Socializare
și schimb de informații
Col.
(r) Alexandru Bochiş-Borşanu
21
Ianuarie 2024
Mai acum vreo treizeci și ceva de ani mergeam acasă la
Borșa de Cluj să-îmi încarc bateria de energie rurală, despre care eram sigur
că nu e poluată cu fak-news-uri și nu conține nici E-uri cancerigene. Cunosc că
dv. dețineți ultimele informații despre neuroștiințe, că dopamina e celula
iubirii, a sexului și creativității și că rachetele cu fragmentație sunt
interzise pe câmpul de luptă și cu toate acestea SUA le-a livrat Ucrainei, dar
precauți cum îi știm i-a avertizat: „nu le folosiți împotriva civililor!” Sunt
sigur că, cum să zic, așa nu or face. Ați înțeles?
Cunoscând toate acestea, m-am întrebat dacă Relu Suciu
a Dii, Mitru Jurji, Ghiță Chețan, Ghiță Brihan din Ogradă sau Nelu Găului sunt
la curent cu informațiile naționale, cum ar fi crimele din căminele de bătrâni,
că Ursula de la U.E. va merge la NATO sau, cel mai important, când va fi învins
Putin și pe cale de consecință, Ucraina va redobândi Crimeea, va fi primită în
N.A.T.O., U.E. și vom deveni frați. Așa că fug până acasă. Nu-s decât vreo 300
de km. Mașina încă e bună iar eu tot șofer am rămas; am plecat spre Borșa,
satul natal. Pe drum aveam imaginea reconstituirii Grupului de reflecție de pe
lavița aceea lungă din fața porții lui Relu Dii, cu mai multe locuri de șezut
pe șanț, când sara așteptau vacile din ciurdă și făceau schimb de informații,
mă atașam și eu la grup să vin și eu cu breaking-news-uri urbane din vest. Se
bucurau vecinii mei, plus că le răspundeam la o mulțime de întrebări „despre
lumea asta”. Ghiță Chețan cu care am fost coleg de clasă și mă știa elev bun,
mereu se abona la întrebări, cu un elogiu introductiv: „știu mă Sande că tu,
care ești copil deștept, că te știu din școală, spune-ne, ce e cu americanii
ăștia, vin ori nu vin?” Le dam răspunsuri ambigue pentru că a doua zi
„certitudinea” spusă de mine umplea jumătate din Ulița Mare și era sigur că
„vin americanii” – că așa o zîs Sandu Rachiței, și ăla știe ce zâce! Scuze de
divagație. Vin vacile, ciurda, de la păscut.
Scuzați, nu mă laud, dar vaci ca la noi pe Ulița Mare
nu avea nimeni din Borșa. Cel puțin așa spun vecinii ăști ai mei, Nelu Găului,
care e și neam cu mine, o avea pe Joina care da două șuștare de lapte într-o
zi; dar nici Gusti lui Veronica nu se lăsa și jura că vaca lui e și mai bună de
lapte. Și făceau comparație pe loc, cu martorii de pe laviță.
- Uită-te domnu´ Sandu la ugerul lui Bumba mea și la
Joiana lui Nelu și zî: care dă mai mult lapte? Mă interoga Gusti când treceau
vacile pe uliță pe dinaintea noastră venind de la păscut din Imaș, de față cu
Nelu. Eu fiind neutru, le răspundeam să fie bine pentru toți.
- Apăi așa o fi. Poate odată dă Joiana mai mult, mâine
poate Bumba. Dar măi feciori, ce m-ar interesa pe mine, prind din zbor
oportunitatea, care vacă dă lapte mai dulce, mai gras, să iasă mai mult
groștior, că atunci aș putea spune care e mai bună. Primul sări Nelu.
- Noa lasă vere că ți-oi trimite vreo doi litri de la
Joiana și de fiert și de prins.
- D´apăi ț-oi da și eu două, numa´ să nu le amesteci,
interveni Gusti. Numa´ că vaca mea îi fătată de două luni, poate că laptele ei
să fie mai slab, poate o să dea groștior mai puțin.
- Trimiteți voi laptele la mine, eu îl verific și vă
dau verdictul. Le-am răspuns sobru, fără a-mi exprima bucuria că am făcut rost
de lapte pe gratis. Rezultatul îl știam în momentul în care cei doi se angajase
să-mi trimită lapte. Joiana are lapte mai gras, dă mai mult groștior și lapte
acru iar la Bumba e mai dulce, îi mai bun cu mămăligă, împăcându-i pe amândoi.
Cu un cuvânt incitator la sfârșit: ăsta a fost lapte de la mulsul de seară,
oare și la cel de dimineață o fi la fel?
- Apăi lasă vere că ți-oi trimite și de cel din
mulsoarea de dimineață, că știu că-ți place. Și zâmbește, cu subînțeles, că s-a
prins că vreau lapte gratis. Gusti lui Veronica, să nu se lase mai prejos,
neintuind scopul provocării, interveni și el.
- Apăi dacă e așe, ți-oi trimite și eu, numa´ să fii
oblu, știu că Nelu ți-e văr.
- Bine măi copii, erau mult mai tineri ca mine, dar a
doua tură să vină peste două zile. Nu de alta dar eu nu am mâțe pe lângă casă
și apăi, cine o bea atâta lapte. Că din tura a doua mi-oi face un bruj de
sămătișe, și mi-a face muierea plăcintă. Știți voi, că la sămătișe se mai pune
un gălbenuș de ou și miere criștai, adică zahăr tos, se mestecă și se pune în
plăcintă la copt.
Apoi grupul de pe laviță de la Dia se destrăma.
Fiecare își lua vaca lui, să o ducă la adăpat și apoi să o mulgă de seară. Abia
aștept să sosesc acasă și să reconstitui grupul să povestim de-ale noastre.
Poate s-o măritat fata lui badea Petrar de peste părău, Măriuca cea frumoasă
sau o fi terminat teologia pruncul lui Brihan de pe Ogradă și unde slujește, că
tare copil bun era.
Doamne, am auzit că badea Trifan clopotarul de la
biserica ortodoxă a murit, oare cine trage acum clopotele, că badea a avut
numai fete, iar trasu´ clopotelor se moștenise din tată în fiu, nu din tată în
fiică. O fi avut nepoți băieți, asta-i sigur, dar sunt pă la Cluj sau cine știe
pe unde, că la Borșa nu-s. Dar s-a găsi vreun om mai scăpătat să-l înlocuiască,
în toată Borșa.
Doamne, ce fain era când eram copil, uite chiar acum
îmi trece prin cap urcând dealul de la Piatra Craiului, Dacia mea toarce cam
gâfâit, o mai ajut cu piciorul pe accelerație dar la coborâre trebuie să-i mai
iau din aer că altfel pot ajunge în șanț, pentru moment îmi sare gândul de la
copilărie. Trec pe lângă o prăpastie. Doamne, era să o pățesc rău de tot acum
vreo cincizeci de ani, tot aici, coborând Piatra venind de la Borșa cu porcul
în portbagaj, cadoul de Crăciun de la fratele meu Aurel. Era în 20 decembrie
1986, foametea dracului, benzină nema, cum ar zice sârbu´, pe munte ceața
groasă de nu vedeai la cinci metri. Coboram încet spre Oradea noaptea pe la
zece, singur în mașină, șoc!, văd la doi metri că se gată drumu´, vine
prăpastia. Pun frână, care mă ascultă, opresc brusc, trag frâna de mână, opresc
motorul și cobor. Mai era jumate de metru de râpă, oricum cât se vedea prin
ceață era un hău mai adânc de trei metri. Doamne, mulțumesc că mai salvat! Zic
eu în sinea mea. Repornesc, și încet-încet merg spre Arad. Din Oradea mai erau
120 de km, acul de la indicatorul de benzină se apropie de roșu. Noaptea pe la
două, în pericol să rămân în câmp. Merg la releanti și transpirat ajung acasă.
Bucurie în familie. Nu a fost Crăciun să nu tai porc. Țăran autentic. Și de
data asta am fost salvat. A doua zi când să merg să-mi iau cota de benzină,
după doi km rămân în pană de benzină în fața BTT. Intru la amicul meu Tamaș
Gabi care îmi scoate de la el din mașină doi litri să ajung la benzinărie.
Și în acel Crăciun am fost la colindat și eu colindat
de rude și vecini. Nu m-a oprit nimeni și nici nu am fost sancționat pe linie
de partid. Am început anul 1987, cu doi copii școlari, cu o familie unită,
soția o mamă deosebită, eram fericiți.
Acum? Cine îmi zice dacă rușii pierd războiul și
Crimeea revine ucrainenilor, sau dacă mai rămâne viu vreun palestinian din Gaza
după lupta antiterorista a evreilor? Să vă văd!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu