24
ianuarie 1859 - „Mica Unire”, eveniment decisiv al istoriei moderne și
contemporane a românilor
Prof.
univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău
24
Ianuarie 2024
„Dacă România Întregită este edificiul național al
românilor, atunci Unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la
1918”
„O viață nouă
începe astăzi pentru România. Ea intră în fine pe calea care o va conduce către
îndeplinirea destinelor sale. Astăzi Statul nostru s-a așezat pe o temelie mai
întinsă. O eră nouă ni s-a deschis. Sosiți în acest stadiu al viitorului
nostru, trebuie să nu pierdem din vedere că consolidarea Unirii cere din partea
tuturor o abnegație completă, care va face a înceta fluctuațiunile prin care am
trecut până acum. Să renunțăm dar la însăși amintirea dezbinărilor din trecut,
a căror reînnoire ar putea compromite Unirea dobândită cu prețul atâtor
necurmate silințe și să punem toată activitatea noastră într-o comună
conlucrare pentru dezvoltarea morală și materială a României” - din mesajul
adresat Adunării României de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 24 decembrie
1862 după realizarea unificării politico-administrative.
Cele
trei mari Uniri ale românilor
În memoria popoarelor, marile evenimente, cuprinse în
paginile de aur ale istoriei lor, rămân nemuritoare. Printre acestea, unele -
și este cazul Unirii Principatelor - stau la temelia unor procese hotărâtoare
ale existenței lor și reprezintă puncte nodale, decisive ale complexei lor
deveniri. Din acest punct de vedere, Unirea Principatelor de la 1859 rămâne
înscrisă în conștiința românilor ca un eveniment decisiv al istoriei naționale,
ce se cuvine a nu fi nicicând uitat.
Cu referire la spațiul de cultură și civilizație
românească, istoricii consemnează trei mari Uniri realizate de-a lungul
timpului. Cea dintâi s-a derulat în anii 1599 - 1600, când domnul Țării
Românești, Mihai Viteazul, a adunat pentru prima dată la un loc cea mai mare
parte a teritoriilor locuite în majoritate absolută de români, așezând la Alba
Iulia capitala celor trei țări aduse sub același sceptru politic, românesc. Cea
de a doua Unire s-a înfăptuit în 1859, ca urmare a deciziei Congresului de la Paris
din 1856, care a oferit românilor șansa de a-și spune cuvântul, prin vot,
asupra Unirii Principatelor.
Pentru prima dată într-un forum internațional,
problema Unirii Principatelor a fost abordată la Conferința de la Viena (martie
1855), convocată cu scopul de a discuta condițiile încheierii ostilităților. La
Congresul de pace de la Paris, ale cărui lucrări au fost inaugurate la 18/30
martie 1856, din nou, ministrul de Externe al Franței, contele Walewski,
sprijinit de reprezentanții Angliei, Rusiei, Sardiniei și Prusiei, a propus
unirea celor două Principate sub un principe străin. Printre altele, Congresul de
pace a mai hotărât înlocuirea protectoratului exclusiv al Rusiei cu un regim de
garanție colectivă, exercitat de cele 7 puteri semnatare, alipirea la Moldova a
celor trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), cu scopul de
a înlătura Rusia de la Gurile Dunării. S-a adoptat și hotărârea, importantă
pentru consecințele sale, potrivit căreia niciuna dintre puterile semnatare nu
avea dreptul să intervină cu forță armată în Principate, fără avizul tuturor
puterilor garante.
Pe această bază, Adunările ad-hoc, întrunite în 1857,
au votat în favoarea Unirii, iar la 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a
Moldovei și, la 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Țării Românești
(Munteniei) l-au ales ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866). Deși
recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza a fost limitată numai la
perioada domniei acestuia, Unirea din 1859, acceptată de facto de statele
europene, a deschis o nouă etapă în istoria românilor. De la 24 ianuarie 1862,
Principatele Unite și-au luat numele oficial de România, cu capitala țării la
București, lui Alexandru Ioan Cuza, „domnitorului Unirii”, revenindu-i misiunea
istorică de a transpune în practică cerințele legate de înfăptuirea statului
național.
„Mica Unire” din 5 - 24 ianuarie 1859 a fost
rezultatul unei îmbinări judicioase dintre factorul intern și cel extern,
dintre interesele Marilor Puteri și interesele naționale românești.
Indubitabil, dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 5 și 24
ianuarie 1859 a fost posibilă într-un context extern favorabil. În același
timp, la fel de neîndoielnic este și faptul că realizarea Unirii a reprezentat
obiectivul principal al națiunii române în primul deceniu al celei de-a doua
jumătăți a secolului al XIX-lea. „Vrem să fim o națiune, una puternică și
liberă, - afirma în acea perioadă Nicolae Bălcescu, exprimând crezul revoluției
de la 1848, - prin dreptul și datoria noastră, pentru binele nostru și al
celorlalte nații, căci vroim fericirea noastră și avem o misie a împlini în
omenire”. În aceeași ordine de idei, expunând dorințele patrioților români,
Dumitru Brătianu propunea, în aprilie 1855, bărbatului de stat englez Robert
Peel „crearea unui stat independent la Dunărea de Jos” și tot el cerea lui Clarendon,
ministrul de Externe al Angliei, în ianuarie 1856, să se redea poporului român
locul ce i se cuvenea „ca națiune independentă în marea familie a națiunilor
civilizate”.
Devenită din 1866 monarhie constituțională sub regele
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1866 - 1914), România va rupe ultimele
legături cu Poarta Otomană, proclamându-și la 9 mai 1877 neatârnarea și
participând, alături de Rusia, la războiul împotriva Imperiului Otoman.
Tratatele de pace de la San Stefano și Berlin (1878) vor aduce recunoașterea pe
plan internațional a deplinei independențe de stat a României și restabilind,
totodată, autoritatea ei asupra Dobrogei.
Câteva decenii mai târziu, în condițiile sfârșitului
Primului Război Mondial, la care România participase din august 1916 alături de
Antantă împotriva Puterilor Centrale, s-a produs reunirea tuturor teritoriilor
locuite de români în cadrul aceluiași stat național unitar. Marea Unire s-a
realizat treptat, prin hotărâri adoptate de fiecare provincie istorică în
parte. În numele poporului basarabean, Sfatul Țării a hotărât unirea la 27
martie/ 9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri.
Cu unanimitate de voturi, a făcut același lucru Congresul General al Bucovinei
la 15/ 28 noiembrie 1918 și la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, Marea Adunare
Națională de la Alba Iulia a votat, în întregul ei, alipirea Transilvaniei,
Banatului, Crișanei și Maramureșului la Vechea Țară Românească.Sfatul Țării din
Basarabia, Congresul General al Bucovinei și Marea Adunare Națională de la Alba
Iulia, prin modul lor de constituire, prin structură și atribuții, au fost
învestite să decidă în problema Unirii în numele națiunii române din Basarabia,
Bucovina și Transilvania. Hotărârile adoptate au avut adeziunea întregii mase
românești din toate provinciile istorice amintite.
„Unde-i
unul nu-i putere, unde-s doi puterea crește”
În istoriografia națională, Unirea Principatelor prin
dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 5 și 24 ianuarie 1859 mai
este numită și „Mica Unire”, - prin contrast cu Marea Unire de la 1918, când
s-a realizat România Întregită, - deoarece, la întinderea lor de atunci, Țara
Românească și Moldova reprezentau aproximativ 1/2 din teritoriul pe care l-a
avut, ulterior, România Mare după 1 decembrie 1918.
În pofida acestui clișeu istoriografic, Unirea
Principatelor Române a fost și rămâne în continuare un eveniment istoric la fel
de măreț, constituind preludiul și premisa fundamentală a încheierii procesului
desăvârșirii statului național unitar român în 1918. Unirea Principatelor a
fost singura cale menită să dea tărie națiunii române în ansamblul ei, să
creeze condițiile unei mai ample modernizări, să împlinească dezideratele
țărănimii (asigurându-i, pe de o parte, eliberarea, iar, pe de alta, înzestrarea
cu pământ), să pregătească viitoarele mari împliniri ale neatârnării și ale
strângerii laolaltă a tuturor românilor.
Așa cum se știe, la sfârșitul Războiului Crimeii (1853
- 1856), - după ce marile puteri europene îi ajutaseră pe otomani să învingă
Rusia, - în timpul tratativelor de pace purtate la Paris, Franța a cerut unirea
Țărilor Române sub un principe străin. Problema românească a devenit, astfel, o
problemă internațională. Prin Tratatul de pace din 1856 s-a decis consultarea
locuitorilor celor două țări, trecerea Moldovei și a Țării Românești (aflate,
până atunci, sub tutela Turciei și Rusiei) sub garanția colectivă a celor șapte
mari puteri (Turcia, Rusia, Franța, Anglia, Sardinia, Prusia, Austria) și
retrocedarea către Moldova a trei ținuturi din sudul Basarabiei (răpite cu
toată provincia în 1812), ceea ce făcea ca Rusia să nu mai fie o putere
dunăreană.
Convenția de la Paris (din 1858), dând expresie
compromisului și contradicțiilor existente între Puterile semnatare, a adoptat,
în privința celor două Principate, o soluție hibridă: acestea primeau denumirea
de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. În fapt, separarea era
perpetuată prin menținerea a doi domnitori și a două adunări și guverne, în
cele două capitale deosebite.
Cu referire la acel moment istoric, Nicolae Iorga
aprecia „politica faptului împlinit” ca „un element de originalitate creat de
români”. Urmare a lipsei de precizie a Convenției de la Paris, care nu
interzicea explicit alegerea aceleiași persoane ca domnitor în cele două
principate, dubla alegere a lui Al. I. Cuza (5 - 24 ianuarie 1859) ca domn în
ambele principate a fost o soluție inteligentă și curajoasă a românilor,
reprezentând, de facto, actul de naștere al României moderne. Invocând același
moment istoric, ca exemplu de maturitate politică ce trebuia urmat de
Parlamentul României, I.C. Brătianu avea să declare în Adunarea Deputaților, la
1 iunie 1883, cu prilejul dezbaterii modificărilor Constituției: „Mi-aduc
aminte când am ales pe Cuza Domn, că nu numai națiunile cele mai tinere, dar
chiar Englitera a rămas înmărmurită de abilitatea noastră politică, că am putut
să înlăturăm un tratat impus de Europa întreagă. Și, de atunci, tot cam așa am
urmat și de aceea am ajuns aici”.
Evidențiind originalitatea formei în care s-a
realizat, de fapt, Unirea celor două Principate, istoricul Nicolae Iorga
menționa în Conferința sa „Unitatea Românească” de la 24 ianuarie 1934, ținută
la Societatea „Tinerimea Română”, că „Unirea aceasta, dacă n-a fost făcută în
formele ei, a cerut-o întotdeauna, în înțelesul ei, poporul românesc el
însuși”. În opinia marelui savant, nu ar fi fost de ajuns nici cei mai geniali
oameni politici, nici cei mai mari cărturari, nici cei mai grozavi oratori,
capabili de a vorbi de dimineață până seara și de a umplea o singură zi cu
discursuri ca pentru o săptămână, „nu ar fi fost în stare să facă unirea
țerilor acestora, cum și, pe urmă, nu ar fi fost în stare să facă aceea ce s-a
născut în timpul durerosului războiu, dacă nu ar fi fost în conștiința acestui
popor întreg simțirea că nu-i nicio deosebire între un ținut românesc și alt
ținut românesc”, că toată românimea trăiește ca un singur popor într-o singură
țară. „Doar pe acest temei statornic, nezguduit, mai puternic decât orice fac
cărturarii, - sublinia N. Iorga, - pe acesta s-a clădit Unirea celor două țeri
și, a doua zi după ce a fost îndeplinită, toată lumea nu s-a mirat de loc, ci a
spus: este ceea ce trebuia să fie. Este de mirat numai că lucrul care s-a îndeplinit
astăzi nu s-a îndeplinit cu o sută sau două sute de ani înainte”. Prin urmare,
Unirea poporului românesc nu înseamnă un lucru care s-a făcut atunci pentru
prima oară, - concluziona N. Iorga, - ceea ce ar fi o greșeală: „Unirea
poporului românesc înseamnă întoarcerea poporului românesc în forma aceasta,
una singură, care a fost la început. Acesta este adevărul”.
Desigur, Unirea din 1859 a fost una parțială, deoarece
românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Basarabia,
Dobrogea rămâneau încă în afara statului român. La fel de evident este și că,
la 24 ianuarie 1859, în afară de faptul că Moldova și Țara Românească (ciuntite
de imperiile vecine) aveau aceeași persoană ca domn, nu se petrecuse o minune,
dat fiind că dubla alegere nu garanta Unirea. Dar 24 ianuarie s-a dovedit a fi
un început promițător de drum, la capătul căruia s-a aflat România edificată.
Fără ceea ce s-a întâmplat la 24 ianuarie/ 5 februarie 1859, este greu de
imaginat Unirea efectivă din 1918.
Unirea
Principatelor Române – prolog al independenței și al desăvârșirii unității
statale
Alexandru Ioan Cuza a fost nu numai „domnul Unirii”,
ci și un „domn al reformelor”. În cadrul domniei sale de numai șapte ani,
statul și societatea românească au trăit un amplu proces de înnoire. Dincolo de
greșelile și slăbiciunile care i-au fost imputate de adversarii săi politici,
de la 24 ianuarie 1859 și până la 11 februarie 1866, domnul Unirii a realizat
trei mari obiective: recunoașterea dublei sale alegeri; desăvârșirea unirii
politice, administrative, economice, militare, culturale; marile reforme democratice.
Începându-și misiunea sa dificilă prin a colabora cu
două guverne, două adunări etc., aflate la București și Iași (situate la 400 km
distanță, ce putea fi parcursă în acea vreme în aproximativ 60 de ore),
domnitorul a început imediat opera de centralizare administrativă a celor două
principate. A unificat armata, administrația telegrafului, cursul monedei.
Capitala s-a stabilit la București, unde funcționa acum un singur guvern și un
singur parlament, care și-a deschis lucrările în ziua de 24 ianuarie 1862, în
actele oficiale înscriindu-se numele de România.
O primă reformă de mare importanță a fost
secularizarea averilor mănăstirești (legea din decembrie 1863), prin care circa
25% din teritoriul țării intra în patrimoniul statului. După mai multe
încercări eșuate, la 14/ 26 august 1864 a promulgat Legea rurală, prin care a
pus începutul procesului de modernizare economică a României. În baza Legii
rurale din august 1864, au fost împroprietărite peste 500 000 de familii cu
aproximativ 2 milioane de hectare de pământ.
Programul de reforme al domnitorului Unirii a cuprins
și reorganizarea învățământului, justiției și armatei. În decembrie 1864, a
fost promulgată Legea asupra instrucțiunii publice, prin care învățământul a
devenit unitar în întreaga țară. Anterior, în octombrie 1860, fusese înființată
Universitatea din Iași, cea mai veche universitate din
România, iar în iulie 1864 - Universitatea din București. Tot în luna decembrie
1864 au fost promulgate Codul penal (după modelul Codului penal francez și al
celui prusian) și Codul civil (după modelul Codului napoleonian și al celui
italian).
În așa mod, într-o domnie de numai șapte ani, Al. I.
Cuza a reușit, printr-o extraordinară voință politică și clarviziune, să pună
bazele constituționale și economice ale României moderne, istoricii
contemporani plasându-l în rândul personalităților de talie europeană, alături
de Cavour și Bismarck, care, în alt context istoric, au pus bazele statelor
italian, respectiv german.
Din momentul Unirii Principatelor, statul național ce
se formase, a jucat, într-adevăr, rolul unui „adevărat magnet” (acad. Ștefan
Pascu) pentru românii din afara granițelor sale. La rândul său, noul domnitor
s-a considerat mandatarul națiunii inclusiv în ceea ce privea înfăptuirea sau
cel puțin pregătirea desăvârșirii unificării ei statale. Nu întâmplător, în
întrevederea ce a avut loc în februarie 1859 între Vasile Alecsandri și
Napoleon al III-lea, cel dintâi, la solicitarea împăratului, „vreme de un pătrar
de oră” făcuse „un curs de geografie românească”, arătându-i pe hartă „mai
întâi” Principatele Unite, iar apoi provinciile românești supuse încă
nemijlocit dominației străine. „Vedeți, Sire, spusese el, cât de întinsă este
adevărata Românie și ce regat important ar putea constitui cu a sale 9 milioane
de români, dacă Providența ar realiza visurile și aspirațiile lor”.
De la 1859, provinciile înstrăinate aveau o țară unită
spre care să privească, iar de la 1877 - 1878 aveau și o Românie independentă,
ajunsă în curând Regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să
i se alăture în actul Marii Uniri.
Unirea Principatelor din 1859, apoi la începutul
anului 1862, a încheiat un întreg proces istoric, reprezentând, totodată,
începutul unei etape a altor două procese istorice, dezvoltate în paralel. A
fost preludiul Marii Uniri din 1918 și, totodată, prologul schimbării
statutului internațional al statului ce fusese creat, al cuceririi
independenței depline. În așa mod, între Unirea din 1859, Independența din 1877
și desăvârșirea unității statale din 1918 există o succesiune și o condiționare
indisolubilă.
Deși a fost obligat să abdice (Actul de la 11
februarie 1866), după o domnie apreciată peste timp ca „glorioasă”, opera
grandioasă de reforme a marelui domnitor a fost preluată și continuată prin
aducerea unui principe străin (10 mai 1866) și adoptarea Constituției României
(1866). Reformele de modernizare au continuat, apoi, prin introducerea monedei
naționale (1867), crearea Academiei Române (1866), proclamarea și cucerirea
independenței de stat (1877-1878), fondarea Băncii Naționale (1880), instituirea
Regatului României (1881) și obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
în 1885, până la Unirea cea Mare din 1918.
La scurgerea a 165 de ani de la realizarea
ingeniosului act al dublei alegeri a colonelului Alexandru Ioan Cuza, Unirea de
la 1859 apare drept prologul independenței statului ce se constituise,
preludiul și premisa fundamentală a încheierii procesului desăvârșirii statului
național unitar român în 1918. În așa mod, dacă România Întregită este
edificiul național al românilor, atunci Unirea de la 1859 este temelia acestui
edificiu, încununat la 1918.
---------------------------------------------
Text publicat și în
https://www.ziarulnational.md/istoricul-nicolae-enciu-despre-unirea-principatelor-romane-de-acum-165-de-ani-daca-romania-intregita-este-edificiul-national-al-romanilor-atunci-unirea-de-la-1859-este-temelia-acestui-edificiu-incununat-la-1918/?fbclid=IwAR00ZVhK2YFlh_n2RLUPxh3EgnOYmdZUhmq-Qb8urm5wVEE2kiia4kU3KXA#google_vignette
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu