Alteța Sa regală – CALUL
(partea a III-a)
„Calul
murg cu numele Cezar/ Pintenog și
ascultător.”
(L.
Nicolae Vălăreanu – Sârbu)
Chiar
dacă nu s-a recunoscut decât foarte rar, secole întregi istoria noastră a fost
scrisă de mari personalități care nu se puteau definii drept mari eroi decât în
postura de renumiți călăreți, fireasca unitate dintre erou și calul său fiind
adesea acceptată drept un adevăr ce nu poate fi analizat.
Fiecare Cal a conturat aureola stăpânului său
Istoria marilor
noștri călăreți nu păstrează de cele mai multe ori și amintirea cailor ce care
aceștia au fost tot una în bătăliile purtate dar existența și rolul lor sunt
pentru mine motive de pios omagiu și deosebit respect.
Corneliu
Dragalina a fost o mare frumusețe de Cavaler și un renumit călăreț, iar pe
deasupra fiul Eroului – Martir generalul Armatei I, Ion Dragalina. Corneliu a luptat în ambele războaie mondiale,
încărcându-se de bravură și eroism. Pe pieptul său larg de general de corp de
Armată străluceau Crucea de Cavaler a
Crucii de Fier și cea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.
Unul dintre cei mai faimoși Cavaleri ai Armatei Române, generalul
maior și renumitul scriitor Radu
Theodoru a dăruit Neamului nostru dacoromân și Bisericii străbune un secol de aur, strălucind de demnitate, de bărbăție, de sacrificiu, de loialitate, de onoare și de românism!
Ultimul rege al Casei de York (roza albă) – Richard al III-lea, regele Angliei
(1483-1485) s-a războit cu Henry Tudor din Casa Lancaster (roza roșie), fiind
înfrânt în Bătălia de la Bosworth, care a adus și sfîrșitul Războiului celor
Două Roze ori Războiul de 30 de ani (1455-1485). La 22 August 1485, pe câmpul
de luptă, de la Bosworth, Richard al III-lea, înainte de a pieri, a cântărit
Calul, care l-ar fi putut salva la
valoarea unui regat: „Dau un Regat pentru un Cal!”
Întregul Pământ de la un capăt la altul se bucură de portretele ecvestre care amintesc de
nemurirea Călăreților și-a Cailor lor, dar și Cerul surâde bucuriei de a avea între Cetele Serafice, Mari Sfinți
cu Roibii lor: Sf.M.Mc. Gheorghe, Sf.M.Mc. Dimitrie, Sf. Teodor Tiron, Sf. Mina
ș.a.
Haiducii
valahi frumoși și Caii lor înșeuați în splendoare
„Frunză verde
trei alune/ Ce mi-i mie drag pe lume?/ Calul bun și arme bune!”
Haiducul valah stăpânește un teritoriu doar al său, fiind deopotrivă erou justițiar și erou civilizator! Uneori haiducul valah a lăsat flinta, calul,
mândra, codrul și a îmbrăcat rasa monahală și sihăstria. O caracteristică a
haiduciei românești a fost și înrolarea
femeilor în cetele de voinici, unele ajungând prin iscusința lor, la rangul
de căpitan de ceată.
Evul Mediu a surprins în brațele Carpaților
geto-daci și în toată regiunea balcanică apariția unei mișcări semicavalerești
sub falanga primelor cete de haiduci
și de cazaci. „Apăruți mai întâi în Munții Apuseni, ei se deplasau în genere călări,
iar dușmanul lor direct era groful –
baronul maghiar sau german – când nu era turcul sau tătarul.” (Mioara
Cremene, op. cit., p. 153)
Grupările haiducilor aparțineau unor Confrerii (Semiordine), cu un tainic ritual, legământ de sânge, aparținând frăției de cruce – purtând costum
tradițional, arme clasice, paloș, iatagan, pistol, cal înșeuat. În vecul al
XV-lea, o seamă de cete haiducești au fost tocmite de neamul Corvineștilor
pentru apărarea granițelor Banatului. Regele Matei Corvin, cel care a dat faimă
universală Ungariei, a instituit în 1458, miliția haiducească, recrutată din 20
în 20 de vetre, sub numele de huszar,
însemnând al douăzecilea, înlocuind portul național cu uniforma militară.
Haiducii valahi nu au fost niciodată tâlhari, cum îi găsim denumiți uneori în
unele cronici. Tâlhari au fost cei care au supt și cei care sug sângele
poporului. Ei au fost justițiarii Dreptății.
Toți Munții Dacoromâniei au fost înfrățiți
multe secole cu haiducii temerari.Se păstrează și astăzi amintirea faptului că
munții Neamțului „a adăpostit de-a lungul
veacurilor mai multe bande și căpitani vestiți, iar amintirea lor încă mai
stăruie în satele de la poalele Ceahlăului.” (T. Nicoară, Haiducie, brigandaj și disciplinare socială,
în „Caiete de Antropologie Istorică –
haiducie, brigandaj și disciplinare
socială”, an IX, nr. 1 (16), ian.-iun. 2010, Ed. Accent, Cluj, pp. 3-4)
Replica
masculină, modernă a celebrelor Amazoane a fost Cavaleria Pandurilor olteni!
Din marea Corolă a străluciților haiduci
valahi am ales doar câteva nume reprezentative: Baba Novac, Ștefan Bujor, Iancu
Jianu, Ion Pietraru, Ilie Marosin.
Baba
Novac, fiu al Banatului valah din Serbia, remarcat
prin bărbăție, fidelitate și onoare a fost ochiul,
inima și brațul celui mai strălucit dintre Cavalerii veacului al XVI-lea –
Mihai Viteazul. „Baba Novac a fost, afirmă
marele general de aviație, ilustrul scriitor naționalist Radu Theodoru, cinstea și
setea de libertate a Serbiei. Mâna ei înarmată și răzbunătoare... Alter ego-ul
său cavaleresc și cinstit.” (Radu Theodoru, Vulturul 4, Ed. Militară, București-1982, p. 187) Baba
Novac a fost aripile oștirii Marelui Viteaz în care s-a statornicit
bărbăția și fidelitatea sa cavalerească, dând naștere în literatura populară
vlaho-balcanică și dacoromână la numeroase balade, povești și cântece celebre,
fiind „unul dintre cei mai importanți
căpitani, ai marelui Voievod, căruia i s-a alăturat cu peste 2000 de români și sârbi.” (O. Sachelarie,
N. Stoicescu coord. Instituții feudale
din Țările Române. Dicționar, p. 213)
În Oastea celui mai brav Voievod valah,
alături de Baba Novac au mai fost și alte însemnate căpetenii de haiduci: Corbea, Mârza, Ghiețea, Raț, Deli Marco ș.a. (N. Stoicescu, Curteni
și slujitori. Contribuții la istoria armatei române, p. 172)
Ștefan Bujor a fost fiul înstăritei răzeșoaie Voicu, din Bacău.
Înzestrat cu mare curaj și cu un păr bogat, roșu ca para focului, așa cum îi
era și firea, s-a remarcat la vârsta de 17 ani, ucigând serdarul care retezase
mâinile unei mame lăuze, ce cerea îndurare în genunchi. Bujor a fost unul
dintre cei mai cunoscuți căpitani de cete haiducești. În cele din urmă viteazul
Bujor cade între tâlharii arnăuți. „Calul
îl ia dintre dușmani și îl duce sângerând spre muntele Ceahlăului unde se afla
ceata sa... Se spune că în drum spre Ceahlău, din sângele care a curs prin
poiene au apărut flori roșii cu pete mari, bujorii
– „sângele voinicului”. (V. Nicoară,
Cetatea cu șapte turnuri, Ed.
Sport-Turism, București, 1979)
Faima haiducului răsuna deopotrivă cu balada
sa, care înfiora ticăloasa ciocoime: „Frunză
verde de negară/ A ieșit Bujor în țară/ Pe ciocoi îi bagă-n fiară...”
Părintele
Ilie Marosin a fost un preot iubit de creștinii din satul Trifești, în
ținutul Romanului. Soția lui, frumoasa preoteasă a fost răpită de doi dintre
stârpiturile care ne-au spurcat Neamul, serdarul Sipira Olimpiadis și Ibrahim,
un grecotei turcit. Părintele i-a scurtat
pe ticăloși, și-a tuns barba și-a plecat în Codru însoțit de dascălul Cătălin,
Ifrim Giosanu, care luptase voluntar la ruși, Sân Stan și Neagu Ursu, care au
strâns 240 de flăcăi în pădurea de la Strungă. După o vreme
s-a călugărit sub numele de Gherasim, iar mai târziu s-a alăturat cetelor de panduri, sub flamura de
căpitan de volintiri. (S.I. Gârleanu, Haiducie
și haiduci, p.67; V.Nicoară, Cetatea
cu șapte turnuri)
Iancu Jianu, fiu de boier din Țara Olteniei, cu moșii în ținutul
Romanaților. Ursita îi prevestea o carieră de dregător, dar siluirea surorii
sale, pe care i-o hărăzise prietenului Tudor din Vladimiri, de către un arendaș din Brâncoveni, pe care
l-a scutit de viață, l-a împins pe
drumul haiduciei, ridicându-se și împotriva hienelor Fanarului. Iancu Jianu a
fost căpetenia a 3000 de haiduci,
care puteau întări oastea Pandurilor Domnului Tudor spre biruință. Trimis de
Vladimirescu în solie la Mehmet Selim Aga de la Silistra, a fost arestat în
Aprilie 1821 și eliberat abia în August același an, când nu mai putea face
nimic pentru Domnul Tudor și pentru Țara Românească.
Steaua marelui haiduc, curajos și viteaz
Iancu Jianu a creat o puzderie de piese de teatru, povești, legende, balade,
câștigând cea mai mare faimă pe întreg cuprinsul Daciei Mari. (S. Iancovici, Iancu Jianu și Nicola Abras, în „Studii. Revistă de istorie”, tom 20,
nr. 4, 1967; M. Opriș/ V. Chiriță, Auzita-ți
de-un Jian?, Ed. Albatros, București, 1989)
„Frunzuliță și-o
lalea,/ Toți boierii se temea/ Pân-la vodă Caragea, Când Iancu le poruncea:/
Scoateți, boieri galbenii,/ C-ați jupuit sărmanii...”
Ion Pietraru, odorul răzeșilor Iftimie și al Saftei, a fost un vestit fiu al Băltățeștilor
de Neamț ori al Vânătorilor de același Neamț, după Al. Asachi sau R. Rosetti.
Firea lui dârză și caracterul integru l-a făcut stăpân pe munții Neamțului până
la Ceahlău și mai departe, cu ceata sa de 40 de voinici. Ginerele cneaghinei
Cantacuzino, prusacul Wilhelm de Kotzebue, l-a descris ca pe „un om frumos, înalt și în vîrstă matură.” (W.
de Kotzebue, Din Moldova, p. 8)
Cel mai vestit haiduc al Moldovei ne-a lăsat
înțepătura jungherului său pe creasta ciocoilor: „Am prins pe ciocoi de barbă/ Și-am să-l pun să pască iarbă.” (M.
Sadoveanu, Vameșii de drumul mare, Ed.
Scrisul românesc, Craiova, 1991)
Când faimosul haiduc a fost prins și i se
potrivea spânzurătoarea, i-a sărit în ajutor frumosul mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi, care l-a blagoslovit
ca „stolnic” al său.
Izvoarele mai consemnează și un caz aparte,
precum boierul de viță veche Constantin
Cantacuzino, din veacul al XVIII-lea, ajuns camarad al lui Bujor, grație
desfrâului soției sale. Faptul a fost consemnat de Costache Negruzzi, de
ofițerul francez Alexandre Langeron în memoriile sale și de Gh. Bezviconi, Despre haiduci, p. 12)
Fascinant, merituos și onorabil este faptul că între Cetele bravilor haiduci dacoromâni și
valaho-balcani s-au remarcat prin bărbăție și eroism multe Haiducițe – Păunițe ale Codrilor, urmașele strălucitoarelor Amazoane,
ale vestitelor Fiice ale Daciei Mari și ale renumitelor preotese maramureșence care
au format apriga Cavalerie a Tribunului Avram Iancu.
Voichița,
fiică din neam de răzeși a fost căpetenie
de ceată, având în rândurile ei pe Ion Darie Pomohaci și Ștefan Bujor, care
ulterior ajung și ei mari căpitani. I-au urmat alte Păunițe ale Codrilor: Georgeta
Gheorghelaș, Maria, sora lui Miu
Haiducul, Maria Olteanu, Șanta Codreanu, Maria Cosma,serdăreasa Anastasia
Arbore,Veronica și Ana Stelea, ajutoarele haiducului
Gafița.
În trunchiul vlaho-balcanic s-au remararcat:
Nedea, Rada, Milița Devoica, Stana Ciuciuc, Andjiela, Rumena Sirma, ș.a.
Primele 5 erau din Serbia valahă, Rumena din Bulgaria, iar Sirma din Macedonia.
Stana Ciuciuc a fost soția lui Velcu Petrovici, iar după moartea acestuia s-a
căsătorit cu Iordache Olimpiotul, cu care a trecut în Țara Românească,
alăturându-se Pandurilor lui Tudor Vladimirescu. Ulterior, Olimpiotul l-a
trădat pe Vladimirescu, punând la cale omorul acestuia. (S.I. Gârleanu, Haiducie și haiduci, p. 35; S.
Iancovici, Haiducia în Balcani – formă de
luptă socială și antiotomană, p. 49; E.Șendrea, Istoria pe placul tuturor,Ed.Vicovia-Bacău,2011)
În toată perioada fanariotă cât ne-au
spurcat pământul nostru și ne-au profanat poporul sfânt, stârpiturile de ciocoi
grecotei și parveniții negustori-domni din
Fanar, au avut nopțile și zilele pline de coșmaruri, bântuite de haiducii
noștri năzdrăvani și de Păunițele Codrului verde.
Fiecare Cal al fiecărei personalități
ilustre ale tuturor vremurilor a știut ce hram poartă stăpânul – prieten,
împlinindu-și menirea cu fidelitate, cu credință, cu curaj și deseori cu
jertfă.
Nu am amintit nimic despre calul prezent
în gospodăriile omului muncitor, cel care a arat împreună cu stăpânul său
asigurând cele necesare traiului, a mers cu acesta la drum atunci când avea
nevoie sau la război când dusmanii dădeau năvală.
Viața și tot ce omul a clădit întotdeauna
poate să fie considerată în directă legătură și cu tovarășul său credincios și
nobil, CALUL său !
Chiar dacă are mulți cai-putere,
niciodată un motor nu va pornii singur să alerge să-și salveze stăpânul dintr-o
situație limită sau să-i arate acestuia
iubirea ce i-o poartă așa cum face orice CAL dintotdeauna !
20 Ianuarie 2024
+ Sf.
Cuv. Eftimie cel Mare
Gheorghe Constantin Nistoroiu – Cavaler de Clio
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu