Denunț
contra lui Dan Culcer.
Contextul
polemic. Manolescu, Cornea, Oișteanu, Tismăneanu etc
ianuarie
11, 2024
Texte și surse documentare. Stimați colegi scriitori,
difuzez o serie de legături, sau linkuri cum se zice în romgleză, pentru
informarea Dvs., pentru reconstituirea unor intervenții în presă, care, în
rezumat, se reduc la un denunț, inițiat de Nicolae Manolescu, relansat de
Andrei Cornea, Andrei Oișteanu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș. În spatele
unei pretinse polemici grupul declară, în toate oficinele la care au acces, că
aș prezenta un sindrom de antisemitism.
Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat
într-un studiu din revista Vatra, că succesul, cât este, real sau construit
propagandistic, al operei lui Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc
intracomunitar, scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa.
Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe,
alături de diverse articolele mai vechi din România literară, publicate de
N.M., ca și de diverși alți autori, cu girul lui N. Manolescu.
Am criticat, și prin acest exemplu, publicistica
ideologică antiromânească a unor minoritari ostili, a slugilor acestora, a
descendenților unor activiști comuniști, care denigrează de peste trei decenii
memoria istorică, culturală și identitară a românilor, cu argumente specioase
sau chiar fără argumente, în numele unor interese personale sau comunitare
specifice. Care participă la o falsificare, cu deformare continuă a imaginii
culturii române, prin încercarea de a impune pe plan internațional, ca aparținând
culturii române, non valori sau pseudovalori, așa zisa avangardă literară, de
pildă, în dauna valorilor sancționate de practică și timp, escamotate sau
acuzate de păcatul «naționalismului».
Sunt convins și afirm că o cultură românească nu poate
fi reprezentată valid în programele unor institute culturale ale României în
străinătate de un Tristan Tzara (un impostor dadaist), B. Fundoianu, Ilarie
Voronca, Sesto Pals, sau și alți
avangardiști, așa cum se încearcă de vreo trei decenii, prin împăunarea cu pene
străine de care, înlocuitori de fapt, nu avem nevoie. Uneori e vorba de valori
reale (cazul B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Victor Brauner, Mihai Sebastian,
Alexandru Vona etc) dar opera lor este exterioară, puțin sau integral
nesemnificativă pentru liniile majore ale specificității noastre naționale. E
vorba de o cultură derivată, secundă, câteodată, din păcate pentru operele
înalte respective, rămasă indecisă între curentele preeminente, insulară, care ar trebui corect încadrată
între realizările culturale ale evreilor, indiferent de limba în care s-au
exprimat autorii. Un amestec al curentelor nu este acceptabil, inteligibil,
nici logic, nici productiv.
Valorile naționale românești se află pe linia Dimitrie
Cantemir, Mihai Eminescu, B.P. Hașdeu, Vasile Pârvan, George Coșbuc, Octavian
Goga, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Constantin Brâncuși, Lucian Blaga, Mircea
Eliade, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Ion Pillat, George
Bacovia, Dan Botta, Dimitrie Gusti, Dumitru Stăniloaie, Hortensia
Papadat-Bengescu, Nae Ionescu, C.V. Gheorghiu, Vintilă Horia, Emil Cioran,
Constantin Noica, Aron Cotruș, George Ciorănescu, Zevedei Barbu, Gellu Naum, Ion Gheorghe,
Leonid Dimov, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu, Dorin Tudoran, Mircea Ciobanu,
Vasile Vlad, Cristian Simionescu, N. Steinhardt, Radu Petrescu, Mircea Horia
Simionescu, Nicolae Breban, Emil Turdeanu, Petre Pandrea, Ion Taloș, Petru
Ursache etc. etc. Câtă vorbire se face despre acești autori în sistemul
comunicării culturale externe?
Nicolae Manolescu se erijează în denunțător, ascunzând
adevărata cauză a acțiunii sale, o răzbunare ridicolă. Am criticat direct, în
corespondența mea cu Uniunea, abuzurile în redactarea Statutului Uniunii
Scriitorilor, modificat în funcție de interese private, prin care sunt lipsiți
ilegal de un drept, votul cu ocazia alegerilor de președinte, scriitori care
sunt membri, dar nu locuiesc în România.
De la o notulă manolesciană în România literară nr.
51-25/2023, s-a ajuns la declarații autocritice exagerate ale conducerii
revistei Vatra, sub amenințările voalate ale lui Andrei Cornea, deși conținutul
în peste trei decenii al periodicului românesc din Târgu Mureș, una dintre cele
mai bune și echilibrate reviste din România, dovedește tocmai lipsa oricărei
atitudini culturale discriminatorii, de care este acuzată acum redacția, prin
efectul de «contaminare» indus de denunțul absurd al lui N. Manolescu, denunț
bazat pe o lectură perversă a studiului meu de sociologia succesului.
Faptul că, în niște texte de publicistică
propagandistică, câțiva autori confundă sistematic legitima apărare, față de
orice acțiune de subminare sau colonizare demografică sau spirituală, și
critica legitimă a unor acțiuni ideologice ostile — cu antisemitismul, o fac pe
barba lor.
Nu fac parte dintre cei care se sperie de atacul în
haită. Sunt cu spatele la o stâncă și am în mână un par, scos din foc.
Aveți mai jos elementele necesare pentru a judeca
singuri. Dacă, eventual, vreți să-mi comunicați o părere, o reacție, adresa
pentru mesajele electronice de acest fel este ziarist.culcer@gmail.com
Elancourt, Franța, 15 ianuarie 2024
Cu tot binele, Dan Culcer
Mulțumesc pentru lectură și difuzare,
Cu tot binele,
Dan Culcer
écrivain, journaliste,
traducteur-interprète
Tel : (33) 1 72 82 55 60
Mobil (33) 06 22 39 57 03
Adresse postale :
16, résidence Les Nouveaux Horizons, 78990
Elancourt — FRANCE
«Națiunea care separă întelepții de
războinici va avea lași care să cugete și proști care să lupte.»
Un rege al Spartei, citat de Tucidide
https://
Primim de la Dan Culcer.
Succesul literar sau trocurile intracomunitare
26/12/2023
În virtutea libertății de exprimare, pe care noi, la
cristoiublog, o apărăm cu orice preț, redăm mai jos scrisoarea primită de la
scriitorul Dan Culcer, precum și textul care a fost cenzurat ca urmare a unui
denunț făcut de Nicolae Manolescu.
Stimate Domnule Ion Cristoiu,
Vă propun publicarea textului anexat, intitulat
Sociograme. Succesul literar sau trocurile intracomunitare pe pagina
Suplimentul literar și artistic.
E o schiță pentru un studiu de sociologia succesului.
Textul a fost inițial publicat în numărul 10-11 al revistei Vatra, în cadrul
rubricii mele Sociograme. Ca urmare a denunțului publicat în revista Uniunii
scriitorilor, România literară, semnat de Nicolae Manolescu, în care am fost
calificat, abuziv, drept antisemit, revista Vatra nu a mai introdus pe situl
său articolul meu, prin decizia redactorului șef, prof, univ. dr. Iulian Boldea
Versiunea tipărită fusese deja difuzată.
Înțeleg înfricoșarea pe care o poate produce în
sufletele sensibile o acuză de acest fel, mai ales când este urmată de sugestii
pentru pedepse pe linia unui organism numit Consiliului Național pentru
Combaterea Discriminării, care ar putea afecta nu doar persoane ci ar putea
induce pierderea subvenției acordate revistei de administrația județului Mureș.
Direcțiunea revistei Vatra «cere iertare» aici
https://revistavatra.org/category/actualitate/
Pentru a reveni la originea afacerii puteți citi nota
lui Nicolae Manolescu. România literară ultimul nr.51-52, Dan Culcer în plin
derapaj de idei. Sursa
https://romanialiterara.com/2023/12/ochiul-magic-51-52-2023/
Din seria de note de lectură dedicate revistei Vatra,
reiese clar că este excesiv monitorizată, cu procese de intenție, căutare de
nod în papură. Iar Nicolae Manolescu nu a uitat că am criticat de mai multe ori
public, politica sa la Uniune, inclusiv anul acesta când am fost privat de
dreptul la vot, cu ocazia alegerilor pentru funcția de președinte al Uniunii,
sub pretextul că ar trebui să fiu prezent fizic la Târgu Mureș și că nu pot
utiliza o împuternicire, neprevăzută în Statutul Uniunii. Doar că acest Statut
a fost redactat și modificat tocmai pentru asta.
Amintesc pentru memorie, că Nicolae Manolescu a fost
etichetat, tot atât de abuziv, în 1992, drept antisemit de Michael Shafir,
director al secţiei române a Departamentului de analiză şi cercetare la Europa
Liberă pe vremea aceea, apoi universitar la Cluj, unde a și murit în 2022. După
ce și-a pus cenușă pe cap, Nicolae Manolescu a fost trimis ambasador al
României la UNESCO, unde, după propria sa declarație, în prezența ambasadorului
Theodor Baconski, «nu a(m) făcut nimic.»
Denunțul lui Nicolae Manolescu a avut un ecou imediat
la unele din persoanele vizate critic în studiul meu, sub aspectul mesajului
ideologic al publicisticii lor, Norman Manea, Andrei Oișteanu și Andrei Cornea.
Ultimii doi s-au exprimat pe o pagină Facebook și, respectiv, în revista
Grupului de dialog social, 22. Andrei Cornea la 19.12.2023
https://revista22.ro/opinii/andrei-cornea/din-nou-despre-culpa-fericita. Corina
Șuteu, coristă, a continuat tot în revista 22, pe același ton, al vociferării,
specific unei brigăzi de zgomote. Vladimir Tismăneanu intră și el în vorba
confirmând, tot fără argumente, ca deobicei, eticheta lipită pe fruntea
păcătosului de mine. Vă știm noi, tovarăși!
Supun lecturii Dv. articolul post-cenzurat. Vă atrag
atenția că am folos it în text cuvântul jidovi în sensul figurat de oameni
puternici, uriași, instituții puternice, sens precizat și în Dicționarul limbii
române a lui Lazăr Șăineanu. Aici apare și sub forma unei provocări, a unui
test, ca să observ reacțiile. Ele nu au întârziat să apară, articolul meu fiind
răstălmăcit cu voioșie sau indignare comunistă. Acest sens l-am mai utilizat o
singură dată, sub semnătura mea, într-un poem, Plecarea în vilegiatură,
publicat în volumul meu bilingv Utopia, Editura Ardealul și Asymetria, 2010, p.
76.
Citez : «Tata, greoi ca un jidov, strămoș uriaș al
pământenilor…»
Sper ca textul meu să fie preluat de Dv., ca semn de
protest față de orice fel de cenzură.
Aș vrea să continui Sociogramele pe pagina Dv. La
Vatra am propus, pentru 2024, publicarea unor fragmente din Jurnalul unui
vulcanolog, jurnal personal ținut înainte de plecare mea din România, 1987, și
continuat apoi în Franța.
25 decembrie 2023, Elancourt, Franța
Dan Culcer
Sociograme
[Norman Manea] Succesul literar sau trocurile
intracomunitare
„Ludo e un creier ascuțit, fost bun sionist, talentat
până la măduva gândirii, cunoscător profund al «gândirii judaice. El a fost
înțeles și sprijinit de marii conducători ai judaismului român, ca Dr. Willy
Filderman, Iacob Itzhak Niemirower, A. L. Zissu, ba și marele nostru înaintaș,
d-nul Adolphe Stern, l-au apreciat. Presa sionistă l-a găzduit, banii
organizațiilor l-au hrănit, din dragostea noastră el a putut să scrie liber și
nesilit de nimeni. Astăzi el zace în Biblioteca Academiei Române, adună documente
din viața social-politică a regimurilor trecute din România și le
reactualizează prin falsificare crasă, pentru a obține CE ? Batjocura,
murdăria, goliciunea amară a parvenirii. Ludo tipărește la Editura de stat
tomuri groase, tone de otravă, câștigă averi din noroiul ce-l aruncă asupra
trecutului românesc, noroi care personifică propria sa dramă. Asemenea decădere
morală, ca evreu, mă doare. A ajuns Ludo un antisemit al propriului său neam,
mai ordinar decât un A. C. Cuza. Că această treabă a făcut-o un Mihail
Sadoveanu, un Arghezi, un Zaharia Stancu, ei cel puțin sunt « români ». Dar CE
caută un EVREU în grajdurile lui Augias, iartă-mă Doamne, nici porcii nu-s în
stare să-mi lămurească această șaradă neo-proletară » —Alexandru Șafran
Sursa https://www.wikiwand.com/ro/I._Ludo
Astfel a fomulat Alexandru Șafran, un mare rabin,
originar din România, un sfat înțelept adresat evreilor din România, ziși
«români», în speță lui I. Ludo, cel care se specializase în romane pamflet
întru denigrarea grosolană a regalității din România, în ciclul Paravanul de
aur, Regele Palaelibus etc., după 1945 desigur. Unii evrei nu trebuiau să se
amestece în treburile românilor și mai ales să nu pună în discuție valorile și
miturile acestora, mai ales când se cunoaște contribuția unora dintre evreii cu
funcții politico-ideologice la distrugerea culturii românilor. Dacă au făcut-o
sau o fac, să nu se mire nimeni că vor suporta consecințele, zic eu, adică
contestarea de către oponenți a valorilor identitare și miturilor evreiești.
Dacă Norman Manea, Alexandru Florian, Zigu Ornea,
Andrei Oișteanu, Andrei Cornea tăceau în acest domeniu, ar fi rămas înțelepți.
Si taccuises philosophus mansisses. Altfel, se pot aștepta să fie răsplătiți cu
aceeași monedă. Adică să li se conteste valorile și miturile.
Analiza mea, cu caracter de ipoteză, ar zice unii,
privitoare la relația de troc în care a intrat Norman Manea prin scrierea
pamfletului Felix culpa, are ca temei lectura cronologiei carierei
internaționale a lui Norman Manea, așa cum este ea descrisă de versiunea
franceză a articolului care îi este dedicat în enciclopedie, versiunea on line
Wikiwand. https://www.wikiwand.com/fr/Norman_Manea
Am scris cândva despre cărțile lui Norman Manea, în
Vatra. De bine, fiindcă ne aflam pe terenul criticii sociale și morale a
comunismului. Dar eu doream și militam pentru depășirea interdicțiilor, a
cenzurii, pentru reintegrarea produselor culturale ale emigrației desprinse din
România, indiferent de etnie. În vreme ce Norman Manea, care tăcuse ca evreu
sau se mascase în România, se lansa, după emigrarea sa, în cenzurarea și
criticarea, din perspectiva unor dogme evreiești, a mișcării legionare și pleda,
implicit, pentru eliminarea, din bagajul cultural al națiunii române, a
tinerilor legionari, «păcătoșii» care voiseră să scoată România de sub
controlul imperialismului transfrontalier și a delegaților acestuia,
afaceriștii evrei din România.
« Simțeam că dacă eu, ca evreu, scriu asemenea lucruri
despre Eliade, se va produce o explozie cosmică… ceea ce s-a și întâmplat. Nu
aș fi scris un așa text în timpul comunismului, pentru că știam că ar fi fost
imediat manipulat. Eu nu l-am acuzat pe Eliade pentru faptul că a fost un
simpatizant al legionarismului, cât pentru totalul său refuz de a reveni asupra
acestei probleme. Perioada anilor 1930 e complicată. Extrema dreaptă
românească, spre deosebire de nazismul german și fascismul italian, era o ideologie
adânc ancorată în religie. Putem să o asemănăm cu al-Qaeda de astăzi, sau cu
fanatismul musulman în general. [ De ce nu și cu Israelul de după 1948? dc] Ei
doreau un stat pur și religios, urmând comandamentele divine. Asta contravine,
firește, ideii napoleoniene de citoyen, în care ești cetățean al patriei
indiferent de origine. Cultul morții, obsesia sacrificiului, duceau la o
ideologie morbidă și distrugătoare. Reproșul meu a fost că Eliade a refuzat să
discute deschis despre angajamentul său trecut. […] Am fost rugat să scriu acel
text în momentul în care a apărut ultimul volum al memoriilor lui Eliade [s.n.
dc], volum care avusese niște recenzii ultraviolente în Anglia. Englezii nu au
uitat că Eliade a lucrat la ambasada română de acolo, el fiind atunci
caracterizat ca cel mai nazist din ambasadă. Nu știu care erau criteriile
competiției între amploaiaţii de acolo. Eliade a fost și umilit foarte tare de
britanici când a plecat să-și preia postul de la ambasada română din Portugalia
: a fost pus să se dezbrace în pielea goală pentru a fi căutat, ca un adversar
al Angliei ce era. El nu a uitat niciodată această umilință. […]» Norman Manea
Bizară mi se pare afirmația din Wikivand, necontestată
de Norman Manea, cum că pamfletul Felix culpa ar fi fost tradus în românește și
publicat în revista 22, fără acordul său. Putem deduce că N. Manea spera să nu
se afle în România că a scris un asemenea text?
Norman Manea nu mai pomenește sursa imboldului de a
scrie un pamflet contra lui Mircea Eliade. O instanță comunitară evreiască din
Statele Unite și gazeta The New Republic? A fost un troc intracomunitar.
Ipoteza ușor verificabilă prin simpla descriere a succesiunii cronologice ar fi
că această scriere a fost condiția lansării sale pe piața nobelizabililor. Ceea
ce este deja o manevră de propagandă, întrucât scrisul literar al lui Norman
Manea nu îl îndreptățea să aspire la o astfel de răsplată, adică sancțiune
premială. Firește, un scriitor are dreptul să-și supra-aprecieze opera, altfel
riscă să nu mai scrie. Evocarea suferințelor copilului și familiei lui Manea în
perioada deportării pe teritoriul de la estul României nu are nici forța, nici
substanța unor scrieri similare, memorialistice sau nu, ca să nu mai pomenim de
Soljenițîn, pentru suferințele globale ale cetățenilor, indiferent de
naționalitate, în continentul Gulag. A nu se confunda suferința cu povestirea
suferinței, cu imaginarea suferinței. Acest domeniu literar a fost uneori
invadat de impostori, care contau pe valoarea de portanță a temei.
Excepționalismul evreiesc nu este tolerabil, dacă se
construiește pe falsuri istorice.
« Ei [legionarii] doreau un stat pur și religios,
[România] urmând comandamentele divine.»
Manea scrie despre legionari cele de mai sus, după ce
îi reproșează lui Mircea Eliade că nu a revenit, adică, subînțeles, nu s-a
dezis de convingerile sale politice din tinerețe, fără să-și dea seama că
descrie de fapt nu doar proiectul ci chiar realitatea patriei sale spirituale,
statul evreilor, Israel, realitatea unui colonialism, de care Norman Manea,
după câte știu, nu s-a dezis niciodată public. Norman Manea și-a folosit
identitatea «etnică» pentru a reuși să iasă din anonimatul în care s-ar fi scufundat
iremediabil dacă nu era evreu, dacă nu i oferea o scândură de scăpare la
colegiul internațional Bard, o instituție universitară cosmopolită din
Annandale-on-Hudson, New York 12504-5000. Cu ce «marfă» literară putea să se
prezinte, la sosirea sa în Statele Unite, Norman Manea ? Fusese tradus în
franceză la editura Albin Michel din Paris în 1991, adică după ce ajunsese la
New York, cu o bursă Fulbright. Am contribuit la apariția acestei traduceri,
punând la dispoziția unuia dintre referenți, universitarul exilat Alexandru
Sincu, cărțile românești ale lui Norman Manea, aflătoare în biblioteca mea din
Franța.
Folosirea cârjei comunitare nu are nimic intolerabil
sau moralmente grav, alții au făcut la fel, toate regrupările comunitare
servesc la asta, doar că unele sunt mai eficiente decât altele. Iar cea
evreiască face parte dintre cele mai eficiente.
Nimeni nu mă poate face să cred că integrarea lui
Norman Manea în viața culturală americană sau măcar newyorkeză ar fi reală,
strict literară, adică nedeterminată de comunitarism, toate contactele pe care
el însuși le evocă sunt evreiești, Philippe Roth etc.
Manea nu ne spune dacă acolo a început să frecventeze
sinagoga, pe care probabil nu o frecventa la București. Undeva se declară chiar
ateu. Dar ce însemnă un evreu ateu? În ce constă evreitatea acestuia? Dacă nu
în religie, atunci în genele transmise pe linie maternă? În ce măsură ateul
Manea poate fi evreu, atunci când identitatea, câtă poate exista, nu poate fi
decât culturală, iar o cultură iudaică fără Talmud, nu există. Iar Talmudul sau
interpretarea talmudică a Vechiului Testament nu se obținea în liceul românesc.
Atunci în familie? Să se fi compensat, în cazul Manea, lipsa contactului cu
sinagoga, adevărata școală de identitate evreiască, cu o transmisie informală
intrafamilială?
Cred că nu a folosit doar argumentul «evreității» ci
probabil că s-a prezentat ca opozant discret al naționalismului ceaușist, ceea
ce în anii sosirii sale la New York putea să funcționeze ca argument de valoare
internă, comunitară, așa cum a funcționat ulterior în cazul Ninei Cassian, după
ce aceasta, speriată (cum o va declara autoarea) de consecințele arestării
inginerului evreu Gheorghe Ursu, unul din membrii clubului care se aduna în
casa Cassian, a decis să ceară azil politic în SUA. Înregistrările Securității,
lizibile în arhiva CNSAS, consultată de mine, care o supraveghea în anii 80,
probează natura ostilității foștilor privilegiați. Pe vremea kominternismului
Nina Cassian nu era supravegheată, desigur. Comunista Nina ar fi trebuit să
ceară azil nu în Statele Unite ci în Cuba, care era pe atunci încă sub un regim
comunist. Înregistrările realizate de Securitate a conversațiilor din casa
Ninei Cassian, rezumate sau transcrise integral se află la CNSAS, în dosarele
de urmărire informativă dedicate poetesei, precum și fragmente din Jurnalul ei,
fotocopiate discret de agenți. Ar merită să se facă o comparație între textul
jurnalului editat în România și fragmentele de jurnal fotocopiate de
Securitate.
O trambulină bine folosită a fost în schimb, Bard
College pentru Norman Manea, fiindcă universitatea este integrată în rețeaua
Open Society a miliardarului Soros György, evreu din Ungaria, cea care a
intoxicat o generație de intelectuali din Estul Europei cu doctrina
«democrației» electoraliste și a societății «deschise», ambele folosite pentru
a-i înregimenta în serviciul liberalismului și individualismului, ca ideologii
ale descompunerii sociale, suportul practicilor bancare fără control ale
imperialismului american.
https://cce.bard.edu/international/partners/
Eu mă simt și sunt român fiindcă am crescut în cultura
română, la care am avut acces prin limba maternă, română, fiindcă am fost educat să mă simt solidar cu
istoria românilor, în familie, nu la școală, înainte de 1957, unde ni se turna
cu tolceriul în cap istoria concepută de evreul comunist Roller. Dar părinții
nu mi-au zis, fii patriot. Mi-au oferit bazele patriotismului meu, adică
informația și spiritul critic.
Deci nu la școală ci acasă am fost educat să fiu român
și nu altceva, fără să fiu educat să-i disprețuiesc pe ceilalți, adică pe
maghiari, evrei, ruși. Dimpotrivă, am fost educat să prețuiesc cultura acelor
neamuri, care ne erau vecinii interiori sau exteriori. Dar tot acasă am aflat
că unii maghiari, unii evrei, unii ruși nu ne sunt prieteni, că au făcut mult
rău românilor ca noi sau ca românii din familia noastră. Și că, deci, dacă sunt
atacat, dacă ar vrea sistemul educativ să-mi inculce disprețul față de familia
și neamul meu, să știu că asta nu se face decât în interesul unor dușmani
tradiționali ai acestui neam. Iar dușmănia ascunde interese economice
divergente, aspirații istorice teritoriale, atacuri demografice și insinuări
ideologice dizolvante.
Poate că luciditatea sau ideologia l-au împiedicat pe
Norman Manea să devină sionist, altfel, în loc să treacă prin Franța înainte de
a ajunge în Statele Unite, ar fi putut, în baza legii fondatoare a politicii
demografice a Israelului, identificat ca evreu, să emigreze direct la
Ierusalim.
Dar o dată plecat din România, cu altă destinație,
singura sa șansă de a fi luat în seamă era să-și revendice apartenența la
comunitatea mondial(ist)ă a jidovilor. Mi-e clar că Norman Manea considera
limba română ca singurul instrument cu ajutorul căruia putea scrie literatură,
de o calitate suficientă în ochii săi. Să treacă la ebraică, să scrie direct în
engleză sau franceză, nu i se părea o soluție, cum au făcut alți scriitori,
evrei sau români, plecați din România, care și-au pierdut vâna, forța epică, dacă
v-or fi avut-o în mediul cultural, civilizațional românesc.
Este cazul unui emigrant, devenit încet-încet scriitor
de limba franceză, dar povestind mereu și mereu, cu prioritate, istorii
petrecute în România sau izvorâte din experiențele sale de descendentă dintr-o
familie mixtă, cu mamă secuiancă și tată român, cu o pseudo mitologie personală
dezvoltată din identificarea bizară și netemeinică istoric a unei ascendențe
materne neoprotestante, interpretată ca originea evreiască, cu scopul evident
de a fi folosită ca treaptă de ascendență socială. Succesul adevărat, fără
proteze identitare, va veni poate și-i doresc ca descendenții să beneficieze de
succesul emigrantei, ca moștenitori al drepturilor de autor, dar nu cred în
asimilarea culturală a emigrantului prim.
Problema este că, cu foarte puține excepții, aș zice
fără excepție, scriitorii aflați în situații similare nu au putut să devină
scriitori francezi, germani, americani sau englezi, fiindcă nu au fost
niciodată integrați acestor culturi și ierarhiei sale de valori autentificată
civilizațional. Au rămas meteci, adică nu sunt luați în seamă în nici un canon
intern, nu sunt citiți sau citați decât ca venituri, vag aclimatizate, nu vor
avea descendenți în interiorul culturilor respective. A avea descendenți (literari)
este singura formă de aclimatizare culturală posibilă, așa cum se întâmplă cu
plantele sau animalele transferate de pe un continent pe altul. Unele devin
invazive, adică se reproduc în cazul în care nu află concurenți, altele rămân
plante de seră sau animale de grădină zoologică, care ar pieri dacă ar fi
scoase din mediul protejat. Să numesc câțiva autori originari din România, din
secolul trecut și din acesta, printre care unii au scris în franceză, în
germană sau engleză, sau au fost
traduși, alții nu. Anne de Noailles,
(https://www.wikiwand.com/ro/Ana,_contes%C4%83_de_Noailles), Panait Istrati,
E.M. Cioran, C. V. Gheorghiu, Mircea Eliade, Petru Dumitriu, Virgil Ierunca,
Monica Lovinescu, Leonid Mămăligă, George Astaloș, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase,
Norman Manea, Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Constantin de Chardonnet alias Dan
Constantin, Matei Vișniec, Maria Mailat, Cornel Dimovici, Andrei Zanca, Sorin
Anca, Mirela Roznoveanu, Marian Popa, Mircea Iorgulescu etc.
E mai ușor de intrat în lista de patrimoniu a unei
culturi străine dacă ești evreu, fiindcă funcționează solidaritatea comunitară,
în vreme de românul, după ce constată că nu poate conta pe solidaritatea
comunitară, se străduiește să răzbată de unul singur, sau se declară evreu!
Comunitatea românească nu are nici dorința, nici instrumentele, nici forța
economică, deci nici mecenatul, nici solidaritatea sistematică necesare pentr
a-i ajuta să se afirme pe potențialii săi membri.
Având ca sursă de inspirație propria sa biografie
romanțată, ca foarte mulți alți scriitori, Norman Manea perseverează. Scrie un
roman colaj. Nu știu exact ce ar fi acest tip de roman. Voi încerca să citesc
cât de curând cartea publicată în română la Editura Poiirom. Spicuiesc această
prezentare pe situl editurii POLIROM.
«Un roman colaj despre un supraviețuitor al lagărelor
din Transnistria, despre existența sa ulterioară într-o dictatură comunistă și
exilul în America. Discursul narativ se desfășoară pe mai multe niveluri, fiind
potențat cu un colaj de fragmente literare semnificative și însemnări de
lectură despre identitate, iubire și literatură. Metafora Umbrei ca purtătoare
a identității, o referire la clasica povestire germană a lui Adelbert von
Chamisso Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl, rămâne un laitmotiv pe
toată întinderea cărții și exprimă obsesia protagonistului cu privire la
destinul său incert și înstrăinarea prin care trece. Dialogul dintre
protagonist (Nomadul Mizantrop, N.M.) și vechiul său prieten Günther, un român
de etnie germană, exilat la Berlin, comunist înfocat și critic al realităților
din România dictaturii, obsedat de vina germană și de implicațiile ei actuale,
este, în fapt, o retrospectivă a realității postbelice din estul Europei.
„Arhiva Günther” cumulează tensiunea
dintre cei doi prieteni, motivată de obsesiile lor diferite. Ceea ce menține
constantă intensitatea epică a cărții este relația de intimitate dintre
protagonist și sora sa vitregă, orfani și supraviețuitori ai Holocaustului,
marcați de trauma lagărului și de vina de a fi supraviețuit urgiei, ca și de
dorința de a găsi un echilibru în existența lor plină de contradicțiile
prezentului. Romanul este, în fapt, o călătorie prin dramaticele evenimente ale
secolului XX: naționalism, fascism, comunism și exil. La sfârșitul lecturii,
cititorul se află solidar cu protagonistul nomad, cu melancolia, umorul și
îndârjirea sa de supraviețuire.»
Iată ce scriam în revist Vatra, despre unul din
romanele lui Manea. Textul a fost cuprins și în volumul Serii și grupuri, 1981.
CARTEA FIULUI. Norman Manea este un prozator fecund,
chiar dacă îi raportăm opera la aceea a altor colegi de promoţie literară,
productivi fără să fie superficiali, căci începând cu 1969 a publicat
următoarele cărţi : Noaptea pe latura lungă, Captivi, Atrium, Primele porţi şi
la sfîrşitul anului 1976, Cartea fiului. Ultimele patru fac parte din ciclul
Variante la un autoportret.
Cartea fiului este formată din – două părţi
intitulate, respectiv, Simona şi August ; ele narează, analizează şi realizează
două variante ale agresiunii pe care o suportă psihicul unui individ dinspre
mediu, agresiunea majoră a torturii savante căreia îi este supusă Simona
Hariga, soţia unui revoluţionar cu un destin tragic (cazul real de la care s-a
pornit fiind, probabil, cel al lui Lucreţiu Pătrăşcanu) şi agresiunea minoră
(doar aparent) a cotidianului torturant prin ciclicitate, cu invariantele sale
tipice. Se poate presupune, dacă pornim şi de la titlul cărţii, o legătură
între cele două părţi : fiul, ipoteticul fiu ai Simonei, ar fi personajul
principal al părţii a doua, tînărul inginer proiectant. Este poate doar
povestea dorinţei de asumare a unui rol, a necesităţii ideale de a-l
interpreta, de a-l trăi.
În Simona naraţiunea adoptă modul ipotetic, marcând o
experienţă ne trăită dar imaginabilă. Existenţa Simonei [167] Hariga, pictoriţă
scenografă pe care naratorul o întâlneşte în primul capitol al cărţii, cu
prilejul unei premiere teatrale, într-un oraş de provincie, la care este şi el
invitat (ocazie de reconstituire sarcastică a unei atmosfere specifice unor
astfel de evenimente), este refăcută, în- momentele ei semnificative, cu
ajutorul unei duble proiecţii : 1) scena interogatoriului la care este supusă,
după ce fusese torturată şi fizic, în care se înfruntă tăcerea ei încăpăţânată
cu monologul agresiv, cinic şi pervers, mimând sau practicând real
sinceritatea, al anchetatorului, un personaj memorabil parcă de sorginte
dostoievskiană, şi 2) imaginara sau reala figură a pictorului renascentist
Piero di Cosimo, reală istoric, imaginară prin reconstituirea personalităţii şi
motivaţiilor sale, artist al cărui destin şi operă o obsedează pe Simonia
Hariga pînă la a ajunge să trăiască o identificare (o asemănare fascinanta a ei
cu portretul Simonettei Vespucci, pictat de Piero di Cosimo), cale pe care o
adoptă naratorul pentru a-şi înţelege personajul despre care ştie prea puţine
lucruri, dar de al cărui destin este la rândul său obsedat.
Prima parte a cărţii conţine, între aceste două
oglinzi paralele, fin trasată, o supratemă : aceea a artistului care prin
însăşi structura şi condiţia sa este un adversar al dogmei, un adept al
Renaşterii şi un revoluţionar, înţelegând revoluţia în.primul rînd ca o „luptă
cu tine însuţi”, ştiind că „Renaşterile au nevoie de timp”, că ele înseamnă „o
cultură trăită” şi (aşa cum o făcea Cosimo, organizator de carnavaluri cu sens
parodic în raport cu obsesia thanatică a Evului Mediu) trebuie precedate şi pregătite
prin „carnavalizarea conştiinţei”, se eliberează „gândirea, imaginaţia, prea
multă vreme siluită de o seriozitate impusă, fariseică, şi tâmpă, cu adevărat
dezumanizantă şi străină omului” şi se opune „demagogilor, ritualurilor
ierarhizate ale îngheţului medieval”.
In August, modul naraţiunii se schimbă adoptându-se
unghiul naratorului personaj ce-şi relatează trăirile, cu observaţia că se
simte o distanţare treptată faţă de mediul descris, văzut, în manifestările
sale rituale şi mecanice, cu o ironie evoluând spre dispreţ sau revenind spre
înţelegere şi compasiune, reflectând parcă un proces de reificare a relaţiilor
interumane, oferind elemente pentru [p.168] un studiu al destructurării ce pare
uneori să se instaleze, stare conflictuală pe care naratorul, personaj problematic,
este tentat să o rezolve prin ieşirea din : acest mediu şi încercarea de a-şi
păstra puritatea adolescentină, ca un refuz al. maturizării, simţită, uneori,
ca supunere şi integrare conformistă, neutralizantă. Personajul este dotat cu o
imensă acuitate senzorială care îl ajută să ne restituie mediul oraşului şi al
atelierului de proiectări în care lucrează cu o exactitate care, prin
descompunerea gesturilor, a peisajelor şi ritmului gândirii, sincopat
transcris, devine, aproape himerică, aşa cum se spunea că ar fi făcut-o Piero
di Cosimo, încercînd să surprindă imperceptibilul.
Întreaga naraţiune este prin ea însăşi o polemică,
implicită şi uneori chiar explicită la adresa realismului tern. (La Simona
Hariga „amintirea soţului [era] suprapusă unui fiu iluzoriu, în stare să
realizeze «depăşirea şi nu maimuţăreala naturii» .).
Comună, ca tehnică şi atitudine narativă, celor două
părţi, le este „supraintensificarea mişcării interioare”, transcrisă printr-o
frazare cu un ritm sacadat, de veşnică alertă şi tensiune, încercând să
surprindă nuanţe, să ca-racterizeze situaţii, recurgânld la un stil (uneori
supra) încărcat de adjective, atingând preţiozitatea. Lucrul se observă mai
ales în cazul unor „portrete” unde prin aglomerare se obţine un efect negativ
de anihilare a vizualităţii ce pare totuşi dorită. Finalul ambelor părţi este deschis,
cum era firesc în cazul unor variante pentru un autoportret.
Prin efortul împlinit de a-şi construi un stil
propriu, prin atenţia acordată actualităţii, adică prezentului social şi
reflectării sale subiectivizate, prin mediile în care îşi plasează personajele,
prea puţin frecventate de alţi prozatori (poate cu excepţia lui Virgil Duda),
prin capacitatea de a îngloba elementul teoretic şi reflecţiile asupra propriei
atitudini narative, evitând excesul, într-un text de mare fluiditate şi
omogenitate, Norman, Manea şi-a cîştigat. o poziţie originală în proza românească
contemporană, nu lipsită de personalităţi, în care promoţia din care face parte aduce un aer proaspăt,
novator, uneori [169] încă timid dar încercând realizarea adecvării
între mijloacele narative (stilistice şi compoziţionale) şi noutatea,
specificitatea raporturilor sociale şi psihice ale epocii.»
Așa se integra prozatorul în linia criticii sociale,
morale și ideologice a perioadei comunismului colonial, zis dejist, critică
care devenise posibilă după ce conducerea superioară de partid dăduse liber.
Manea a ales un subiect posibil, interesul pentru temă fiind clar determinat de
faptul că soția lui Pătrășcanu, personajul care poartă numele de Simona Hariga,
nu fusese o artistă oarecare ci o evreică artistă neoarecare.
«Lucrețiu Pătrășcanu a fost reabilitat post-mortem în
aprilie 1968 din inițiativa secretarului general al PCR, Nicolae Ceaușescu. Din
același lot de reabilitați au făcut parte Ștefan Foriș, Ana Pauker, Vasile Luca
și Teohari Georgescu. Martor în ancheta de reabilitare a fost Belu Zilber.
Remus Koffler nu a fost însă reabilitat. La Plenara CC al PCR din acel an,
Nicolae Ceaușescu a folosit cazul Lucrețiu Pătrășcanu pentru a ilustra
influența negativă pe care o avuseseră în România Alexandru Drăghici și Iosif
Chișinevschi.
Pătrășcanu a fost căsătorit, din 1938, cu Elena
Pătrășcanu (Herta Schwamen, n. 1910), de origine evreiască, de profesie
decorator scenograf la Teatrul Țăndărică din București, unde era colegă cu Lena
Constante. O cunoscuse atunci când o apărase într-un proces pentru activități
comuniste, ea fiind tot militantă a PCdR. La acea vreme căsătoriile dintre
români și evrei erau interzise de guvernul condus de Octavian Goga. De aceea a
trebuit să fie botezată în religia ortodoxă. Cel care a botezat-o a fost preotul
ortodox cu convingeri socialiste Gala Galaction. » Extras din Wikipedia
Tot așa se explică interesul subliniat și public
al lui Norman Manea pentru biografia,
destinul Anei Pauker, fost ministru de externe al României în perioada
colonială, de sorginte kominternistă. O tartoriță fără nici o solidaritate cu
poporul român, executantă zeloasă a ordinelor Moscovei. Sărmană «victimă a
antisemitismului românilor», peceriști, subliniez eu, ironic. Este, desigur, un
drept absolut al scriitorului de a-și alege subiectele și personajele. Dar dacă
o face mereu din perspectiva succesului social, al oportunismului, situația
trebuie semnalată. Atât.
Mulțumesc pentru lectură și difuzare,
Cu tot binele,
Dan Culcer
écrivain, journaliste, traducteur-interprète
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu