Strigoiul Liiceanu strigă strigoii - Secta
liiceano-pleșo-patapievicistă, înțărușată
Jurnalistică
Av. Marian Nazat
Art-emis
26 Mai 2026
Strigoii lui Gabriel Liiceanu, ca
și ai mei, de altfel, „au ca singură trăsătură de unire cu cei
folclorici faptul că «nu putem scăpa de ei»” [1]... Unul
dintre acești vârcolaci este chiar autorul volumului „Strigoii noștri”, indiscutabil
cea mai anostă, jalnică pe alocuri, scriere a sa. Ca orice moroi, nici
închipuitul filosof de pe malurile Dâmboviței n-are regrete, n-are remușcări,
ci numai certitudini, deși vârsta ar fi trebuit să-i potolească nițeluș avântul
în ponegrirea altora. Geaba mărturisirea-i că „trecerea vremii și sporul de
experiență care vin odată cu ea te fac mai înțelept și mai puțin crunt în
judecată” [2]...
Din păcate, ioc măsură și obiectivitate, deși, de pe ultima copertă, cineva de
la editura deplorabilului inchizitor scrie cu slinoasă ipocrizie și slugărnicie
că narcisiacul patron îi cheamă pe politicieni, demnitari sau pe poeții de
curte lipsiți de scrupule și neiubitori de țară la... „lumina adevărului”! Care
adevăr, bibicule? stai și te întrebi, năucit de ditirambele acestor „silabe
imprimate pe dos”!
De la un capăt la altul, cartea
nu-i decât o „scuipătură orientată către încălțările băiatului proțăpit” [3] în fața
moralistului fără morală al grupului de oportuniști pripășiți cu fanatism
scabros pe lângă Cotroceni de la nefasta înscăunare a lui Traian Băsescu
încoace. Arar flegmele liicene cad pe rama încălțării țintei și jumătate pe
jos, nu „dau cuțit” [4] neam,
ca să folosesc termenii din jocul care i-a marcat nu doar copilăria, ci și
senectutea, iată... Da, da, căci, „jocul ăsta, «la cuțit», avea o mare valoare
educativă! Era de fapt o bornă, un punct de răscruce, o graniță între două
vârste. Ori rămâneai toată viața un profesionist al scuipatului și deveneai
solidar cu obiceiul de a scuipa pe stradă, ori te făceai băiat mare; înțelegeai
că expectoratul golănesc nu e cea mai frumoasă carte de vizită și te apucai de
învățat și de sporturi mai onorabile” [5]. Ei bine,
„micul derbedeu” de odinioară a rămas un „profesionist al scuipatului” prin
cuvinte și de aici greața provocată de gașca spiritelor alese, cu
operă minoră în cultura băștinașă, s-o recunoaștem pe șleau! Apropo, destule
poezii păunesciene vor dăinui în cartea de literatură a neamului de la Gurile
Dunării, spre deosebire de comentariile școlărești ale sectei liiceano-pleșo-patapieviciste (ori
patapieviciate?)...
De aceea, Adam Michnik nu se
sfiește să-l urecheze public, declarând că, „în urmă cu 20 de ani, Gabriel
Liiceanu era un acuzator al altora. Atunci, el îi certa pe cei care nu fuseseră
destul de anticomuniști.
- Filosoful trebuie să fie foarte
precaut „când îmbracă hainele procurorului” [6]!
- „Un arogant și polonezul
ăsta!” [7] îi
răspunde îmbuibat de sine insul stăpânitor al adevărului absolut, îngânat
complice de „prietenul Horia”. Horia Patapievici, ce naiba! Credeam că l-ați
dibuit, fiindcă prietenul la... ocară se cunoaște și cine
se-aseamănă se adună în ticăloșia civică!
Anticomunistul feroce și
inflexibil, după ce o elogiază, pe bună dreptate, pe Elisabeta Rizea, de pildă,
cade din nou în penibil mărturisind că „nu le vom fi niciodată îndeajuns de
recunoscători magistraților noștri că au aruncat lasoul asupra fiarei lăcomiei,
fie și în acest ceas târziu al lungii noastre tranziții” [8]...
Dumnezeule, nu i-o fi tremurat mâna mâzgălind vocabula „lăcomie” în casa
spânzuratului? Altminteri, și după ororile judiciare cărora le-au căzut victime
„dușmanii poporului” au fost destui care i-au ridicat în slăvi și le-au
închinat ode procurorilor și judecătorilor deveniți, voluntar, instrumentele
torturii comuniste. Nimic schimbat în eterna și fascinanta Românie, nu?
Ros de ura intratabilă și mereu
în exces, semnatarul „Apelului către lichele” nu se dezminte nici la bătrânețe,
una ce-l desfigurează ireversibil, și-i împarte pe români în ai lui și ai nu
știu cui, că nimic nu-i mai simplu decât să scornești inamici.
Oare va sosi clipa în care,
bântuit de sentimentul de vinovăție, Gabriel Liiceanu, un taliban detestabil în
slujba puterii începând din 2004, să-și facă un proces de conștiință și să ni
se spovedească altfel? Că nu eu am pupat bucile „providențialului Băsescu” un
deceniu întreg de turpitudine și nici nu l-am susținut nevertebrat pe unul ca
Iohannis, și nici n-am cerut patetic clonarea bolojanului (noul „Mesia” al
României) și nici n-am transformat-o pe Emilia Șercan în Ioana d' Arc, și...
Ehe, și câte ar mai fi de zis, însă atât pentru o apariție editorială
dezgustătoare! Într-adevăr, și aici gândim aidoma, „ceea ce este cu
adevărat diabolic este mai puțin să faci răul, cât să-l botezi ca fiind binele
atunci când îl faci. (...) Este pervertirea și ruinarea pe dinăuntru a înseși
criteriilor adevărului. Și, în sfârșit, este procedeul prin care minciuna este
instalată de preferință într-un cuvânt al adevărului" [9]. Vasăzică,
scuipi cu discernământ, sub pretextul că ai curăța haznaua publică!
A, și la naiba cu atâta fereală,
tocmai matale, bibicule, să-ți lipsească curajul, zău că nu-ți șade bine! Păi,
să-l zugrăvești pe Mircea Dinescu în toate culorile diavolești, să-l faci cum
îți vine la gură și să-l pitești în dosul sintagmei „pedagog valah”? Nu-i
onorabil, stimabile, zău, să fim bărbați, nu lichele!
Bleah, sinistre timpuri trăim, de
vreme ce strigoii strigă... „Strigoii!”
Aranjament grafic -
I.M.
---------------------------------------------------
[1] Gabriel Liiceanu, „Strigoii
noștri”
[2] Ibidem, op. cit
[3] Ibidem, op. cit
[4] Să-l lăsăm pe Gabriel Liiceanu să
ne explice ce înseamnă aceasta: „Ca mici derbedei ce eram, jucam din
când în când un joc pe care-l numiserăm «la cuțit». Stăteam înșirați ca
rândunelele pe gard, iar unul dintre noi, ales prin tragere la sorți, rămânea
în picioare pe trotuar. Fiecare avea dreptul la o scuipătură orientată către
încălțările băiatului proțăpit în fața noastră. Dacă scuipatul cădea pe bombeu,
trebuia să cobori de pe gard și să-l ștergi. Dacă nimerea jumătate pe rama
încălțării, jumătate pe jos, atunci «dădeai un cuțit»: se considera că
reușiseși să fixezi pantoful în asfalt și nefericitul astfel țintuit locului
rămânea pe trotuar pentru încă o rundă”.
[5] Citat de Gabriel Liiceanu în
„Strigoii noștri”
[6] Ibidem, op. cit
[7] Ibidem, op. cit
[8] Ibidem, op. cit”
[9] Denis de Rougemont, „Partea
diavolului”, citat de Gabriel Liiceanu în „Strigoii noștri”.
sursa - https://www.activenews.ro/opinii/Av.-Marian-Nazat-STRIIGOIUL-LIICEANU-STRIGA-STRIGOII-Secta-liiceano-pleso-patapievicista-intarusata-205347 -
24 mai 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu