Jurnal
de pe Frontul de Est (65)
Col.
(r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
17
Ianuarie 2024
Stalingrad, ianuarie 1943. Ger cumplit! Condiţii grele
de luptă în Caucaz şi la Stalingrad!
- Batalionul 10 vânători de munte: „Pe acel ger (de
până la - 40°C - n.n.), vânt și ceaţă am mărșăluit toată noaptea 50 km, fără
popas și fără să întâlnim vreun sat în drum".
- Divizia 2 munte: „La trecerea peste Kuban (la
Nevinominsk - n.n.) ne-a prins un crivăț așa de puternic, încât răsturna
căruțele și camioanele neîncărcate bine și neasigurate. Oamenii mai slabi erau
și ei dați jos de vânt și unii dintre ei nu se mai puteau ridica".
- Iosif Vădan: „Era o iarnă cumplită în luna decembrie
1942 și ianuarie 1943 (la Stalingrda - n.n.). Unii ostași au murit din cauza
frigului și a lipsei de îmbrăcăminte și hrană".
13 ianuarie 1943. Retragerea Diviziei 2 munte (în
cadrul Grupului general ,,Auleb”), din zona Alagir, Ordjonikidze, pe
itinerariul Digora - valea Baksan - Nevinominsk, se face în condiții
extraordinar de grele datorită repetatelor atacuri ale inamicului, cât și a
terenului muntos, drumurilor înzăpezite și gerului năprasnic, de până la -
40°C, unii conductori de atelaje murind înghețați, împreună cu caii lor.
Terenul a avantajat, totuşi, pe apărători, limitând posibilitățile de manevră
ale inamicului, extraordonat de grele.
„Pe acel ger, vânt și ceaţă - se consemna jurnalul de
operaţii al Batalionului 10 vânători de munte - am mărșăluit toată noaptea 50
km, fără popas și fără să întâlnim vreun sat în drum. Dimineaţa se face un mic
popas în jurul unei clăi de fân, în mijlocul câmpului creia i se dă foc și
ostașii își dezgheaţă picioarele și conservele ca să îmbuce ceva. Pâinea este
îngheţată ca piatra. Terenul este lipsit completamente de puncte de reper.
Zăpada acoperă tot ca o mare albă. Nu se cumosc nici drumurile. O coloană
trasată de coloană peste câteva minute este nivelată de groaznicul viscol ce a
pornit. Nu se vede nimic în zare. Nori de zăpadă prin aer. Vântul este așa de
puternic încât răstoarnă omul și calul. Trebuie să faci eforturi ca să te poţi
menţine pe picioare. Faţa trebuie neapărat acoperită. Ochii se pot deschide din
când în când. Nu există haină care să oprească pătrunderea vântului până la
piele. Adesea vântul te înneacă. Nimeni nu vorbește. Coloană complet mută. Ne
înţelegem prin semne”.
18 ianuarie 1943. La trecerea Diviziei 2 munte pe
podul de peste Kuban, pregătit pentru minare, este mare aglomerare de trupe
germane și române: ,,Printre scânduri sunt goluri mari. Caii trebuie trecuţi cu
grijă deosebită. Curentul este așa de puternic încât trebuie să-ţi încordezi
toate forţele ca să nu fii azvârlit în apă”.
„La trecerea peste Kuban (la Nevinominsk- n.n.) - își
amintea peste ani și fostul locotenent Ion Cojocaru, comandant de baterie în
Divizionul 5 tunuri munte –, ne-a prins un crivăț așa de puternic, încât
răsturna căruțele și camioanele neîncărcate bine și neasigurate. Oamenii mai
slabi erau și ei dați jos de vânt și unii dintre ei nu se mai puteau ridica.
Una din trecerile peste Kuban se făcea pe un pod de cale ferată, fără
balustrade și cu șinele luate. Mulți oameni, luați de câte un vârtej al
crivățului, erau aruncați în apă, unde-și găseau mormântul. O altă trecere era
la Cerkesk. Viscolul reducea vizibilitatea la zero, iar în oraș au pătruns
odată cu românii și rușii; când s-a mai luminat puțin a început măcelul... Ne
retrăgeam cu greu; crivățul a încetat după vreo săptămână, dar frigul a rămas.
Eram încercuiți mereu și cu mare greutate germanii ne despresurau; muniția,
alimentele și furajele veneau anevoie și puține. Răbdam de foame și de frig și
făceam economie de proiectile; vânătorii de munte se împuținau mereu... După
frig și zăpezi au început ploile și noroaiele. Obuzierele se înfundau în noroi
până la butucul roților, caii până în genunchi și oamenii până la glezne;
mersul devenea un chin. Oamenii împingeau obuzierele să ajute caii slăbiți, iar
de multe ori o ploaie subțire și rece străbătea totul. Descrierea chinurilor
noastre era demnă de pana unui Dante”[1]1.
„La Cerkesk, pe râul Kuban am văzut imagini terifiante
ale unor ostași conductori de autovehicule și atelaje de artilerie degerați,
care muriseră înghețați împreună cu caii lor. Aici s-au produs multe pierderi
în armament, muniție și alte materiale”[2]2. - consemna şi Ion Mirescu.
„«Generalul iarnă» ne-a pus problemele cele mai grele,
mai grele decât hărțuirile armatei sovietice. Au început să apară degerăturile,
care au necesitat amputări de degete, mai ales la picioare. Medicamentele,
alifiile cu camfor pentru preîntâmpinarea degerăturilor erau insuficiente și se
primeau în mod neregulat. Deși primisem ceva echipament de iarnă (fulare,
mănuși, ciorapi, basc-montagne), acestea nu satisfăceau nici pe departe
nevoile. Condițiile extrem de grele, în retragere, pentru igiena corporală, au
făcut să apară păduchii de corp care infestau echipamentele ostașilor; din
fericire ei n-au fost purtătorii agentului patogen al tifosului exantematic
care în primul război mondial făcuse mari ravagii în rândul trupelor
luptătoare. A apărut și râia” - își amintea viitorul general de brigadă (r.)
Nicolae Micu, pe front sublocotenent medic în Batalionul 7 vânători de munte.
16 ianuarie 1943. La Stalingrad trupele germane
abandonează aerodromul Pitomnik, luând trupelor din încercuire orice
posibilitate de evacuare a răniților. Din acel moment aprovizionările s-au
putut face doar prin lansări cu parașuta. „Condițiile de trai – precizează
jurnalul de operații al Diviziei 20 infanterie - devin din ce în ce mai grele.
Inamicul, gerul și lipsa fac ravagii în rândul oamenilor ale căror eforturi
devin titanice. Cercul se strânge neîncetat până ajunge sub zidurile
Stalingradului”.
„Era o iarnă cumplită în luna decembrie 1942 și
ianuarie 1943 - rememora peste ani fostul sergent Iosif Vădan din Regimentul 40
artilerie. Unii ostași au murit din cauza frigului și a lipsei de îmbrăcăminte
și hrană. Aprovizionările nu se puteau face decât pe calea aerului. În această
situație nu mi-e rușine să spun că am mâncat carne de cal, de la caii și ei
înghețați de ger. Pentru a mă salva de la moarte am dezbrăcat un soldat rus
mort căruia i-am luat pufoaica, pantalonii vătuiți și un cojocel. În fiecare
noapte inamicul ataca pentru a ne captura. Orașul Stalingrad era numai ruine.
Sufla un crivăț cu zăpadă asemenea unui uragan. Ostașii germani și români
așteptau resemnați sfârșitul care a venit în ziua de 2 februarie 1943. Mă
aflam, cu alți camarazi, într-o clădire fără uși și fără ferestre. O grupă de
pușcași-mitraliori sovietici, apărută pe neașteptate, ne-a somat să ne predăm.
Altă soluție nu aveam decât doar moartea”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu