Gică Manole - Ion Antonescu - Hitler (1940-1944). Intâlniri, memorii, scrisori (8)

 

Ion Antonescu - Hitler (1940-1944). Intâlniri, memorii, scrisori (8)

Prof. dr. Gică Manole

21 Ianuarie 2024

 

5 octombrie 1941 - Scrisoare a lui Adolf Hitler către Ion Antonescu

 

Este o Scrisoare în nota obișnuită lui Hitler, din primele luni ale Campaniei din Est, din anul 1941. Hitler semnalează mari victorii lui Antonescu, precum și ajutorul pe care i l-au dat cele două armate române, a III-a și a IV-a, armatei germane, ducând lupte grele cu inamicul. Îi mulțumește, de asemenea, lui Antonescu, că nu a cerut niciun fel de sprijin armatei germane în marea luptă pe care Armata Română o ducea din august 1941 pentru cucerirea Odessei.

 

Chiar de la început, Hitler nota că „trupele armatei a III-a” române care au luptat la Sud de Niprul Inferior „au adus servicii valoroase în ansamblu, în timp ce armata a IV-a a dv. este angajată într-un atac puternic împotriva Odessei”[1]. Aduce o adâncă mulțumire pentru faptul că Antonescu nu a cerut „sprijin german pentru atacul Odessei”, timp în care toate forțele germane „erau prinse în lupte grele”[2]. Însă, continua Hitler, „după victoria uriașă de la Kiev”[3], dorește să ajute Armata Română în marea bătălie de la Odessa. Vrea să ajute pe români „de a cruța acolo sânge”[4]. Va dispune trimiterea de „multă artilerie grea”[5] în lupta pentru Odessa, cât și o „divizie întreagă”[6] de infanterie. Oferă un sfat tactic lui Ion Antonescu, indicându-i că ar trebui să se înainteze în direcția Nord-Est, în zona „Corpului 5 Armată”[7] român până foarte aproape de „defileul situat lângă mare”[8]. De pe acest defileu, portul Odessa poate fi supus „focului cel mai concentrat al artileriei”[9]. Dacă se înaintează spre Nord-Est, inamicul poate fi blocat în a mai primi ajutoare pe mare. Sugera bombardarea marelui oraș Odessa care ar avea un efect psihologic foarte mare asupra moralului rușilor. Ideea lui Hitler, de a supune orașul Odessa unor bombardamente devastatoare, Ion Antonescu a acceptat-o, așa cum a declarat în ședința de guvern din 8 septembrie 1941, cum că „aviația germană a bombardat masiv Odessa, vapoarele din port. Și aviația noastră a bombardat Odessa”[10]. În lupta de la Odessa, mai spuse el, „urmărim o distrugere radicală”[11].

 

La sfârșitul Scrisorii, Hitler îl informează pe Ion Antonescu că i-a comunicat feldmareșalului von Rundstedt „să se pună în legătură”[12] cu el, pentru a se pune de comun acord în privința „ordinelor ce urmează a fi date forțelor române și germane de la Odessa”[13], forțe puse, adaugă el cu deferență, „sub ordinele superioare ale dv.”[14]. Încheie misiva salutând pe șeful guvernului român „cu salutare camaraderească”[15].

 

11 octombrie 1941, București - Scrisoare a lui Ion Antonescu către Adolf Hitler

 

Îi mulțumește lui Hitler pentru cuvintele de laudă aduse Armatei a III-a Române, a Armatei a IV-a Române pentru serviciile „în timpul marii și victorioasei bătălii de la Est de Kiev”[16]. Este mândru că a putut aduce servicii pentru „cauza comună” [1]. Îl informează că Armata a IV-a Română continuă să ducă lupte grele pentru cucerirea Odessei. Are convingerea că victoria este foarte apropiată. Armata Română produce „fără încetare pierderi în oameni și materiale”[18] rușilor. El pregătește deja noi acțiuni ofensive contra dușmanului comun. Și el a văzut din timp necesitatea de a încercui Odessa dinspre Nord-Est chiar de la „începutul operațiunilor”[19]. Din acest motiv a fost trimisă în zona respectivă „divizia noastră blindată și un corp de armată”[20].

 

Trupele române au fost împiedicate să se apropie de Odessa, din acea direcție, din cauza terenului, prin debarcări de trupe de către inamic, precum și „prin trageri cu tunuri de mare calibru”[21] de către ruși. Armata Română a suferit „grele pierderi”[22] din lipsa munițiilor de „artilerie grea”[23]. Operațiunile nu au putut fi purtate cum trebuie în ultimele „4 săptămâni”[24] din cauza unei inundații catastrofale a Nistrului, impunându-se „oprirea atacurilor generale”[25]. În cursul operațiunilor trecute declară că a sprijinit ofensive cu „9 divizii de artilerie grea armatele aliate”[26] când s-a forțat trecerea Prutului și a Nistrului. Lipsa de muniții este așa de mare, adaugă Antonescu, încât a fost nevoit să trimită în țară „o parte din artileria noastră grea”[27]. Continuă să ducă luptele mai departe „în așteptarea ajutorului promis pentru care vom rămâne întotdeauna recunoscători”[28]. Îl felicită pe Hitler „pentru noile și mărețele victorii ale armatei germane”[29]. Îi transmite cea mai sinceră prețuire pentru faptele de arme pe care el, Hitler, le înfăptuiește „pentru istorie, pentru Marele Reich și pentru Europa”[30]. Adaugă la sfârșit un singur cuvânt: „devotat”[31], semnând „Mareșal Antonescu”[32].

 

Remarc, și de astă dată, că Ion Antonescu, la acea vreme, avea ferma convingere că armatele ruso-sovietice erau înfrânte decisiv, și că victoria era o chestiune de timp. De scurt timp, desigur!

 

29 decembrie 1941 - Scrisoarea lui Adolf Hitler către Ion Antonescu

 

Este vorba de o Scrisoare care face bilanțul celor 6 luni de război împotriva U.R.S.S.. Scrie că greu pot înțelege „contemporanii”[33] importanța luptei pe care o duc popoarele german și român „pentru viitorul întregii Europe”[34]. Foarte puțini înțeleg, scria Hitler, „proporțiile unei epoci istorice”[35].

 

Îl gratulează pe Ion Antonescu, zicându-i că dacă la acea vreme exista statul român, exista doar „numai personalității și activității Excelenței Voastre”[36]. Se recunoaște „fericit” de faptul că, de când l-a întâlnit prima oară pe Ion Antonescu, a decis să orienteze „politica externă germană față de România”[37] doar după personalitatea lui Antonescu. Hotărârea luată în această direcție o consideră „irevocabilă”[38] și așa va rămâne pe viitor. „Pentru totdeauna”[39], a scris el.

 

Atitudinea lui cu privire la Ion Antonescu a fost confirmată „de evoluția evenimentelor de anul trecut”[40]. Îl ridică în slăvi pe Antonescu, deoarece este „unul dintre acei oameni”[41] care a înțeles de mult că un război cu „bolșevismul”[42] devenise inevitabil. Îi mulțumește în mod deosebit lui Antonescu pentru că, din această analiză istorică, a tras „consecințele, în parte extrem de grele”[43] pentru poporul român, de a lupta contra Bolșevismului. Lupta pe care o duc ei și popoarele lor nu privește doar cele două state, „ci și viitorul Europei întregi”[44].

 

Îi scrie că frontul de Est este fixat „pe o linie stabilă în sectoare mari”[45]. În Sud, în Crimeea e ferm hotărât să ocupe neapărat fortăreața Sevastopol. La mijloc, frontul e retras din cauza „înaintării noastre”[46]. Atacul german s-a oprit din cauza lăsării bruște a gerului, tocmai când executam „o mișcare de mare anvergură împotriva Moscovei”[47]. Recunoaște că frontul în fața Moscovei „nu s-a putut menține fără un consum extrem de oameni și material”[48]. Drept urmare, a ordonat „o repliere a unităților prea înaintate”[49], unități care „duc o luptă defensivă neîntreruptă”[50]. Crede că este greșeală de a „se executa o mișcare în adâncime înapoi”[51], redându-se inamicului un teren cucerit prin luptă grea.

 

El, Hitler, crede că inamicul trebuie lăsat să atace mereu, uzându-și forțele, dar păstrându-le pe cele „proprii”[52]. Informează că extinde, perfecționează rețeaua de căi ferate din spatele frontului, schimbă unele unități cu altele proaspete, reînnoiește parcul auto al armatei în vederea reluării „ofensivei la primăvară”[53]. Retragerea unor unități, aflate prea înaintate, s-a efectuat cu dificultăți din cauza „drumurilor desfundate”[54]. A înlocuit unități cu altele, iar la acea dată frontul e foarte puternic, fiecare Grup de Armate din cele 3 de pe frontul de Est se află în ordine și liniște. Crede că rușii vor dezlănțui „în curând un atac foarte mare pe un front larg”[55].

 

A decis înlocuirea a doi feldmareșali, von Rundstedt și von Bock, luând „personal comandamentul suprem al armatei de uscat”. Cei doi feldmareșali au fost înlocuiți „datorită sănătății lor de mult șubredă”[56]. În locul lor a pus doi comandanți „foarte energici și talentați”[57]. Nu dă numele celor doi mareșali, iar noi, deși îl cunoaștem, cred că nu are rost să-l spunem. Pe timpul iernii, va retrage de pe front „multe unități”[58], înlocuindu-le cu altele, pentru a le face „capabile de atac la primăvară”[59]. Este posibil, adaugă el, ca, pe timpul iernii, rușii „să se infiltreze în anumite puncte ale frontului[60]. Din acest motiv, a decis să formeze „niște unități foarte mobile”[61], care vor fi în măsură să distrugă unitățile inamice ajunse „în spatele frontului”[62]. Respectivele unități vor permite frontului să nu se replieze.

 

Îi mulțumește lui Ion Antonescu că este gata să pună la dispoziție germanilor „două unități de schiori”, ca unități foarte mobile pe timpul iernii. Încă o dată îi mulțumește lui Antonescu că este „dispus”[63] să arunce în luptă „numeroase divizii la noua ofensivă de primăvară”[64]. Declară că nu există alternativă, în lupta pe care o duc ei, decât „distrugerea completă a acestui inamic”[65]. Armata germană va ataca de cum primăvara va veni „și să-l bat definitiv cu ajutorul unor arme noi”[66], „dar și cu ajutorul unor trupe noi, întinerite”[67].

 

Îl roagă pe Antonescu „un singur lucru”[68]: să trimită, să deplaseze diviziile românești pe front „înainte de topirea zăpezii”[69]. Recunoaște că Armata Română aflată pe front are caracterul „unei armate românești proprii”[70] pe care el, Hitler, le va oferi „completările germane necesare”[71]. Dorește ca atacul din primăvară să înceapă la „nici o săptămână”[72] după „uscarea solului”[73]. Îl roagă, la sfârșit, pe mareșalul Ion Antonescu să pună „la dispoziția războiului nostru comun”[74], cu care poate contribui România cel mai mult: „petrol și benzină”[75].

 

Îl informează pe Antonescu că Benito Mussolini („Ducele”) i-a făcut o propunere „extrem de largă”[76], anume de a trimite „un număr de alte divizii pe frontul nostru pentru primăvară”[77]. Armata italiană, deja aflată pe front, scria Hitler, a respins puternice atacuri, „provocând pierderi foarte grele rușilor”[78]. Speră că și „ceilalți aliați”[79] vor trimite trupe cât mai numeroase pentru atacul ce se va da în primăvară. Lupta care se va da la primăvara viitoare va putea salva „Europa odată pentru totdeauna de o primejdie care ar fi însemnat sfârșitul națiunilor noastre, și culturii și civilizației lor”[80]. Îi mulțumește, încă o dată, pentru sprijinul „pe care ni l-ați dat”[81], urând Armatei Române, poporului român „toate urările de bine”[82]. E convins că anul care va veni va fi „anul victoriei noastre comune”[83].

 

Încheie „cu afecțiune camaraderească”[84], dar și cu „cele mai cordiale”[85] salutări.

 

 1 ianuarie 1942 - Scrisoarea lui Adolf Hitler către Ion Antonescu.

Răspunsul acestuia din 7 ianuarie 1942

 

De Anul Nou 1942, Adolf Hitler găsește de cuviință să-i mulțumească lui Ion Antonescu pentru „lupta continuă contra bolșevismului”[86] într-un mod special. Îi trimite la București „un cadou de onoare”[87], o mașină germană nouă (automobil) căruia el îi zice „turism”[88]. Speră că mașina îi va face „bune servicii” șefului statului român, cât „și plăcere”[89]. Îi mai transmite „urările cele mai bune”[90] și-i declară „cât pentru viitoarea de ostaș”[91] că va fi „încoronat”[92], atât el, dar și trimițătorul Scrisorii, „de victoria finală comună, de care sânt convins”[93]. Nu lipsesc, la final, „salutările”[94] camaraderești, cât și „devotamentul” către el, Ion Antonescu.

 

Ion Antonescu răspunse pe 7 ianuarie 1942 „felicitărilor” transmise de Hitler, mulțumindu-i „din inimă”[195] pentru darul făcut. Este copleșit de gestul führerului și-i declară cu recunoștință că nu va uita „niciodată”[96] gestul său. Hitler, scria Ion Antonescu, având atât de mari și grele „răspunderi”[97] pentru destinul Germaniei, „al Europei și al civilizației”[98], și-a făcut timp pentru a-i oferi „această minunată creație a industriei germane”[99]. Este și mai impresionat că darul i-a fost înmânat de „măgulitoarea prezentare a mesajului și prezența delegației condusă de maior Engel”[100].

 

Vede în acest gest al lui Hitler, expresia unei legături „care va rămâne o sinceră și profundă mândrie a vieții mele”[101]. Are siguranța că poporul român „va găsi aceleași sentimente generoase, drepte și leale, garanția viitorului său”[102].

 

Se roagă ca „Providența”[103] să-l ajute pe Hitler să împlinească „cât mai repede”[104] în marea luptă de a „libera civilizația și continentul de pustiitoarea primejdie a comunismului slav”[105]. Crede că victoria comună, pe care o vede sigură, apropiată, va da o „așezare de veacuri”[106], nouă, Europei. Încheie cu „vie recunoștință”[107], devotament și încredere „în misiunea și încrederea Excelenței Voastre”[108].

 

5 ianuarie 1942, București - Scrisoarea lui Ion Antonescu către Adolf Hitler

 

Scrisoarea a doua din 5 ianuarie 1942, a lui Ion Antonescu către Adolf Hitler, este răspunsul său la misiva pe care cancelarul german i-o adresase pe 29 decembrie 1941. Dintru început, Ion Antonescu îi transmite lui Adolf Hitler „gratitudinea”[109] sa, în calitate de „soldat și de român”[110] la sfârșitul unui an de luptă. Este mândru că Hitler a dat asemenea însemnătate primei lor întâlniri și „voinței irevocabile de a rezema politica externă pe cuvântul meu”[111].

 

Cuvântul lui, scria Antonescu, sunt „onoarea, lealitatea unui neam întreg, care n-a trădat niciodată, care a plătit de multe ori păcatele unei greșite conduceri, dar care nu și-a părăsit niciodată instinctul sobru al destinului adevărat”[112]. E convins că lupta pe care o duc poporul român și cel german are o importanță crucială pentru „viitorul Europei și al civilizației”[113]. El, alături de poporul român, s-au alăturat acestei lupte „din instinct și credință”[114]. E cuprins de o „îndârjită durere”[115] când constată că unii „contemporani”[116] nu înțeleg că „pe întinsul blestemat al Rusiei sângele german și geniul conducătorului său se zbat pentru a salva Europa de slavizare și bătrânele ei instituții de la prăbușire”[117]. Este necesar un proces de limpezire a conștiințelor, scrie el.

 

Mai departe, îi mulțumește lui Hitler pentru că i-a dat detalii privind „situația fronturilor”[118], de schimbările pe care le-a făcut, cât și pentru detaliile „verbale date de dl. maior adjutant Engel”[119].

 

Ion Antonescu scrie că a livrat Reichului „33.380 tone benzină depășind angajamentele”[120], iar păcura s-a dat cât s-a angajat, mai puțin „7.000 tone întârziate”[121] din motive străine voinței guvernului pe care îl conduce. Și „pentru viitor” România va face același efort, reducându-și consumația la petrol și „cereale”[122]. Va lua toate măsurile ca până la primăvară diviziile românești să se deplaseze pe front „spre a coparticipa la noua acțiune”[123].

 

Noua „acțiune” preconizată de Hitler, și la care făcea trimitere Ion Antonescu, era marea ofensivă din vara - toamna anului 1942, și care va avea deznodământul știut la Cotul Donului și Stalingrad.

 

Diviziile românești au nevoie de a fi dotate cu armament german, scria Ion Antonescu, rugându-l pe Hitler să aprobe cererea, fapt care ar înlesni participarea lor la marea luptă. Îl pune în temă pe Hitler că, pe lângă Scrisoarea de față, el a anexat „lista comenzilor, restanțelor și nevoilor noastre”[124]. Îl roagă pe Hitler să dispună ca acest armament „a mi se preda urgent”[125]. Îl informează că „Reichsmareșalul Göring”[126] în convorbirea avută cu Mihai Antonescu a promis României ajutor în armament, oferind ajutor „în aviație”[127]. Dorește ca să prezinte nevoia urgentă de armament a Armatei Române chiar în fața lui Hitler, ocazie cu care va stabili „coparticiparea la o acțiune de care noi legăm tot viitorul nostru”[128]. Prin urmare, solicită o nouă întrevedere lui Hitler pe care el îl numește „Excelența Voastră”[129]. Cu acel prilej zice că îi va arăta lui Hitler „planul contribuției noastre”[130], care pornește „de la valoarea a 10 divizii și s-ar putea dezvolta după împrejurări”[131]. Își exprimă încă o dată dorința aprigă a poporului român de a lupta „alături de marele popor german împotriva slavismului comunist, care ne cotropise fără motiv în 1940” [132].

 

Înainte de a trimite noi divizii pe frontul de Est, dorește să-i expună lui Hitler motivele unei rețineri din cauza unei „nefericite situații politice regionale”[133], provocată de temerile „ca o obsesie față de un popor vecin nouă”[134]. Avea în vedere Ungaria lui Miklos Horthy. Îi scrie lui Hitler că oficialii unguri tot declară că „Ungaria trebuie să rămână puternică și înarmată spre a nu fi surprinsă de un nou 1918”[135]. Apoi, scrie el, în ianuarie 1942, un oficial ungur i-a urat lui M. Horthy: „Întregirea Transilvaniei”[136]. În timp ce Armata Română duce o luptă grea „dincolo de Nistru”[137], Ungaria ridică pretenții „la frontieră”, dirijează acțiuni de spionaj contra României, realizează mari stocuri de muniții, armament, aviație, rezerve de petrol în vederea unui război cu România. România, „stat producător”[138] și „în război”[139], a dat Germaniei „toate rezervele aviației”[140], iar Ungaria declară că „ea la sfârșitul războiului”[141] trebuie să aibă sub arme 1.500.000 de oameni. Îi vine greu, dar îi scrie lui Hitler că are „o datorie penibilă pentru mine să vorbesc despre acest minimum de securitate - unități și materiale - pe care trebuie să-l rezerv fiindcă n-am nici o încredere, nici în spiritul, nici în lealitatea”[142] Ungariei. Această „odioasă și penibilă problemă de frontieră”[143] limitează România în efortul pe care îl face „la o luptă sfântă și mare”[144].

 

Din întâlnirea cu Hitler, pe care o solicită încă o dată, va găsi „toate elementele pentru a-mi liniști conștiința și a-mi împlini răspunderea, ca să pot da tot efortul pe care-l cere însuși instinctul nostru național”[145]. Dorește ca Hitler să nu înțeleagă din explicațiile sale vreo rezervă sau „o discuțiune de târg”[146]. După care devine grandilocvent, scriind că el, mareșalul Antonescu și guvernul său „disprețuiesc orice echivoc, au conștiința datoriei că luptă”[147], că efortul pe care îl face poporul român este în scopul conservării ființei Națiunii și statului român.

 

Declară lui Hitler, fără nicio ezitare, că războiul pe care îl duce România contra lui Stalin și U.R.S.S. este un război „al nostru”[148]. De acest război depinde existența națională a poporului român, credem că era necesar, iar jertfa de sânge pe care o dă va asigura existența sa de mâine. Din acest motiv (al jertfei - n. ns.) avem „sinceritatea lealității” [149] față de „cel mai mare luptător al celei mai mari națiuni”[150], conchidea Antonescu, ridicându-l încă o dată în slăvi pe Hitler. Dorește ca întâlnirea cu Hitler să aibă loc „cât mai curând”[151], ocazie cu care „va lămuri totul”[152], dându-i posibilitatea să prezinte sensul „luptei românești”[153] în direcția onoarei și a „datoriei împlinite”[154] pe care o are față de poporul român, a conștiinței sale, dar și față de „marea națiune germană”[155].

 

Încheie Scrisoarea asigurându-l pe Adolf Hitler de „nebiruita mea convingere de victorie”[156], ca și de sentimente de admirație și „devotament”[157] către același individ.

 

Subliniez, din nou, că, deși semnele indicau că lupta contra U.R.S.S. intrase într-o nouă fază, a unei lupte de durată, Ion Antonescu, cât și Adolf Hitler nu aveau nici cel mai mic semn de îndoială că victoria va veni cu siguranță pe parcursul anului 1942!

 

       

 

 -------------------------------------------------------------

[1] Antonescu – Hitler, vol. I, p. 130.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV (iulie – septembrie 1941), Ediție de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, București, 2000, p. 638.

[11] Ibidem.

[12] Antonescu – Hitler, vol. I, p. 131.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Antonescu – Hitler, vol. I, p. 131.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem, p. 132.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[129] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Antonescu – Hitler, vol. I, p. 154.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem, p. 155.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem, p. 156.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem, p. 157.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem, p. 158.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.

[86] Antonescu – Hitler, vol. I, p. 160.

[87] Ibidem.

[88] Ibidem.

[89] Ibidem.

[90] Ibidem.

[91] Ibidem.

[92] Ibidem.

[93] Ibidem.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem, p. 161.

[96] Ibidem.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem.

[101] Ibidem.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] Ibidem.

[105] Ibidem.

[106] Ibidem.

[107] Ibidem.

[108] Ibidem.

[109] Antonescu – Hitler, vol. I, p. 162.

[110] Ibidem.

[111] Ibidem.

[112] Ibidem.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Ibidem.

[116] Ibidem.

[117] Ibidem.

[118] Ibidem.

[119] Ibidem.

[120] Ibidem.

[121] Ibidem.

[122] Ibidem.

[123] Ibidem.

[124] Ibidem, p. 163.

[125] Ibidem.

[126] Ibidem.

[127] Ibidem.

[128] Ibidem.

[129] Ibidem.

[130] Ibidem.

[131] Ibidem.

[132] Ibidem.

[133] Ibidem, p. 164.

[134] Ibidem.

[135] Ibidem.

[136] Ibidem.

[137] Ibidem.

[138] Ibidem.

[139] Ibidem.

[140] Ibidem.

[141] Ibidem.

[142] Ibidem.

[143] Ibidem.

[144] Ibidem.

[145] Ibidem.

[146] Ibidem.

[147] Ibidem.

[148] Ibidem.

[149] Ibidem.

[150] Ibidem.

[151] Ibidem.

[152] Ibidem.

[153] Ibidem.

[154] Ibidem.

[155] Ibidem.

[156] Ibidem, p. 165.

[157] Ibidem.

 

---------------------------------------