maiorescu protestul său sever împotriva măsurilor represive luate de către guvernul I.C.Brătianu.

A binecuvântat, cu privirea fixă, pe soţia lui Titu Maiorescu şi pe Ilie Nicolescu (care tocmai pleca de la Titu Maiorescu!), apoi  l-a îmbrăţişat „tremurând” pe aşa-zisul său binefăcător şi „prieten”. După care a avut o discuţie scurtă cu Titu Maiorescu, al cărui conţinut nu se cunoaşte.

Pentru a-l abate de la gândurile care i se înfiripaseră în suflet (nimeni până astăzi nu s-a întrebat de ce tremurase Eminescu atunci când l-a îmbrăţişat pe „binefăcătorul” său!), Titu Maiorescu i-a arătat statuile reprezentând „pe Hermes şi pe Venus din Melos”. La care Mihai Eminescu a răspuns, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!”.

Eminescu prevede înscenarea

Potrivit planului stabilit cu acel Constantin Simţion şi cu dr. Alexandru Suţu, fără nicio remuşcare, teamă sau compasiune faţă de cel pe care-l numea „prieten”, Titu Maiorescu i-a spus lui Eminescu „că trebuie să se ducă la Simţion” (adică la sediul Societăţii „Carpaţii”), care ştia ce are de făcut!

Eminescu a acceptat şi i-ar fi cerut 5 lei pentru trăsură, pe care Titu Maiorescu spune că i-a dat (cu toate că fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouţiu, din 21 aprilie 1939, va spune că i-ar fi dat doar „2 lei pentru birjă”), apoi Eminescu „a plecat cu trăsura acolo” (adică la sediul Societăţii “Carpaţii”). Probabil că Titu Maiorescu l-a pus pe urmele sale pe Grigore Ventura, pentru a fi siguri că totul va decurge conform planului şi Eminescu va ajunge la sediul Societăţii „Carpaţii”.

Ajungând în apropierea societăţii „Carpaţii”, Eminescu a văzut, probabil, vânzoleala creată de Poliţie, care percheziţiona sediul acesteia. În acel moment a intuit că „binefăcătorul” său îi pregătise o capcană, fiind convins că dacă ar fi intrat în sediul societăţii cu forţa, era reţinut de Poliţie.

El nu ştia că înăuntru îl aştepta Constantin Simţion, cu o echipă pregătită pentru a-l imobiliza şi a-l interna la ospiciu. Astfel, a devenit precaut, întorcându-se din drum.

Reconstituirea zilei

Din acest moment, reconstituirea acelei zile este dificilă, întrucât s-a făcut, în bună măsură, pe baza relatărilor lui Grigore Ventura (cel pe care I.L.Caragiale avea să-l „imortalizeze” sub numele personajului Rică Venturiano!), consemnate abia în anul 1911, de Al. Ciurcu în ziarul „Adevărul”.

Potrivit acestora, Eminescu, schimbându-şi traseul, s-ar fi dus la Capşa. Acolo l-ar fi întâlnit pe Grigore Ventura, redactor la ziarul „L’Independence roumaine”, care l-ar fi informat despre interzicerea Societăţii „Carpaţii”.

Eminescu ar fi reacţionat violent, începând să ţină un discurs „politico-socialo-naţional”. Apoi, înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului, Marie Obeline Vautier şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”.

Grigore Ventura i-ar fi propus să meargă împreună la palatul Cotroceni pentru a-şi pune planul în aplicare. Eminescu ar fi fost de acord, astfel că ar fi plecat împreună, ar fi ajuns la poarta palatului, însă „poarta nu s-a deschis”, regele nefiind în Bucureşti. Tot Grigore Ventura l-ar fi convins pe Eminescu să meargă la Mitroşevschi, la baie!

Demontarea variantei oficiale

Aproape 70 de ani, aceasta a fost versiunea oficială care se ştia despre sfârșitul zilei de 28 iunie 1883, când Eminescu urma să fie dus la spitalul de nebuni, deşi, între timp, apăruseră şi relatările Liviei Maiorescu şi ale lui Constantin Dimitriu.

Din aceste relatări reiese clar că Eminescu n-a trecut pe la Capşa, nu a ameninţat pe nimeni cu pistolul şi, totuşi, a fost ridicat „de acolo” (Băile Mitraşevschi) de către „prietenii” săi, care doreau să-l ducă…la „balamuc”.

„Scena cu pistolul de la Capşa” şi „afirmaţia lui Eminescu că îl va omorî pe rege” au constituit piesele tezei nebuniei sale. Ele au fost asumate numai de către Grigore Ventura, după ce Eminescu fusese declarat nebun şi iar internarea sa în ospiciu justificată cu „acte în regulă”.

Cel mai important martor al scenei „cu pistolul”, doamna Marie Obeline Vautier, soţia patronului de la Capşa, care ar fi fost ameninţată cu pistolul de Eminescu, în anul 1909 şi-a publicat „Memoriile” la Paris. Însă, n-a menţionat absolut nimic despre această presupusă scenă, deşi niciun om nu poate să uite o asemenea întâmplare din viaţa sa!

În ultimii ani, unii cercetători ai scenei jertfirii lui Eminescu, plusând, sugerează că prezenţa lui la Capşa ar fi avut ca scop întâlnirea altor confraţi cărora să le aducă la cunoştinţă cele ce făceau în acea zi guvernul şi curtea regală.

Există şi percepţia potrivit căreia Eminescu ar fi fugit la Capşa, unde se afla reprezentantul diplomatic al Americii în România. Sunt, probabil, speculaţii.

Relatările lui Constantin Dimitriu şi Ioan Slavici

„Nebunia” marelui poet național Mihai Eminescu

Traseul lui Eminescu din acea zi a fost lămurit prin relatările lui Constantin Dimitriu şi Ioan Slavici. Este foarte probabil ca, simţind că vor să-i pună laţul, Eminescu s-a refugiat în baia publică Mitraşevschi (aflată nu departe de sediul Societăţii „Carpaţii”), unde agresiunea Poliţiei asupra sa devenea mai puţin probabilă!

Această ipoteză este confirmată de Constantin Dimitriu, care, la două săptămâni de la „internarea” lui Eminescu, într-o scrisoare trimisă lui Mihai Brăneanu, redactorul şef al ziarului „România liberă”, afirma că Eminescu „a simţit totodată că vor fi siliţi cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns”.

Astfel era relatat, probabil, evenimentul în lumea jurnaliştilor, la scurt timp după producerea sa. La fel avea să relateze şi Ioan Slavici, care confirmă că „La d-l T. Maiorescu el s-a stăpânit, dar s-a dus apoi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii şi de la baie a fost dus (cu forţa, n.ns !) la casa de sănătate”.

Încuiat în baia publică?

Pentru conspiratorii care lucrau potrivit unui plan, izolarea lui Eminescu în baia publică Mitraşevschi, a fost o şansă de a-l imobiliza fără incidente, întrucât baia publică era singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma de apărare. În orice alt loc, Eminescu ar fi putut opune rezistență.

De asemenea, în procesul-verbal întocmit de Poliţie în aceeaşi zi, în jurul orei 19.oo, nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienaţie mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.

Grigore Ventura, care cunoştea planul privind imobilizarea lui Eminescu şi internarea sa în ospiciu, primise misiunea să-l reţină pe acesta într-un loc de unde să poată fi ridicat fără incidente. Astfel, l-a încuiat în baie, unde, după informaţiile furnizate şi de alţi martori, apa fierbinte a curs timp de opt ore.

Potrivit propriei declaraţii, Grigore Ventura a plecat „să înştiinţeze pe prefectul poliţiei” de faptul că un nebun s-a închis în baia publică şi că „trebuie să ridice un nebun de la baia Mitraşewschi”. (Afirmaţia sa nu se confirmă; declaraţia a fost făcută, cu siguranţă, pentru a-şi scăpa pielea, el arătând că a sesizat Poliţiei un caz deosebit, de nebunie manifestată cu violenţă! Cu siguranţă că şeful Poliţiei cunoştea numele Eminescu, purtat de redactorul şef al ziarului „Timpul”!).

De ce după 8 ore?

Tot acel Grigore Ventura a fost cel care i-a anunţat pe doi dintre prietenii lui Eminescu: Gheorghe Ocăşanu şi V. Siderescu de la Societatea „Carpaţii”, care au ajuns acolo după aproximativ 8 ore. (Este interesant de aflat ce s-a întâmplat timp de 8 ore, când nici Poliţia, nici „prietenii” lui Eminescu n-au intervenit!).

Probabil că V. Siderescu, odată sosit la baia Mitraşevschi, a crezut că Eminescu fusese atins de alienaţie mintală, dar Gheorghe Ocăşeanu, care era „om de încredere al şefului Poliţiei” (fapt dat în vileag de Ioan Slavici!) ştia ce are de făcut şi din ce raţiune.

Cei doi „prieteni” ai lui Eminescu au plecat să anunţe Poliţia, informându-l pe comisarul C.N.Nicolescu de la Secţia 18 Poliţie de faptul „că amicul lor, d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se-n baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”.

Toi ei l-au căutat şi l-au informat pe Constantin Simţion despre situaţia „prietenului” său (poate se va afla vreodată unde a stat în acest timp şi cu ce s-a ocupat acest Constantin Simţion!).

„Ajutor!”

Astfel a fost pus în aplicare, împreună cu Poliţia, planul de imobilizare a lui Eminescu (care trebuia să pară legal!). Cei trei s-au deplasat la baia Mitraşevschi, fără Grigore Ventura, cu o dubă cenuşie trasă de cai şi cu un echipaj condus de comisarul C. N. Nicolescu.

După cum reiese din procesul-verbal întocmit de Poliţie, l-au găsit „pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să închidă uşa şi avea aerul de a fi speriat de vederea noastră…”). Cei de faţă au încercat să-l calmeze, dar „drept răspuns, se repede la amicii săi şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară”.

Eminescu l-a rugat pe V. Siderescu „să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot”. Acesta a plecat să-i îndeplinească dorinţa, iar ceilalţi „prieteni” ai săi au forţat uşa cabinei băii pentru a pătrunde înăuntru.

Eminescu s-a împotrivit, dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa (comisolul) de forţă, apoi l-au târât afară şi l-au urcat cu forţa în birja morţii. Ion Russu-Şirianu, care a văzut scena, alergând prin Bucureşti să-l caute pe Eminescu!, avea să afirme ulterior că: „Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă – Ajutor!”.

Răpitorii l-au condus apoi la Institutul „Caritatea”, unde l-au „confiat” doctorului Alexandru Suţu, iar comisarul de poliţie l-a rugat pe acesta „a-i da îngrijiri excepţionale”.

Percheziția la domiciliu

Între timp Poliţia, cu complicitatea soţiei lui Ioan Slavici, i-a perchiziţionat locuinţa, i-a ridicat bunurile, a umblat prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Dar nu a deschis o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cum cerea legea.

Comisarul C.N. Nicolescu, împreună cu „amicii” lui Eminescu, s-au întors la baia Mitraşevschi şi au constatat că „toate hainele şi chiar ciorapii erau aruncaţi în apa din baie”. S-au inventariat toate lucrurile găsite, inclusiv cheia de la camera lui Eminescu (lipsea pistolul despre care pomenise Grigore Ventura!).

Apoi s-a întocmit procesul-verbal semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Constantin Simţion, V. Siderescu, Gh.Ocăşanu, Mark David. (un client sau asistent al dr. Suţu – e posibil ca acesta să fi adus cămaşa de forţă), Johan Paulina (femeia de serviciu a băii) şi Ana Mitraşevschi (patroana băii).

Slavici și Maiorescu

Hainele lui Eminescu au fost duse acasă la Ioan Slavici şi aruncate în camera unde locuia Eminescu, apoi a fost sigilată uşa (fapt atestat într-un Post-scriptum, semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Ecaterina Slavici şi V. Siderescu).

În acea după-amiază, Titu Maiorescu a plecat tainic într-o lungă vacanţă prin Europa occidentală, pentru refacere, iar Eminescu a fost închis într-o casă de nebuni, pe malurile Dâmboviţei, pentru meditaţie!

[1] Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994; Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura „Serafimus Grup”, Braşov, 1999; Constantin Barbu, Codul Invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura Sitech, Cra¬iova, 2008; Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura „Vremea” Bu¬¬¬cu¬reşti, 2008;

[2] Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968. Ecaterina Szöke Magyarosy avea un trecut destul de dubios (se căsătorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj: ar fi rămas însărcinată de el!). Aceasta avea „comportări reprobabile”, după cum a recunoscut Ioan Slavici într-o confesiune scrisă făcută la 30 octombrie 1875 lui Titu Maiorescu, afirmând cu părere de rău că „am luat ca soţie pe o femeie, cu care trebuie să mă credeţi nenorocit”.

(Fragment dintr-un articol publicat în Revista Atitudini, Nr. 22)

 

--

Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086