Mircea Dorin Istrate - ÎNSFINŢITUL LEMN AL CRUCII - Poezii pentru sâmbăta seara

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

 

Motto:

Pe coastele cu pruni, din deal în deal

Să aibă veşnicia sfântul semn,

Biserici rânduit-am în Ardeal,

Iar la răspântii, cruci din sfântul lenm.

 

 

 

 

ÎNSFINŢITUL   LEMN   AL   CRUCII.

 

In cuiburi de credinţă am semănat Ardealul

Punându-i veşnicia în crucile de lemn,

Cu ele miruit-am şi văile şi dealul

Să fac cărării Tale, cel luminat însemn.

 

Din învechite veacuri la ele păcătoşii

S-au închinat cu gândul că fi-vei îmbunat,

Şi tot cerşind iertare, la Tine cuvioşii

În lacrima durerii mereu mi s-au rugat.

 

Tu datu-le-ai putere să treacă de necazuri

Să guste bucuria scăpării din nevoi,

Surâsul să apară pe suptele obrazuri

Şi geana de lumină  în ochii trişti şi goi.

 

Umplut-ai cu iubire a inimii străfunduri

Când ne-ai legat pământul de raiul Tău din cer,

Şi mâna ai întins-o pierdutului ’n-adâncuri

Ce se zbătea-n chemarea de iaduri ce te pier.

 

În candelă ,Tu pus-ai un licăr de iubire

Să-mi biruiască ura, să-ţi fie sfântul semn,

Şi aurit-ai, Doamne, icoane-n strălucire

Tu, veşnic răstignitul în carnea lor de lemn.

 

***

Acum, când urc cărarea spre cea bisericuţă

Ce străjuieşte veacul din vârful meu de deal,

Simt că acolo-i locul şi sfânta biruinţă

Ce mi-a ţinut credinţa, frumosului Ardeal.

 

 

 

VĂ-NTOARCEŢI   ICOANE

 

Rămaşi în uitare Tu Doamne, ne ceri

O clipă s-avem de răbdare ,

Că nu e departe cea ziuă de ieri

Când vremea cerşea îndurare ,

Iar Tu , Iertătorul , avut-ai iertare

Cu noi păcătoşii mişei.

 

Tu vrut-ai o ţară scăldată-n lumină

Cu oamenii, oameni ne-nfrânţi de nevoi ,

Suflata-ai  suflare din gura-Ţi divină

Şi tina celestă cu urme de boi

Făcutu-s-a gură de rai pentru noi

La vremi fără  vină.

 

Mai datu-ne-ai jertfa să n-avem uitare

Să punem ‘n-altare de suflet icoane ,

Pe Mircea , Vitezul , pe Ştefan cel Mare

Alături de Petre , de Gheorghe , de Ioane ,

Să fie poporul acesta de goarne

Un cor , pentru veacul ce moare .

 

Secată-i acuma şi vâna şi viţa,

Rugina mâncat-a oţelul din săbii ,

Uitat e fiorul ce-adus biruinţa ,

Iar spicul măriri-i sămânţă de vrăbii ,

Din carnea durerii se-nfruptă iar corbi .

Mohoru-mi cuprinde troiţa .

 

***

Vă întoarceţi icoane în cele biserici

Şi haideţi ‘n-altare c-aşteaptă norodul ,

S-asculte de grabă cuvintele predici

Frumos rostuite , că voi sunteţi vrednici

Trecutul să-l puneţi în noi , viitorul.

 

 

 

A   MAICII   DOMNULUI   GRĂDINĂ

 

Coroană cu stele lucind maiestoasă,

Curată, bogată, cinstită, frumoasă,

Ardealu-i comoară la pofte deschisă,

Râvnită, furată, ciuntită, pretinsă.

 

E glia străbună cu-a dacilor urmă,

Mereu jinduită de hulpava turmă

A celor ce-n veacuri din zări mişcătoare

Pe-aicea făcut-au bătută cărare.

 

Mereu apărată de ceia statornici

Ce-n huma divină  crescutu-mi-au spornici,

Dar care, ca viaţa le fie plătită

Ce-a vamă supremă şi-au dat înmiită.

 

Ardealul e rană mereu neînchisă,

Sămănţa iubiri de ţară nestinsă,

În soartă îi pusă durere şi miere,

Şi moartea pe brazdă şi cea renviere.

 

***

Noi suntem aicea din vremi, şi-om rămâne

Puterea răbdării s-o ungem pe pâine,

Lăsată-i răsplată, poruncă-i divină

Ardealul să-l facem a Maicii grădină.

 

 

 

AI   GRIJĂ, DOAMNE,  DE  PĂRINŢI

 

Pe părinţii nostri toţi

Insfinţeşte-ni-i Mărite,

Şi în raiul tău de poţi

Rânduieşte-ni-i ‘ nainte.

 

Că la cele îndurate

Si la câte-au pătimit ,

Iartă-i Doamne de păcate

Că-s plătite înmiit.

 

Fă-ţi pomană  şi-ndulceşte-i

Când la Tine or s-ajungă,

Măcar Tu de-i ocroteşte

Cu  o vorbă , ca să-i  ungă.

 

Şi mai ţine-i pe la soare

Că au iarnă multă-n oase,

Vara pune-i la răcoare

Fă-le zile norocoase.

 

Cu vecinii de-o să-mi fie

Si cu neamurile toate,

Dă-le timp de-o veşnicie

Ca poveştile să-şi gate.

 

Doar atâta de mi-i face

Pentru ei, e mult preaplinul,

N-or crâcni, mi-or sta in pace

Deşirându-şi lin destinul.

*

Noi, om  merge pe sărite

Si acol’ i-om intâlni,

Tu, grijeşte-ni-i Mărite,

Când venim, ţi-om mulţumi.

 

 

 

IERTARE

 

Golgota urcat-ai spre lumea divină

Şi-n greaua Ta cruce era şi-a  mea vină,

Păcatele noastre să fie iertate

La Tatăl din ceruri, le-ai dus adunate.

 

Şi-n cea suferinţă bătută în cuie

Cerut-ai căinţă în rugă să-mi suie,

Ca cei născători din lut pământesc

Speranţă să-mi aibă, spre raiul ceresc.

 

Acolo la Tine va fi în iertare

Acela ce-n toate cerut-a-ndurare,

Iar vina şi-a stins-o în grea pocăinţă

Topită în rugă, albită-n credinţă.

 

Pământul să-l semeni cu dulcea-ţi iubire

În mine speranţe ai pus la-ncolţire,

Eu firul, plăpândul, avea-voi puterea

S-ajung înspicatul, sporindu-ţi averea ?

 

Mi-ncerci încodată puterea-n credinţă

La Tine să-mi urce ca lujer de viţă,

Mă iartă Mărite c-am pus îndoială

Puterii din mine, acum la-nvoială.

 

 

 

DAR   CERESC

 

De l-anceputul lumii, primit-am dar ceresc

Grădina să i-o facem cel Rai Împărătesc,

C-aici, în calda humă ne-a miruit Divinul

Să ne-nspicăm în vreme, să ne purtăm destinul.

 

Să nu umblăm prin lume, El datu-ne-a de toate:

Avere în străfunduri, câmpiile-nflorate,

Şi dealuri vălurite ce-s pline de pometuri,

Şi viile-ncărcate cusute cu fireturi,

Şi ape răcoroase din munţii zimţuiţi,

Pădurile umbroase, tăcute şi cuminţi,

Şi pace îmbunată  când sufletele-s grele,

Şi vise urcătoare la lucitoare stele.

 

Primit-am doar poruncă să nu le-nstrăinăm

Iar ţara cu-ale sale, pomană să n-o dăm,

Că astfel de om face aicea-i plănuită

La cel sfârşit de lume, să-mi fie sorocită

Grădina Lui şi-a vieţii, de unde să re-nceapă

Cea lume nouă, crudă, curată, bună, dreaptă.

 

 

 

ÎNRĂIŢI   ÎN   TOATE

 

Făcurăm ceva, Doamne, de nu ne mai iubeşti

Noi care-am stat de veghe poruncilor cereşti

Ce ni le-ai dat, Mărite cu-a Ta înţelepciune

Să le-mplinim cât sta-vom aici, în astă lume ?

 

Mereu avut-am gânduri la Tine, înălţate

În rugi fierbinţi, smerite, în toate-a noastre fapte,

Cu noi ai fost alături la bine şi la greu

Sortindu-ne destinul, grijindu-ne mereu.

 

Când am uitat de Tine, aminte ne-ai adus

Şi ne-ai trimis însemne cu tâlcul lor ascuns,

Să nu greşim cărarea spre Tine îndreptată,

Curaţi să fim la suflet şi-n creştinească faptă.

 

De-un timp încoace însă, de Iude lumea-i plină,

De farisei ce-şi poartă păcatul în lumină,

De hulpavii ce raiul şi-l fac pe-acest pământ

Răsplată întinată la mincinos cuvânt.

 

Iar zi de zi şi alţii la rău se-nvrednicesc

În furturi, în ocară, în gând necreştinesc,

Turbată-i parcă lumea şi  plină de păcate,

Se-ntinde necuratul  în inimile toate.

 

Mi se lăţeşte răul, ca volbura cuprinde

Făpturi neîntinate şi roi de omenire,

Zâzania ce scurmă şi setea de avere

Făcutu-şi-au în suflet, cuibar de şerpi şi fiere.

 

Nu-s deajunse semne pe care Tu le-ai dat,

Cel rău din rădăcină e musai de tăiat

Ca să opreşti potopul de necurate fapte

Ce se-nmiesc în ceia cu sufletele sparte.

 

Ne merităm ursita şi vremea cea de plâns,

Că doar cu vrerea noastră aicea am ajuns

Uitând de cele sfinte, de buna rânduială

Ce-au fost cândva la oameni virtutea cea de fală.

 

Bisericile-s pline, dar sufletele-s goale,

În rugile-nălţate e searbăd gândul care

Curat şi-n umilinţă la Tine vrea s-ajungă

Învrednicit  în slavă şi pocăit în rugă.

 

Ne dă durere, Doamne , că multă merităm

Să ne spălăm ruşinea ce tot o mestecăm,

Şi-n gânduri primenite, smerite, urcătoare

La Tine , Preamărite , să regăsim iertare.

 

 

 

VECHEA    RÂNDUIALĂ

 

La rânduita vreme, cândva, demult, odată,

Din  moşi-strămoşi lăsată cum datina o cere,

Cu alţi copii de-o seamă, în ziua aşteptată,

Porneam să ducem vestea, colindului de miere.

 

Ne aşteptau spre seară părinţi şi cei bătrâni

Cu-nfiorate inimi smerite şi sfioase,

Colinda s-o asculte, şi tremurate mâini

Ne mângâiau pe creştet, în laude pioase.

 

Plecam cu straiţe pline de nuci, colaci şi mere

Lăsând în urma noastră adâncă împăcare,

Şi-n suflete nădejdea iertărilor de miere

Primite de la Domnul, în chip de uşurare.

 

Trecute vremi, cu ele se duce-o veche lume,

Se-ngroapă în uitare, se stinge în pieire,

Sunt tot mai multe rele, puţine-s  cele bune,

Ne-ndepărtăm cu-ncetul, de-a noastră moştenire.

 

Doar inima topită în taină îmi tânjeşte

De s-o putea să fie în noaptea luminată,

S-asculte o colindă vibrând dumnezeieşte

Din glasuri nentinate, bătând din poartă-n poartă.

 

 

 

FARISEII

 

Mărturisim păcate, dar nu ne pocăim,

La mincinoase fapte nici măcar nu clipim,

Averi nenumărate ne străngem înmiite

Tot predicând dreptatea în spusele cuvinte.

 

Când nu suntem în luptă , ne credem pui de lei,

Iar când să dăm dovada, nemernici farisei,

Îl plângem pe vecinul sărac de lângă noi

În vorbe doar, că-n fapte suntem meschini şi goi.

 

La sfintele altare ne închinăm cuminte

Dar păcătoşi rămânem în suflete şi-n minte,

Un ban de dăm pomană, am vrea ca negreşit

’Napoi să ni se-ntoarcă în alţii, înmiit.

 

În clipa despărţirii de viaţa cea lumească

Am da averea toată, ca Domnul să lungească

Măcar cu o secundă sorocul judecăţii,

În teama că afla-vom verdictele dreptăţii.

 

Pe dos le facem toate de cum ar fi să fie,

Nu-i creştinească fapta, ci fală-i şi trufie

Că viaţa noastră toată am vrea-o înălţată

Şi nu iubire dată, la Domnul închinată.

 

 

 

TU   CEL   PLECAT

 

Tu cel plecat din cuibul ce ţine veşnicia

Să te domneşti prin lumea ce-a seacă, mincinoasă,

Te-nlăcrimeze dorul de satul tău şi glia,

De uliţa bătrână, de gârbovita-ţi casă.

 

Şi  de-ai făcut păcate prin lumea-nşelătoare

În naosul durerii bisericii din deal,

În rugă ţi le spală, chiar dacă asta doare,

Să fii iertat în toate, de bunul nost’ Ardeal.

 

Smerit să-mi pui din suflet lumină la altare

Când rugi tu înălţa-ve-i la preacuraţii sfinţi,

La neamul ce de-acuma-i în ţintirimul care

Mi-i veşniceşte încă, pe dragii tăi părinţi.

 

Iar când pe sub ferestre, din glasuri cristaline

Vei auzi copiii cântându-ţi o colindă,

Simţi-ve-i din înaltul, cum semn de pace vine

Cu ingerii de miere ce-or fi la tine-n tindă.

 

*

Acum, când astă lume e fadă şi nedreaptă,

Când omu-şi duce soarta sub umbră de noroc,

Când nimeni nu socoate de faci plăcută faptă,

Când eşti mereu nimicul în necuratul joc,

 

Întoarce-te la vatră că n-o să-ţi pară rău

Şi ia de-acol’ puterea ţărânei însfinţite,

Că nicăieri în lume nu-i ca-n cuibarul tău

Cu neamul ce ţi-aproape şi care nu te minte.

 

 

 

ÎNGEREI   DE   MIERE

 

Fântânile din ceruri revarsă peste lume

Zăpezile-argintate din norii suri şi grei,

Vestind că-n  astă seară, pe uliţe păgâne

Colinde la fereste cânta-vor îngerei.

 

Aminte să ne-aducă de vremile bătrâne

Când Maica Preacurată năştea în Viflaim,

Pe pruncul-Împăratul, venit atunci pe lume

Să mântuie păcatul, ca noi să ne căim.

 

*

Cu suflete deschise, sub stele căzătoare

Cântam să lăcrimeze truditul cel smerit

Un’’Viflaim’’ şi încă o ‚’’Steaua sus răsare’’

Şi ‚’’Trei păstori’’ să fie la inimă primit.

 

Ne mulţumeau bătrânii cu voce tremurată

Rugând în gând pe Domnul de rele ne păzească

Şi-n straiţele mâţoase ne dăruiau pe dată

Comoară de dulceţuri, în gând ne ispitească.

 

Apoi, din poartă-n poartă, noi ingerii de miere

Duceam a veşti slavă prin satul sărăcit

Şi-n urma noastră dacă, a fost cumva durere

Măritul prefăcut-a cel suflet, fericit.

 

***

De-atunci, trecut-au anii şi-a vieţii mângâiere

Îmi tot întoarce gândul spre vremea cea pierită,

Când toţi am fost odată, ca alţii mai devreme

Cei  ingerei de miere, din clipa prea grăbită.

 

 

 

CHEZAŞUL

 

Din candelă, feştila aprinsă îmi revarsă,

În boabe de lumină, sclpirea ei tăiaoasă

Şi-n tremur pune umbre pe sfintele altare

Divinul să-l lungească, în strâmtele-i hotare.

 

Deasupra-i o icoană, cu aură cerească

Ce răbdătoare-mi cată la faţa preoţească,

Ce în genunchi îmi cere smerită îmbunare,

Iertarea să coboare pe strânsa-i adunare.

 

S-ar pune drepta arvună, la ceia adunaţi

Ce vinovaţi osânde îmi duc împovăraţi,

Păcatele făcute de turma-i păstorită

Făcându-i  lui pedeapsa, de-acuma îndoită.

 

Mi s-ar jertfi pe sine în schimb la cea iertare,

Iar pentru ei plăti-va chiar ortul de plecare,

Numai le ştie soarta şi faptele curate,

Că prea ades viaţa mi-i cercă la păcate.

 

Dar hotărît îmi este, ca dreapta judecată

De la sfârşitul vieţii, să-mi fie după faptă,

Şi samă deie-mi omul la viaţa ce-a primit-o,

La câtă e curată, la cât a pângărit-o.

 

Degeaba-ncearcă astăzi cucernicul părinte

Să ia asaupra-i toate păcatele-mplinite,

Măritul o s-adune şi-o ţine socoteală

La gîndul lui, şi-n ceruri, i-o face rânduială.

 

***

Îmi ţine-ţi dară minte şi nu vă îndoiţi

Că-n sfintele biserici sunt preoţi însfinţiţi,

Ei,  paşii vi-i îndrumă din sfintele altare,

Voi, osândiţi în bune şi daţi-le-ascultare.

 

 

 

BĂTRÂNII   SINGURATICI

 

Pe uliţa strâmtă, la capăt de deal,

Bătrânele case de-acuma rărite,

Au vieţile-n ele ajunse la mal,

Sărace, puţine, spre Domnul grăbite.

 

E-o linişte stinsă, topită-n visare,

Cu valul se duce de-acuma şi piere,

Nimic nu mai mişcă, mai totul îmi moare,

Te-apasă, te frânge, te umple-n durere.

 

Bătrâni singuratici rămaşi nevoiaşi

Sfârşite fiinţe cu sufletul rană,

Spre capătul vieţii grăbiţi îmi fac paşi

La Domnul să urce, să-i steie în strană.

 

Făcut-au la umbră destul pe pământ,

Răcit e cuibarul cu puii plecaţi,

Ca frunze-s de-acuma purtate de vânt,

Topiţi în uitare, tăcuţi, lăcrimaţi.

 

I-aşteaptă o cruce şi-un vechi ţintirim

Şi neamul ce doarme-n ţărâna lui sfântă,

Pomelnic de-o ziuă la groapă-i jelim

Şi-un nume mai ştergem pe uliţa strâmtă.

 

***

Din scursele veacuri, mereu înspicaţi

Ei urmă lăsat-au aici înstelată,

Să-mi ştie urmaşii, când fi-vor plecaţi

Că neamul se naşte, şi moare pe vatră

 

 

 

VREDNICIŢII   MEI   CĂLUGĂRI

 

Vredniciţii mei călugări dintr-o vreme învechită,

Prinşi în fapte-nălţătoare în cea viaţă pusnicită,

Înspre voi înalţă gândul neamul meu cel risipit

În păcate-nşelătoare, şi-n minciună hăituit.

 

Împreună la Măritul cereţi dară îndurare

Să primească, după fapte, cuvenita Lui iertare,

Să se lepede de rele, şi-a lor viaţă înnoită

În urmaşii lor s-o pună, fie veşnic miruită.

 

Doar aşa cu voi alături, lumea asta trecătoare

S-o schimba şi-o fi nădejde către ceea viitoare,

Dacă nu, a noastră turmă e sortită pustiirii

Şi în vremea ce-o să vină, hărăzită e, pieriri.

 

 

 

PUSTNICITUL

motto

 

Gârbovită e spinare de povara dusă-n spate

Că-n desaga-ngreunată îndesată-i multă carte,

Ce-o să-i ţină pentru vremea cât aicea în uitare

O să-mi steie pustnicitul, de a lumii căutare.’’

 

Învechite cărţi preasfinte îmi citeşte pusnicitul

Şi spetit în sfiiciune ’nalţă gânduri la Măritul,

Să mi-l ierte de făcut-a nedreptăţi în a lui faptă,

Ori uitat-a  să se-nchine la lucrarea Lui cea dreaptă.

 

Iar de-n post şi rugăciune petrecute cu credinţă

Pune-o Domnu-a Sa putere în umila lui fiinţă,

Har avea-va ca să-mi curme suferinţele de-o viaţă

La acei ce-n deznădejde au o boabă de speranţă.

 

Mulţumit cu tot ce are, în cea neagră sărăcie

El bogatul fără margini fi-va-n viaţa ce-o să vie,

Iară sufletul de-i  pleacă, pe de-antreg s-o însfinţi

Că făcutu-şi-a menirea, cât mi-a stat printre cei vii.

 

***

 

In chilia mucezită, dintr-un muc de lumânare

O lumină licărită se împarte la-ntâmplare

Până-n colţul dinspre vatră, unde şade pustnicitul

Ce-mi citeşte cărţi preasfinte, tot cu gândul la Măritul.

 

 

 

COROANA    DE    SPINI

 

Cernite neamuri fără şir

De două mii de ani te plâng,

Iar spinii cei de trandafir

De-a Ta durere mi se frâng.

 

Că-n urma strâmbei judecăţi

Ei fost-au chinul din cunună,

Ce strâns-au fruntea Ta din părţi

Să simţi durerea lor nebună.

 

Iar sângele când l-au gustat

Să deie purpură la floare,

Tu-ai strâns din dinţi şi ai răbdat

Nevrând s-arăţi, că răul doare.

 

Pe cruce fost-ai ridicat

Purtând coroana cea de spini,

Cu ea al lumii greu păcat

Mi l-ai iertat, cu un suspin.

 

 

***

 

Cel spin e-a lumii umilinţă

Ce-au vrut pe capul  Tău s-o puie,

Hainii răi în necredinţă

Ce pironitu-te-au în cuie.

 

Azi , la icoana-ţi din altare

Ca semn de-a  lumii pocăinţă,

Buchet de trandafiri în floare

Ţi-oi pune-n dar, cu umilinţă.

 

 

 

CELOR   RĂMAŞI

 

Voi ce-mi staţi aici cu ţara, coborâţi în umilire,

Sunteţi toţi martirii vieţii întru cea Dumnezeire,

Deşi trai jertfelnic duceţi, voi de-aicea n-aţi plecat

Rămânând Hristoşi pe cruce, să aveţi de îndurat.

 

Să gustaţi dulceaţa fierii, moştenire strămoşească,

Ca din ceea străvechime chipuri aspre să-mi renască,

Să vă pună-n mâna moale învechita lor putere

Ca să rupeţi jugul sorţii din vecia de durere.

 

Când nimica nu mai merge şi învinşi sunteţi în toate,

Când robiţi îmi duceţi jugul îndulcitelor păcate,

Când pierdută e speranţa într-o vreme vrută bună,

Doar măritele istorii vă-ntăresc şi vă adună.

 

Doar aici găsi-veţi forţa dezrobirii de păcate

Şi tăria să îmi treceţi peste toate mai departe,

Aste cărţi o să vă-nveţe că în huma cea străbună

Stă puterea ce vă-ncoardă astăzi slaba voastră mână.

 

 

 

VEŞNICIT   MĂ   PUS-A   DOMNUL

 

Veşnicit mă pus-a Domnul într-o clipă de uitare

Vremi să-mi curgă măsurate pe a timpului cărare,

Ca să văd ce se petrece şi cum lumea se-nvecheşte,

Unde-ajunge ce-o să fie şi ’nainte ce mai este.

 

Stau şi număr timpi cu care umple goluri nesfârşite,

Cum adună-ntre hotare roi de astre risipite

Şi cum turmele-i de stele păşunează infinituri

Rătăcind prin Căi Lactee, prin genuni şi ascunzişuri.

 

Doar ghicesc nemărginirea lumii care-o veşniceşte

Şi puterea ce o are peste tot ce-mi stăpâneşte,

Cum închide viaţă-n hăuri într-o margine de lume,

Cum renaşte şi-nfloreşte într-o alta, ce apune.

 

Şi aşa mă văd pe mine, micul, slabul, nensemnatul,

O fărâmă, o nimica, picătură în neantul

Fără margini în lungime şi pe-atâta în lărgire,

Unde totul este viaţă din a Lui Dumnezeire.

 

Eu credeam c-aş fi în stare, cu gândirile-mi mărunte

Să îmi pun a mea putere măreţia Lui s-onfrunte,

Şi că-n mii de ani de-acuma, universuri în mişcare

Le voi face-a mea avere, nesfârşită în hotare.

 

Chiar aşa de s-ar petrece în nimicul cel de timp

Ce-oi avea în stăpânire e o boabă de nisip

Din averea Lui ce-o are, şi pe care-o înmieşte

Tot născând la lumi din goluri, tot nălţând a lumii creste.

 

***

Peste dealuri înnoptate luna-n drumul ei mergând

Taină-şi pune în lumină, totu-n jur înfiorând,

Eu cu mintea-mi înfricată cerc cu gândurile mele

Să găsesc Dumnezeirea, printre pulberea de stele.

 

 

 

VECERNIA   DE   SEARĂ

 

Fă-mă, Doamne, rând pe rând

Bunătatea unui gând

Şi mă pune suspinând

Într-o lacrimă de sfânt

 

Ziua coborâtă peste lumea ştearsă

Picuri de lumină prin vitralii cerne,

Căutând unghere, unde se revarsă,

Sărutând icoane scorojite, terne.

 

Dând de Evanghelii razele se-nchină

Luminând la pilde ca să le citească,

Preotul de ţară mirosind a smirnă

Prins aici cu veacul, turma să-şi păzească.

 

Cantorul isonu-l face din cetire

Mângâind cuvinte murmurate-n strană,

Gânduri să-mi ridice către mântuire,

Suflete să-mi ungă, lecuind cea rană.

 

Cuvioşii-şi pleacă frunţile smerite

Îngânând o rugă către PreaMăritul,

Să le ocrotească vieţile muncite

Şi s-apuce-n pace încă asfinţitul.

 

Peste tot şi toate, duh de împăcare

Tainic se coboară ca o prealumină,

Miruind speranţe prinse-mbrăţişare

Că mai bine fi-va-n, vremuri ce-o să vină.

 

***

Înserarea cade peste lumi tăcute,

Însfinţesc altare rugile în şoapte,

Via cea speranţă naşte renăscute

Boabele de viaţă, din căuş de noapte.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

&&&