Născuți
pentru a fi trădați ?
Col.
(r) Marin Neacsu
24
Ianuarie 2024
24 ianuarie 2024 - Zi importantă a Istoriei Neamului
Românesc. Este ziua în care trebuie să deschidem ochii, să ne destupăm urechile
și să ne trezim la realitate. Este ziua Micii Uniri - Ziua Unirii Principatelor
Române, moment simbolic din care a rămas doar amintirea reușitelor strămoșilor.
Astăzi, la cârma a ceea ce a fost cândva România Mare se află trădătorii de
țară din cele trei palate dâmbovițene, care au făcut din România o colonie, un
teren experimental al criminalilor de la Davos.
In urmă cu 11 ani, publicam un articol plin de adevăr
în care „trădarea” era reliefată în toată goliciunea ei criminală[1]. Vi-l
supunem atenției pentru a nu uita că încă mai suntem români, pentru a nu ignora
trădarea celor care au jurat credință Neamului, dar și că „Tot ce e românesc nu piere și nici nu
va pieri!”. (Ion Măldărescu, ART-EMIS)
Născut
pentru a fi trădat
Unii oameni se nasc pentru a fi trădători. Trădează
din fragedă pruncie, apoi fac din trădare un mod de viaţă, o meserie şi îşi
construiesc averi de pe urma trădării. Ba mai mult, capătă şi stele de pe urma
trădării. Apoi ajung vicepremieri după ce trădează iarăşi. După fiecare trădare
a căpătat câte ceva şi dacă îl întrebi cum şi-a câştigat stelele dă din umerii
înstelaţi şi te pune să îl întrebi pe cel care l-a avansat. Nu mai spun cine e
persoana, abia am mâncat şi nu vreau să schimb tastatura. Alţii aflaţi exact la
capătul celălalt al standardelor, născuţi să se acopere de glorie, să îşi asume
riscuri, să îşi rişte viaţa şi să se sacrifice în numele onoarei şi a
demnităţii, au avut toată cariera parte numai de trădări ale altora la adresa
lor. Dacă îi urmărim cariera şi soarta nu se poate să nu sesizăm că omul care
nu a ştiut ce e aia trădare, a pierdut totul din cauza ei. Şi pentru ca nici
odihna să nu îi fie liniştită, este trădat şi după moarte.
Mareşalul
Oricine a trăit şi a citit cât de cât istoria ştie că
România a avut 5 mareşali onorifici şi unul singur activ, inconfundabil, care
îşi merită cu prisosinţă acest nume. I se poate spune unicul, pentru că rar se
poate găsi atâta onoare, simt al datoriei, corectitudine, patriotism, putere de
muncă, loialitate, dragoste faţă de ţară, devotament şi spirit de sacrificiu ca
în cazul veşnic trădatului Ion Antonescu.
Când în vara lui 1919 după campania de eliberare a
Transilvaniei l-a decorat cu „Crucea Mihai Viteazul„. Nu orice Cruce-decoraţie,
ci chiar cea pe care o avea pe pieptul său, Regele Ferdinand i-a spus:
„Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii
pe care le-ai adus ţării în acest război. Ai fost nedreptăţit până acuma
nerecunoscându-ţi-se aceste merite în mod public. Pentru a repara această
nedreptate, uite, îţi confer ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a dându-ţi chiar
decoraţia mea!”. Când vorbea de
nedreptate, Ferdinand se referea la cele şase luni cât Antonescu fusese mazilit
de la direcţia Operaţii a Marelui Cartier General, la cererea germanilor pe
care îi învinsese în operaţiile din Moldova. Asta fusese prima trădare pe care
o suferea Antonescu din partea celor care ar fi trebuit să îi facă statuie cât
se afla încă în viaţă. Şi era abia locotenent-colonel.
La 4 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea după ce
şefii partidelor istorice Brătianu şi Maniu refuzaseră să conducă ţara speriaţi
de situaţia gravă în care ajunsese, îl cheamă pe Antonescu din exilul unde
fusese trimis la Bistriţa pentru sfidare la adresa Elenei Lupescu şi îi spune:
„Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu am încredere
decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un patriot". Interesante
cuvinte adresate de Rege celui pe care şi el îl trădase, luându-i comanda Armatei
după ce fusese comandant al Şcolii Superioare de Război, actuala Universitate
de apărare Naţională. A doua trădare.
Când a luat conducerea ţării Antonescu şi-a fixat
nişte obiective pentru scoaterea ţării din criză. Pe măsură ce le îndeplinea îi
contactă pe cei doi mari oameni politici care refuzaseră preluarea ţării,
oferindu-le conducerea ţării. Aşa s-a întâmplat şi după înfrângerea Rebeliunii
Legionare când le-a oferit celor doi puterea. I s-a părut un moment potrivit,
considerând că misiunea lui s-a terminat. De fiecare dată a fost refuzat. Apoi
deja din 1941, după Bătălia Stalingradului Antonescu spunând suitei sale:
„Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al
nostru" a început să caute soluţii pentru scoaterea ţării din coaliţia cu
Germania. Mai târziu deja a făcut paşi în acest sens. Asta însă nu trebuie
considerată o trădare din partea sa. Încă din primele discuţii cu Hitler,
Mareşalul îi spusese: „Merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale
ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide,
rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul
interes..." Interesul lui a fost Reîntregirea Neamului. A dus tratative cu
ruşii cât şi cu Aliaţii pentru scoaterea României din război, dând totodată
liber opoziţiei să facă acelaşi lucru, acceptând în înţelepciunea şi patriotismul
său ideea că poate opoziţia are mai multe şanse. Când siguranţa îi raportează
că în casele lui Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, Antonescu spune
pune rezoluţia: „Să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o
singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata
de a prelua şi a aduce la bun sfârşit!" Se mai îndoieşte cineva de
nobleţea gândurilor sale şi clarviziunea actului politic, patriotismul şi
spiritul de sacrificiu?
Din aceste cuvinte au de învăţat şi actualii
conducători aşezaţi la conducerea ţării, cei care vor fiecare să conducă
autocrat fără a avea însă nici priceperea, nici bunul simţ, nici gândurile
Mareşalului, ba sunt exact opusul lui. Când este interpelat de Hitler cu
privire la activităţile diplomaţiei româneşti din 1943 de apropiere de forţele
Aliate, Antonescu nici nu se ascunde, nici nu minte, nici nu dă vina pe
altcineva, ci răspunde direct: „Cunosc mein Führer activitatea întreprinsă de
ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în
timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de
înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o."
Ei bine, onoarea şi principiile au făcut din el un abonat la trădare. Opoziţia
nu a jucat fair play, l-a sabotat în permanenţă şi în toate discuţiile purtate
cu aliaţii l-au prezentat drept omul lui Hitler, marioneta lui, omul de paie,
satrapul, omul cu care nu te poţi înţelege, tocmai pentru a-i micşora sau anula
şansele de a ajunge la înţelegere cu aliaţii, oferindu-l pe el drept trofeu. Au
pus mai sus propriile interesele, invidia şi orgoliul personal decât adevărul
şi interesul naţional. A treia trădare.
În încercările sale de a scoate ţara din coaliţia cu
Germania, Antonescu a încercat toate uşile. Fidel educaţiei sale dar şi
convingerilor progresiste, a încercat iniţial cu Apusul fără a neglija însă
realitatea puterii şi intereselor ruseşti mult mai aproape de România. A
informat pe toţi şi a cerut acordul unui armistiţiu separat cu Rusia pentru a
putea apoi lupta împotriva nemţilor şi a înainta spre apus cot la cot. Dintre
toţi cei cu care a dus tratative, cel mai înverşunat acestui plan a fost Roosvelt
care nu voia ca ruşii să ajungă înaintea lor la Berlin din motive atât de
orgoliu cât şi de a pune mâna pe secretele, armele, tehnologia şi oamenii de
ştiinţă germani. Aşa că au tergiversat cât au putut aceste discuţii, nu au dat
undă verde încheierii unui armistiţiu cu ruşii care ar fi scurtat războiul cu
mai mult de un an şi ar fi dus şi la evitarea pierderilor a sute de mii de
victime că să nu mai spun de evitarea distrugerii Hiroshimei. Numai că S.U.A.
avea alte interese, puţin diferite de ale lui Antonescu, aşa că au împiedicat
cât au putut înţelegerea dintre Antonescu şi ruşi, iar Antonescu fidel
convingerilor sale, fair play-ului şi încrederii în valorile occidentale, nu a
forţat nota. A patra trădare.
De fapt până şi ruşii, adversarii cei mai mari ai lui
Antonescu, îi recunoşteau valoarea. Când în 1943 s-au declanşat negocierile de
la Stockholm dintre mareşal şi ruşi, opoziţia încerca să ea să să ajungă la o
înţelegere. Ruşii le-au răspuns: „Moscova preferă să trateze încheierea
armistiţiului cu guvernul Mareşalului Antonescu, singura forţă politică care
poate garanta bună desfăşurare a tratativelor" Şi asta o spuneau ruşii în
condiţiile în care cererile lui Antonescu erau mult mai pretenţioase şi mai dezavantajoase
pentru Ruşi, dar pe ei nu îi interesa ce promiteau sau cereau unii sau alţii ci
cât de credibili erau. De aceea au preferat un duşman corect, unui prieten
mincinos. De fapt Ruşii l-ar fi preferat pe Antonescu chiar şi înaintea
prietenilor comunişti ai lui Bodnăraş.
Când Pătrăşcanu s-a dus să semneze armistiţiul pe 12
Septembrie 1944, întrebând de ce condiţiile impuse lor erau mai grele decât
cele convenite iniţial cu Antonescu Molotov răspunde direct: „Antonescu
reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni!”. Acest răspuns l-au primit
fraţii comunişti trimişi de Regele Mihai. Orice alt comentariu este de prisos.
Numai că din nou Antonescu a fost trădat pentru a nu putea fi el cel care să
semneze armistiţiul. Dacă în politicieni nu avea încredere prea mare, dar îi
acceptă ca pe o prezenţi necesară şi firească, Mareşalului avea încredere
aproape oarbă în militari. Nu putea concepe că un militar să trădeze sau să îl
trădeze pe el, cel care nu cunoştea trădarea decât când o simţea pe propria
piele, dar nici atunci nu voia să o vadă. De fapt încrederea oarbă pe care o
avea în armată şi corpul de cadre, a exprimat-o clar într-o discuţie avută cu
Guderian după atentatul din vara lui 1944 împotriva lui Hitler: „La noi în
armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu
capul pe genunchii generalilor mei". Iluzie deşartă. O parte din generalii
lui i-au doborât capul aşa cum şi al lui Mihai Viteazul căzuse tot pe genunchii
unor generali.
La începutul verii 1944, serviciul secret îi raportase
unele activităţi suspecte şi fluctuaţii de persoane la palat, atât ziua cât şi
noaptea. Mareşalul a dat ordin să se urmărească şi să fie informat. După ceva
timp, este informat de şeful serviciului că la palat se pune la cale o acţiune
secretă:
- „Bine, dar în capul lor cine este - a întrebat
Antonescu.
- Domnul general Sănătescu - i s-a răspuns.
- Dacă este el, în capul lor, nu poate fi nimic
serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la curent”.
Serviciile secrete au urmărit, dar nu au mai raportat.
Întraseră şi ele în joc. A cincea trădare.
Frontul din Moldova era un front bine apărat şi
Ruşilor le-ar fi trebuit încă mult timp pentru a-l trece. Antonescu, care
luptase şi în primul război pe frontal moldovean apărând aceleaşi obiective şi
puncte strategice, era conştient de puterea liniei de apărare. Ştia că ruşii nu
pot trece pe acolo atâta vreme cât armata va lupta, deci nu îşi făcea probleme
că ar intra ruşii în ţară şi l-ar lua prin surprindere. Ceea ce nu ştia el era
că se vor găsi trădători în cadrul armatei care vor face alte jocuri şi vor
ceda frontul. Nu s-a prea vorbit pe nicăieri despre marea trădare de la Iaşi,
din 20 august 1944[1], a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată
Mihai Racoviţa, săvârşită în strânsa legătură cu Regele şi cu Partidul
Comunist. Când actualul preşedinte a vorbit despre trădarea lui Mihai, la asta
s-a referit, numai că nu a explicat în ce constă trădarea. Responsabili de
acest act sunt răspunzători: Casa Regală, generalul Sănătescu, generalul Aldea,
comuniştii lui Bodnăraş şi Pătrăşcanu şi cei menţionaţi mai sus. Ei au cedat
frontul şi au dat posibilitatea armatelor ruseşti să intre în Moldova şi apoi
în ţară. Asta în condiţiile în care pe de o parte discuţiile lui Antonescu
pentru încheierea unui armistiţiu cu ruşii erau nu numai avansate ci aproape de
finalizare, pentru că în numai trei zile soseşte acordul ruşilor, pe de altă
parte, trupele ruseşti au intrat în ţară ca inamici, nu că aliaţi cum ar fi
intrat dacă se semna armistiţiul şi astfel s-ar fi evitat prizonieratul a sute
de mii de ostaşi români. A şasea trădare.
După cum se ştie, la 23 August 1944 Antonescu a fost
chemat la Palat de rege. Ceea ce nu se ştie este că el aştepta să meargă la
palat dar nu înainte de a primi răspunsul de la Stockholm unde se negocia
armistiţiul cu ruşii. Ceea ce iarăşi nu se ştie este că răspunsul venise, era
favorabil, numai că nu îi mai fusese înmânat lui, ci regelui iar acesta nu i
l-a arătat şi nici nu a pomenit de el în întâlnirea pe care au avut-o, deşi
practic rezolva problema ieşirii din război în condiţii mult mai avantajoase pentru
România. Numai că regele nu voia că meritul să îi revină lui Antonescu, voia să
fie el cel care „a salvat ţara". S-a văzut cum a salvat-o. De fapt
intenţiile şi gândurile sale au fost clar exprimate de însuşi Mihai, într-o
discuţie cu G Brătianu: „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul,
ne va ţine sub papuc!”. A şaptea trădare. Şi la această trădare s-a referit
Băsescu. Nu îl simpatizez dar dacă are dreptate, are dreptate!
Dar Mareşalul nu a fost trădat numai în ţară ci şi în
afară, de proprii săi miniştri. Trimis la Stockholm pentru negocierile cu
ruşii, Gheorghe Duca se lăuda la bătrâneţe cu misiunea pe care i-a dat-o regele
de a sabota negocierile lui Antonescu. A opta trădare.
Chemat la palat, Mareşalul este convins că acolo va
discuta ieşirea din războiul împotriva Antantei şi era bucuros şi convins că
vor ajunge la aceeaşi concluzie pentru că normal ar fi trebuit să aibă aceleaşi
interese. Pe când se urca în maşina ce urma să îl ducă la palat, colonelul
Davidescu vine la el şi ăi spune suficient de tare, să audă şi alţii de lângă
ei:
- „Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă
însoţeşte (doi ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme - n.a.) este
insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri”.
- „Nu e nevoie, Davidescule - răspunde Mareşalul plin
de încredere - e de ajuns şi aşa, doar merg la Rege”.
Asta arată atât credinţa lui că Regele urmăreşte
binele ţării şi deci nu are de ce se teme atâta vreme cât sunt de aceeaşi parte
a baricadei, cât şi respectul pentru Casa Regală pe care nu o vedea capabilă de
trădare ca instituţie. Din păcate s-a înşelat. A noua trădare.
Despre momentul arestării sale se mai ştie câte ceva.
Fie din manualele de istorie fabricate de comuniştii care se lăudau că au
scăpat ţara de dictatura lui Antonescu, fie din filmul recent decedatului
Sergiu Nicolaescu. Ceea ce nu se ştie este că totuşi i se promisese că nu va fi
predat ruşilor dar a fost trimis la „reciclare" un an şi jumătate. A zecea
trădare.
Pentru cei care îl învinuiesc că a pus ţara la
cheremul lui Hitler, amintesc două elemente: primul este declaraţia făcută de
Antonescu chiar înainte de a prelua funcţia de şef al statului, când era în
discuţie doar ideea colaborării cu nemţii: „Generalul Antonescu nu poate semna
nici o politică în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va fixa pe baza unui
schimb reciproc de valori egale”. Al doilea lucru este chiar dovada faptului că
s-a ţinut de cuvânt: Germania are o datorie istorică faţă de România, datorie
neonorată exact de pe acea vreme ca urmare a contractelor semnate de Antonescu
cu Hitler. Ei bine, paradoxul este că Antonescu a putut semna aceste hârtii de
pe picior de egalitate cu „Dictatorul Lumii”, dar actualul guvern sau
preşedinte nu poate nici măcar să pună în discuţie recuperarea datoriei, cu un
cancelar care se declară prieten şi democrat. Cine este trădătorul în acest
caz? Cine este dictatorul?
La întoarcerea în ţară (1946) este „judecat"
condamnat la moarte şi executat. Ruşii nu au făcut-o deşi le provocase pierderi
imense. Au făcut-o conaţionalii săi. A unsprezecea trădare.
Ai spune că odată cu moarea sa s-a închis ciclul
trădărilor, dar nu e aşa. Neamul românesc continuă seria trădărilor. După
moartea sa, o perioadă era interzis să pronunţi chiar şi numele său. Apoi încet
încet se mai fac concesii, se mai dă liber la documente, profesorii prin
liceele şi şcolile militare fie întrebaţi de elevi fie din conştiinţă şi
respect faţă de el şi de istorie mai aţâţă jarul încă nestins al conştiinţei de
neam. Ceea ce nu au făcut însă comuniştii oricât de barbari au fost, au făcut cei
care au venit după ei. Comuniştii l-au scos din cărţile de istorie, dar nu şi
din conştiinţa neamului. I-au ascuns poza, dar nu au murdărit-o, l-au demitizat
dar nu l-au satanizat. Ceea ce au făcut însă cei care au venit după ei la
îndemnul „prietenilor" cu bani depăşeşte toate trădările de până acuma.
Pentru că anti-românii cu mască de Hallowen şi sticle de Coca Cola la îndemnul
unor Ştruli au considerat că românii nu trebuie să aibă eroi, noţiunea onoarei
şi demnităţii trebuie să dispară din conştiinţa lor. Antonescu a fost declarat
criminal de război şi condamnat pentru crime împotriva umanităţii. Iar prin
ordonanţa de urgenţă nr 31 din 2002 (transformată ulterior în „legea Vexler” -
legea-fără-de-lege 157/2018 - n.r.), se interzice expunerea tablourilor sau
statuilor lui Antonescu, în numele „interzicerii promovării cultului
persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”.
A douăsprezecea trădare.
Curios este că în vreme ce Antonescu este învinuit de
moartea câtorva mii de evrei, în America, la mare fast şi cu mari onoruri este
păstrat eroul naţional al Americii, marele general Custer, cel care a
exterminat sute de mii de indieni ducând la dispariţia, decimarea, exterminarea
a numeroase triburi de indieni, mulţi cu o cultură şi morală mult superioară
chiar Americii de azi. Cine nu cunoaşte să citească „Călătorie în
Virginia" a lui Yves Berger să se convingă. Cum este posibil ca un
criminal, un exterminator crud şi sadic să fie declarat erou al unui stat care
ne obligă pe noi să ne acoperim de noroi eroii şi să ne slăvim trădătorii care
au dezertat şi trădat în favoarea lor? Ce va scrie istoria acestui neam - dacă
vom mai rămâne în istoria omenirii ca neam -, despre noi? Noi nu avem dreptul
să ne cinstim eroii? La Universitatea Naţională de Apărare, pe holul
comandanţilor sunt tablouri cu toţi comandanţii Academiei de-a lungul
vremurilor. Al Mareşalului Antonescu, a fost scos de pe perete, dar durerea este
că a fost scos în urma unei vizite de peste ocean. Iată ce odin a dat
„criminalul Antonescu” soldaţilor săi după trecerea Prutului: „Vreau ordine! Să
se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu ea ordinea şi
siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor.
Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând
sau comiţând crime în spatele frontului”. Faţă de el, „eroul” Custer a rămas
faimos prin aplicarea principiului „un Indian bun este un Indian mort!”. Astea
sunt valorile care ni se bagă pe gât în numele democraţie. Ca să nu mai
amintesc că nu Antonescu a aruncat bombele atomice la Hiroshima şi Nagasaki.
Că ai noştri cârmuitori se dau după cum bate vântul şi
fac legi dictate de alţii, nu e de mirare, ei îşi apără scaunele, averile,
încearcă să scape de puşcărie, vând tot, trădează pentru că marile democraţii
ale lumii urăsc trădarea, dar sprijină trădătorii altora. Trădarea supremă,
trădarea cea mare faţă de Mareşal, faţă de ţară, o comitem noi, cei care ne
facem că nu vedem, care ştim dar nu spunem nimic de frică, din comoditate,
scârbă, servilism, laşitate, parvenitism. Noi cei care acceptăm toate aceste trădări
şi le ascundem undeva în colţurile conştiinţei noastre numai pentru a nu ne
strica „liniştea sufletească” sau a casei, a ne păstra serviciul, salariile,
pensiile, sporurile, privilegiile.
Marea trădare o comitem noi toţi cei care ne
considerăm români, dar nu suntem în stare nu numai să apărăm ceea ce ne-au
lăsat înaintaşii, dar nici măcar să respectăm şi să cinstim memoria lor, pentru
că „aşa se spune”. Noi nu avem cap, nu avem judecată proprie, nu avem
conştiinţă, nu avem morală, nu avem principii, le primim pe ale altora, fie de
împrumut, fie impuse, e mai lejer, nu ne obosim şi avem şi pe cine arunca vina
dacă lucrurile merg prost. A treisprezecea trădare, cea mai dureroasă.
Ştiind parcă ce va urma, într-o altă premoniţie,
Mareşalul spunea: „Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea!”.
------------------------------------------------------------------------------------------
[1]
https://www.art-emis.ro/analize/nascut-pentru-a-fi-tradat - 12 ianuarie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu