Mareșalul
Constantin Prezan – Personalitate militară reprezentativă (2)
General-locotenent
(r) Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
17
Ianuarie 2024
„Dimineața zilei de 10 aprilie 1918 era una rece,
mohorâtă și tristă; cu deosebire, pentru generalul Constantin Prezan, căruia –
cu doar câteva zile în urmă – i se adusese la cunoștință că trebuie să predea,
de îndată, șefia Marelui Cartier General, generalului Constantin Christescu,
fostul său subordonat, destituit în vâltoarea dură a evenimentelor din vara lui
1917. Fără să aștepte să i se impună un asemenea act nedrept, generalul
Constantin Prezan, cu câteva zile în avans, îi înaintase Regelui Ferdinand demisia
din toate funcțiile deținute și depusese cererea sa de pensionare. Chiar dacă
Maiestatea Sa nu se grăbea să dea numaidecât curs demersului, ca și
insistențelor, cu care primul ministru, Alexandru Marghiloman, îl agasa, cu
fiecare prilej”[1].
Dacă intervenția ocupantului german - umilit în
bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz - ca și a generalului Alexandru
Averescu, cunoscut pentru adversitățile sale, ar părea oarecum justificate, în
ceea ce-l privea pe Alexandru Marghiloman, înverșunarea era și mai josnică.
Acesta, un filogerman convins, nu-i putea ierta generalului Constantin Prezan
faptul că acesta, prin serviciul de siguranță al Armatei, „îl descoperise că
figura pe lista de plată a agenturii germane la București, alături de fostul șef Statului Major General, Vasile Zottu, ca și
de alții”[2].
Înainte de a părăsi porțile cazărmii – în care își
petrecuse o parte din cea mai încordată perioadă a carierei militare și a se
despărți de credincioșii subordonați –
generalul Constantin Prezan a făcut o ultimă vizită la Serviciul
Religios al Armatei, demonstrând, încă o dată - dacă mai era cazul - că: „În
fața nerecunoștinței sau a loviturilor soartei, numai sufletele mici se
înăspresc, devin neîncrezătoare, reci și răzbunătoare. Sufletele, cu adevărat
superioare, din păcate rare, pot trece neîntinate șirul deziluziilor și ale
nedreptăților pământești, ieșind mai curate, mai înălțate”[3].
Dintre toate nedreptățile, îl durea faptul că Marele
Cartier General urma să-și înceteze activitatea, iar ofițerii de elită să fie
împrăștiați pe la diferitele unități teritoriale, fapt ce nu putea să rămână
indiferent istoricilor de mai târziu, care aveau să concluzioneze că: „Averescu
lichidează Cartierul din dușmănie față de Prezan, care pleacă în
străinătate”[4]. La Serviciul Religios al Armatei – contrar invectivele
rușinoase ale celor din latura puterii - colonelul protoiereu Constantin
Nazarie, l-a îmbărbătat spunându-i următoarele: „Ați fost o glorie a Țării și
veți rămânea glorios și în viitor” [5].
La scurtă vreme după încetarea vieții militare active,
generalul de corp de armată adjutant Prezan pleacă la spitalul militar din
Paris pentru a i se scoate schija pe care o purta în șold, încă din vara lui
1917; aspect mai puțin cunoscut, inclusiv celor din anturajul apropiat. După
cum, la fel de necunoscută rămânea împuternicirea din partea Regelui Ferdinand
- cu știința și a fostului președinte al Consiliului de miniștri, Ionel I. C.
Brătianu - de a lua legătura cu cei din
conducerea de stat și militară a Franței și a stabili, în perspectivă,
posibilitățile reintrării României în război. Consultările sale cu viitorul
mareșal Ferdinand Foch, nou numit la comanda Forțelor Aliate de pe Frontul
Occidental și, ulterior, și a celor de la Salonic, fiind extrem de eficiente
și, din punctul de vedere românesc, de maximă însemnătate.
Pe lângă capacitatea sa strategică -
probată prin fapte concrete în teatrul de război de pe Frontul de Est -
binecunoscută personalităților militare franceze de la cel mai înalt
eșalon, spre deosebire de orice alt
demnitar militar, și chiar civil, generalul Constantin Prezan avea și atuul
descendenței sale, pe linie paternă, dintr-o străveche familie nobiliară din
Toulouse. Bunicul său, contele Georges Saint de Presen[6], fiind ofițer regal
în vremea Regelui Ludovic al XVI-lea, împreună cu fratele său - tot ofițer - au
părăsit Franța în preajma zilei de 10 agusut 1792, când mulțimea revoltată
asalta Palatul Tuileries și începuse prigoana împotriva tuturor acelora care
erau considerați regaliști. Venit în România (fratele său s-a refugiat în
Grecia), Georges Presen s-a căsătorit cu frumoasa Casandra, fiica adoptivă a
fostului mare domnitor martir Grigore Ghica al III-lea; iar fiul său, tatăl lui
Constantin Prezan, tot un Constantin, a devenit ofițer și a luptat în Războiul
de Independență, unde a fost rănit. Trecut în rezervă, a devenit moșier în
localitatea Butimanu (avea în jur de 250 de ha, aproape o treime din terenul
arabil al comunei aflate în plasa Snagovului), s-a implicat în politică și a
ajuns consilier județean la Ilfov, sub președinția prințului Ghica, rudă
dinspre partea bunicii sale.
Cum nu ne-am propus ca în aceste câteva rânduri să
detaliem și asupra vieții de dincolo de cazarmă a viitorului mareșal al
României, ne rezumăm la doar câteva aspecte, indispensabile în context:
„Familia lui Constantin și Alexandrinei Presen
(fiica moșierului Scodrea - n.n.) era destul de numeroasă, cu patru
băieți și șapte fete, între care distingem pe următorii: Iancu, Nicolae, Matei,
Maria, Constantin, Zoe, Didina, Lina, Aurica, Frăsânica și Elena”[7].
Deși Marghiloman, printre altele, îi reproșa că a
promovat nepotismul în armată, faptele demonstrează cu totul altceva, cunoscut
fiind că, atunci când nepotul său, locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu
(aflat în subordinea generalului Alexandru Averescu), fiul generalului Grigore
Crăiniceanu (fost ministru de Război în 1910 și comandant al Armatei a II-a în
1916), s-a dovedit că a trădat, nu a ezitat să intervină prompt și să întoarcă
hotărârea instanței pentru a fi condamnat la moarte, cu toate intervențiile din
partea rudelor sale.
În privința familiei sale, la fel, ar fi foarte multe
de spus; reținem doar căsătoria nereușită cu Clementina Bantaș și pe cea cu mai
tânăra Olga Elena Eliad, fostă domnișoară de onoare a principesei Maria,
viitoarea regină, cu care avea să se stabilească la moșia cumpărată de aceasta
din dota sa personală la Schinetea, Dumești, unde și azi, încă mai rezistă
Conacul Mareșalului, transformat în muzeu (prin grija unicei nepoate a
Mareșalului, inguner Olga Macarie)[8].
Pentru o mai exactă cuprindere a manifestării sale, în
viața de toate zilele, credem că nu dăunează nimănui să ia aminte la ceea ce
ne-a relatat nouă, cu titlu de exclusivitate, nepoata Mareșalului, la acea
vreme în vârstă de 10 ani, din care prezentăm câteva pasaje în extras:
„Personalitate extrem de complexă, dificilă - pentru unii, neînțeleasă - pentru
alții, dar de o ținută, conduită, capacitate și structură profesională
ireproșabile - pentru oricine. Ca militar era desăvârșit: profund în gândire și
sobru în manifestare, dar cu largi disponibilități morale, cu un caracter ales
și elevat, cu o sinceritate pură, de intelectual extrem de fin. Lipsit de
orgolii, ambiții și fățărnicie, nu-i plăceau fastul, după cum nici onorurile,
pe care le considera aspecte gratuite și de suprafață. Era de o corectitudine
exemplară, de la care nu făcea nicio concesie, indiferent de la cine ar fi fost
intervenția. Ura poleiala și grandomania în faptă și vorbă. Agrea simplitatea,
curățenia sufletească și, mai ales, originarul bun-simț. Propovăduia, fără să
se expună, simplitatea. O simplitate nuanțată aristocratic însă, în limitele
căreia totul trebuia să fie suplu și corect. Știa să fie aspru și afectiv,
neiertător și generos, cordial și distins, fără a fi duplicitar, căci era o
persoană normală și atât de omenească.
Îi displăceau
profund minciuna, vulgaritatea și agresivitatea. Nu tolera vorbăria multă,
tergiversările, angajamentele și promisiunile neonorate. Nu l-am auzit
niciodată ridicând tonul, pe când vorbea, fie că aproba sau dezaproba ceva ori
pe cineva. Spunea că țipătul degradează și obosește inutil și că, de fapt, este
un gest primar, unul necontrolat, de om needucat. Nu râdea foarte des și
niciodată în hohote, mai degrabă zâmbea. Un zâmbet cald, subînțeles și doct, deopotrivă
de concesiv și de satisfăcător. Până și prin acesta își exprima distincția sa
deosebită.
Mulțumea pentru orice serviciu, indiferent de persoana
celui aflat în fața sa. Asculta atent, calm și răbdător păsurile celorlalți și,
întotdeauna, fără nicio amânare, rezolva pe dată problemele lor. Știa
extraordinar de bine să se apropie de oameni, cărora le câștiga încrederea și
devotamentul. De aceea, era respectat și iubit sincer de toți cei care erau în
slujba sa. Avea autoritate, fără să se impună. Nu vorbea nicicând la
întâmplare, cuvintele sale aveau logică și semnificație.
Prin întregul
său comportament făcea ca totul să pară firesc și fezabil. Emana un suflu de
energie uimitor și nesecat, secondat de o voință de fier. Alături de el, te
simțeai în siguranță și aveai convingerea că poți merge deschis în fața
oricărei încercări. Avea o putere extraodinară de seducție și capacita voința
celorlalți, cu o ușurință cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Avea o vorbă
echilibrată și chibzuită, care prin logica ei, în anumite momente, devenea autoritară.
Era foarte greu să-l contrazici, să găsești contraargumente, dar niciodată nu
căuta să te lase fără replică. Nu epata fără de rost și nici nu profita de
naivitatea interlocutorului. Avea răbdare să continue convorbirea, chiar dacă
uneori îi displăcea. Nu lăsa să se vadă acest lucru și dacă partenerul de
discuție nu pricepea că începe să deranjeze, lăsa de la sine și se retrăgea
discret. Nu același lucru se întâmpla însă când avea de a face cu vreun snob
sau cu cineva care se manifesta arogant ori afișa cine știe ce ifose. Atunci,
replicile sale deveneau tăioase și neîndurătoare, încât îl forța să depună
armele, fără a-l umili” [9].
Însănătoșit trupește și cu o stare de spirit
corespunzătoare, după asigurările primite din partea autorităților franceze,
generalul de corp de armată Constantin Prezan s-a înapoiat în țară în toamna
anului 1918, fiind imediat contactat de fostul prim-ministru Ionel I. C.
Brătianu, cu care, în secret, se întâlnește cu Regele și Regina, cărora le
raportează rezultatelor contactelor avute la cel mai înalt nivel, în Franța,
stabilind preliminariile reintrării României în război alături de Aliați. Fapt,
ce se va petrece cu foarte puțin timp, înainte de terminarea Marelui Război,
când se reface Marele Cartier General, iar o parte din unități intră în
dispozitiv de luptă.
„În dimineața premergătoare repunerii în funcție, prin
Înaltul Decret nr. 3185 din 29 octombrie/11 noiembrie (chiar înainte de
semnarea tratatului prin care se consfințea înfrângerea Germaniei – n.n.),
generalul de corp de armată Constantin Prezan, avusese grijă să fie convocați
toți foștii săi colaboratori, cu prioritate șefii de secții și birouri”[10].
Cât despre locotenent-colonelul Ion Antonescu, fostul șef al Secției Operații
„Readus, ulterior, în secret, la Iași, împreună cu generalul C. Prezan, a întocmit
proiectul de operații pentru reintrarea României în război, alături de Puterile
Antantei”[11].
La orele 04. 00, în ziua de 28 octombrie/10 noiembrie
1918, atașatul guvernului român de la Iași pe lângă ocupantul german, a înmânat
generalului Augustus von Mackensen nota remisă de către primul ministru
(temporar în funcție), generalul Constantin Coandă, în conținutul căreia se
preciza că: „Pentru a împiedica ca România să devină din nou teatru de război,
este absolut necesar ca trupele germane să părăsească teritoriul român în 24 de
ore”[12].
Din acest moment, în fața Marelui Cartier General,
nemijlocit a generalului Prezan, apar probleme în plus generate de asigurarea
retragerii în ordine a germanilor, forțarea administrației și a trupelor
bulgare încă staționate în Dobrogea să plece, acoperirea frontierei pe Nistru
și stoparea acțiunilor agresive ale rușilor și ucrainenilor în Basarabia și
Bucovina, care pregătea unirea cu patria-mumă; concomitent trebuia asigurată
ordinea în țară și definitivate pregătirile pentru ofensiva în Transilvania și înspre
Banat, unde - la fel ca în Dobrogea - sârbii tergiversau retragerea
administrației.
O secvență interesantă o reprezintă sprijinul acordat
organizatorilor Adunării Populare de la Alba Iulia, generalul Prezan având
libertate deplină atât din partea noului prim-ministru, respectiv a lui Ionel.
I. C. Brătianu, reinstalat în funcție, cât și a Regelui Ferdinand.
În atenția celor mai puțin avizați, aducem în plan
conlucrarea dintre Marele Cartier General și fruntașii ardeleni, în cea mai
mare parte, constituiți în Consiliul Național Român de la Arad. Astfel, în data
de 10 noiembrie 1918, o delegație de 5 ardeleni aduc la Iași o scrisoare prin
care tânărul Vaida Voievod solicita grabnica intervenție a armatei române,
motivând următoarele: „Consiliul Național are neapărată nevoie să se sprijine
pe o armată solid organizată și disciplinată, care să țină ordinea, să pună la
locul lor pe răufăcători și să pună capăt încercărilor ungurești de a stăpâni
din nou Ardealul. Națiunea română vrea să fie scăpată de călăii săi, ca să-și
poată spune în libertate cuvântul său asupra soartei pe care o va avea în
viitor”[13]. Aceleași aspect se repetă după doar câteva zile, când „La 18
noiembrie au sosit la Iași, după o călătorie de cinci zile, cu automobilul, de
la Sibiu, părintele Dr. N. Bălan (mai târziu, mitropolit în Sibiu - n.n.) și
căpitanul N. Precup, ca trimiși ai Consiliului Național de la Arad” [14], iar
în 21 noiembrie 1918 sosește de la Arad și un membru al Consiliului Național,
Ioan Pop, pentru a perfecta cu organul central chestiunile de amănunt, prilej
cu care M.C.G. este informat că de asigurarea militară în perimetrul de
desfășurare a Marii Adunări a fost desemnat căpitanul Nicolae Precup, care
urmează să revină la Iași pentru punerea de acord. Totodată, delegația
ardeleană a informat M.C.G., că în Ardeal „s-a constituit Statul Major al
Gărzilor Naționale Române, care îl au în frunte pe maiorul Alexandru Vlad – un
ofițer bine pregătit, cu experiență de război și foarte bun patriot. Este
secondat de ofițeri de nădejde, între care căpitanul dr Vasile Avramescu,
căpitanul Teodor Șerb și locotenenții Alexandru Raicu și Sabin Codarcea (...),
aici garda județeană are deja un efectiv de 72 de ofițeri și 571 de sodați, cu
toții trecuți prin focul bătăliilor. La Făgăraș există 35 de ofițeri, 11
subofițeri și 2688 de soldați”[15]. La fel, în alte centre, timp în care
ofițerii și subofițerii reveniți de pe fronturile austro-ungare se
constituiseră în regimente. La Cluj, R.51; la Brașov, R.2 și la Oradea, R.31
Infanterie. Un total estimativ de circa 17.000 de militari cu temeinică
pregătire de război.
A doua zi, reapare la Iași și căpitanul N. Precup,
unde are loc o întâlnire la sediul M.C.G., ocazie cu care se stabilesc toate
detaliile sprijinului militar, care, la nevoie, urma să fie acordat
organizatorilor și i se înmânează un comunicat al generalului Prezan adresat
populației din Transilvania. „Într-adevăr, la 23 noiembrie (ziua următoare -
n.n.) a fost trimis de la Bacău la Blaj un aeroplan militar, pilotat de lt.
Vasile Niculescu, avându-l ca pasager la bord pe căpitanul Victor (Nicolae -
n.n.) Precup. După ce a executat câteva viraje deasupra localității, timp în
care din avion s-au aruncat pachete conținând manifestul generalului Prezan,
șeful Statului Major al armatei române, prin care populația era anunțată că
armata română va intra în Transilvania în numele unor sfinte drepturi naționale
și omenești pentru a garanta libertatea deplină a tuturor locuitorilor ei,
indiferent de naționalitate, aparatul a aterizat pe «Câmpul Libertății», în
uralele de entuziasm ale mulțimii adunate spontan”[16].
Peste câteva zile, chiar în ajunul Marii Adunări,
același avion avea să-l ducă pe generalul Constantin Prezan, tot la Blaj, unde
a avut o întâlnire, în același scop, cu Iuliu Maniu. În concret, generalul i-a
destăinuit dispunerea dispozitivului de sprijinire militară și, la nevoie, de
intervenție a trupelor române, cu Divizia 7 Infanterie și Divizia 1
Vânători[17]. Astfel: avangarda Diviziei 7 Infanterie, cu Escadronul 4 din
Regimentul 8 Călărași (forță rapidă de intervenție) într-un raion de concentrare
lângă orașul Reghin; în apropiere, Regimentul 15 Infanterie cu trei batalioane
și două secții din Regimentul 4 Artilerie, precum și alte forțe din Regimentul
27 Infanterie, Batalionul 7 Pionieri și Regimentul 7 Artilerie. Avangarda Diviziei
1 Vânători cu Escadronul 4 din Regimentul 1 Călărași în Sândomnic; Regimentul 1
Vânători și forțe din Regimentul 11 Artilerie în Miercurea Ciuc; unitățile de
contact ale Regimentului 5 Vânători și ale Regimentului 12 Artilerie, în
imediata apropiere a eșaloanelor înaintate[18]. În proximitate, înspre sudul
Transilvaniei, de-a lungul munților
meridionali se pregăteau de deplasare forțe din Divizia 2 Vânători. pe direcția
Orăștie-Deva-Petroșani. Misiunea acestora era de a pune presiune pe inamic și a
nu-i permite să se desprindă de contact, pentru a preîntâmpina orice încercare
de amenințare a zonei de desfășurare a Adunării Populare.
De asemenea, în interiorul Ardealului, Secția
Informații a M.C.G. avea infiltrați 60 de agenți[19], care supravegheau și
informau permanent asupra mișcărilor inamicului din teritoriul încă ocupat
(situația aceasta fiind cunoscută numai de generalul Prezan,
locotenent-colonelul Antonescu, șeful Operațiilor și colonelul Ion Condeescu,
șeful Informațiilor M.C.G.).
„La 25 noiembrie, Precup sosește din nou, venind cu
aeroplanul de la Blaj, ca să anunțe convocarea adunării cele mari ce trebuia să
se țină la Alba Iulia”[20]. Totodată, a informat M.C.G., că șef al trupelor de
ordine, în ziua de 1 decembrie, a fost desemnat căpitanul Florian Medrea, care
va fi ajutat de căpitanul Ioan Negrițoiu de la Regimentul 50 Infanterie Blaj,
unitate alcătuită din soldați români disponibilizați de pe frontul austriac din
Italia, îndeosebi. Este de prisos să mai amintim că, de fiecare dată, a fost
solicitată întâlnire cu generalul Prezan, de la care se așteptau asigurările și
îndrumările necesare din punctul de vedere militar. De fapt, cu acest prilej,
căpitanul Nicolae Precup a prezentat și planul cu măsurile premergătoare
intrării în dispozitiv. În mare, așa s-a
prezentat situația operativă, care a permis desfășurarea în ordine și liniște a
Adunării Populare de la Alba Iulia, care a proclamat Marea Unire.
Dar, „Nu era suficientă doar o simplă proclamare a
Marii Uniri, ea trebuia și garantată politic, militar și diplomatic (...). Cu
alte cuvinte, obținerea, preluarea puterii statale necesita încă multe și grele
eforturi, inclusiv noi jertfe de sânge. Or, în această acțiune, singura forță
capabilă să asigure, efectiv, preluarea și menținerea administrației românești
în Transilvania era armata Vechiului
Regat din teritoriul neocupat al Moldovei (prin retragerea germanilor – n. n.),
remobilizată în grabă, prin decretul regal din 10 noiembrie 1918, și trimisă
după numai 6 zile, în condiții de iarnă grea, peste Carpați, la frații din
Transilvania, care, în repetate apeluri, ceruseră ajutor militar
neîntârziat”[21].
Avangarda Diviziei 7-a Infanterie, care anticipat
primise ordinul de înaintare în adâncimea dispozitivului inamic în 14/27
noiembrie, în 16/29 noiembrie „a fost
primită cu entuziasm la Toplița. Ungurii ce se aflau în localitate au depus
armele. Comunele din împrejurimi au trimis delegațiuni să salute armata română
și să comunice că așteaptă și în comunele lor sosirea armatei române cu multă
dragoste”[22].
La câteva zile doar, generalul Constantin Prezan, din
împuternicire regală, ordona reluarea atacului general în Transilvania și
înaintarea, într-o primă fază, până pe aliniamentul Dej, Cluj, Turda, Aiud,
Alba Iulia, Sebeș[23]. Ocazie, cu care
distozitivul operativ se restructurează în cele două grupări, conduse de
generalii Traian Moșoiu și Gheorghe Mărdărescu.
În 7 decembrie 1918 era depășită linia de demarcație
pe întreg aliniamentul Mureșului. Iată și conținutul manifestului semnat de
generalul de corp de armată adjutant Constantin Prezan, Șeful Statului Major
General al Armatei (deși revenise în fruntea M.C.G, generalul Prezan - din voia
sa - va semna, în continuare, numai ca șef al Statului Major General): „Români,
Din Înalt ordin al M. S. Regelui Ferdinand I, în urma chemării Comitetului
(Comitetul Național Român de la Arad - n.n.), armata noastră a trecut Carpații. Pășind cu dragoste frățească pe pământul
Transilvaniei, oștirea română vine în numele unor sfinte drepturi naționale și
omenești pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însuflețiți de aceste
gânduri, asigurăm pe toți locuitorii pământului românesc de la Tisa până la
Dunăre, fără deosebire de neam și de lege, că vom păzi cu credință viața și
avutul tuturora. Îndemnăm, deci, întreaga populație ca, sub pavăza Oștirii
Române, să-și continue ocupațiile obișnuite, astfel ca viața normală în sate și
orașe să nu sufere nicio tulburare. Fiecărui locuitor i se va respecta libera
exercitare a drepturilor sale cetățenești, dar, în același timp, se pune în
vedere tuturora că orice încercare de a provoca dezordine, de a săvârși acte de
violență sau nesupunere se va pedepsi cu toată severitatea”[24].
Notă - In imagine, Mareșalul Prezan, tablou de
Valentin Tănase.
-----------------------------------------
[1] Grigore Stamate, Mihai Hodorogea,
Mareșalul Prezan – artizan și apărător al Marii Uniri, Editura Axioma Print,
București, 2021, p. 39.
[2] Grigore Stamate, Mihai Hodorogea, op.
cit., p. 54.
[3] Colonel D. Rădulescu, Mareșalul Prezan
– Amintiri înălțătoare, Tipografia „Mitropolit Silvestru”, Cernăuți, 1934, p.
9.
[4] Nicolae Iorga, Însemnări zilnice (mai
1917-martie 1920), Răsboiul Național – Lupta pentru noua viață politică, vol.
II, Editura Națională, S.Ciornei, 1922, p. 368.
[5] Loc. cit., p. 47.
[6] Biblioteca Națională a României, fond
Saint Georges de Presen, dosar 2184.
[7] Grigore Stamate, Mihai Hodorogea,
Viața Mareșalului Prezan. Profesia de a fi român, Editura Axioma Print,
București, 2015, pp. 27-28.
[8] Pentru cei interesați, recomandăm cele
3 volume în temă despre: Viața Mareșalului Prezan (cu autor distins la un
congres internațional de istorie), Bătăliile Mareșalului Prezan (premiat de
către Academia Oamenilor de Știință) și Mareșalul Prezan – artizan și apărător
al Marii Uniri, autori Grigore Stamate și Mihai Hodorogea.
[9] Grigore Stamate, Mihai Hodorogea,
Viața Mareșalului Prezan, loc.cit., pp. 21-22.
[10] Idem, Bătăliile Mareșalului Prezan,
loc. cit., p. 203.
[11] Teofil Oroianu și alții, loc. cit.,
p. 169.
[12] Arhiva Ministerului Apărării
Naționale, fond Marele Stat Major, serviciul istoric, dosar nr.341/1918, ff.
24-25.
[13] Constantin Kirițescu, Istoia
Războiului pentru Întregirea Neamului, 1916-1919, vol.2, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1989, p. 406.
[14] Constantin Kirițescu, op. cit., p.
406.
[15] Grigore Stamate, Mihai
Hodorogea, Mareșalul Prezan – artizan și
apărător al Marii Uniri, loc.cit., pp. 322-323
[16] Prof. Ioan Pleșu, Legături ale
sibienilor cu românii de pe meleagurile Albei, în perioada Marii Uniri, în
Dacoromânia, fragment accesat în 22.08.2018.
[17] În 31 octombrie/3 noiembrie, deja
avusese loc o întâlnire între Maiestățile Regale, Ionel Brătianu, generalul
Prezan, contele Saint-Aulaire – ambasador francez și colonelul Lafonte,
atașatul militar, în care s-au pus bazele trecerii avangărzilor D.7 Infanterie
și a Diviziei 1 Vânători peste Carpați.
[18] Arhiva M.Ap.N, fond M.St. M., dosar
nr.1770, ff.4-5.
[19] Arhiva M.Ap.N, fond M.I. (3831-
M.C.G.), dosar nr.1971, f.11.
[20] Constantin Kirițescu, loc. cit.,
p.406.
[21] Conf.univ.dr.Cornel Grad, Contribuția
armatei române la preluare și consolidare «imperiului» în Transilvania
(noiembrie 1918-iunie 1919), în volumul omagial 95 de ani de la Marea Unire,
Editura Vasile Goldiș, University Press Arad, 2013, p. 219
[22] Conf. univ. dr. Cornel Grad, op.cit.,
p. 219.
[23] M.A.E., fond Paris, dosar nr.60/1918,
Telegrama nr. 998 din 4 decembrie 1918 a generalului Constantin Prezan adresată
colonelului Toma Dumitrescu.
[24] Arhiva M. Ap. N. , fond M.I. (3831 – M.C.G.), dosar nr.1971, f.19
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu