Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 23 decembrie 2024

 

Ion LAZU - „PASĂREA DIN ZID” (Fragment)

 

„PASĂREA DIN ZID”

(Fragment)

Ion LAZU

12 sept. 2011. Pocola-Beiuş, 68 -XV

 

 

...Iar mai pe scurt, faptul că s-a potrivit să fim repartizaţi o parte dintre noi la Prospecţiuni, iar alţi vreo șase la Petrol, câţiva la alte întreprinderi din Bucureşti, a făcut ca terminarea facultăţii să nu ne împrăştie definitiv, cum se petrecea cu absolvenţii altor facultăţi, și cum ne temusem noi înșine, ci să ducem în continuare nişte relaţii colegiale. Nu mai locuiam la cămin, dar unii dintre noi nu locuiseră nici în cei 5 ani de studenţie, ori că erau bucureşteni, câţiva, ori că stătuseră prin gazde, vreo doi-trei, cu părinţi mai cuprinşi. Şi, cum pe plan personal, fiecare îşi întemeia o familie, am continuat să ne vedem nu doar la serviciu, trecând dintr-o clădire în alta sau de la sediul din Griviţa la cel din Kiseleff 2, dar şi cu aceste fericite ocazii. Eu, în continuare perplex (încercând să ţin sub control întortocherile firii mele sentimentale), însă mereu bine intenţionat, de asta se convinseseră toţi, cred.

În primăvara lui 1962 mi-a apărut o poezie în Luceafărul, la faimoasa rubrică „Dintre sute de catarge” a tuturor speranţelor, cu bune încurajări de la Mihu Dragomir. Peste vreun an, căci evoluam discret, cu cei mai mici paşi imaginabili, m-a publicat şi Geo Dumitrescu, în (pe atunci) Gazeta literară, varianta autohtonă la Literaturnaia gazeta, dar altă revistă mai bună nu exista pe-atunci.

 

Convivul S., ins cu haz special, tartorul bivuacurilor noastre din excursii şi practici de an, mereu în vervă, cu poante de succes, acum şi al agapelor noastre de stagiari, avea tactul să nu mi se bage în suflet; discret din fire, dar şi pentru că pe-atunci intimitatea continua să fie considerată comoara personală a fiecărui om, - nu se pătrundea cu picioarele în viaţa celuilalt decât în cazuri extreme, privite reprobator de toată lumea. Iar povestirile deocheate erau ele însele o formă de bravadă, din partea acelora care voiau să se dea drept zmeii zmeilor. Pot să cred că nu erau decât în parte adevărate, ci mai curând născocite în scopul de a impresiona, de a distra, de a-l acredita pe omul care le face pe toate... Aveam problemele mele sentimentale, le avea şi S., însă nu le discutam între noi, doar dădeam celuilalt de înţeles cam în ce parte au luat-o lucrurile... I-am arătat, fireşte, poeziile publicate, dar nu înseamnă că-i vorbeam despre căutările mele creative.

Nu pot spune că în cei doi ani de convieţuire la doamna Boboc prietenia noastră a făcut mulţi paşi, poate nu a făcut niciunul hotărâtor. Nu ştiu nici astăzi ce ne lipsea pentru asta, cum nu ştiu în general din ce se porneşte o prietenie adevărată. O relaţie poate chiar mai complicată decât iubirea. Semănând doar prin aceea că şi în prietenie fiecare dă cât poate şi primeşte doar ce are nevoie. Dar îmi e clar că de prietenia celuilalt nu poţi să scapi. A, sigur, poţi să nu-i răspunzi cu o prietenie la fel de angajantă, ceea ce, din punctul lui de vedere nu prea schimbă lucrurile. Ca şi în iubire, repet.

În ce ne priveşte, nu am trecut de camaraderie, atunci. Bazată pe încredere totală în buna credință a celuilalt. Şi de fapt, ea nu a avansat în toţi anii ce au urmat, ci a rămas “staţionară”. Mai în amănunt, simţeam că S. nu e în stare să-mi spună lucruri pe care, în împrejurări similare, nu le-ar spune şi altora. Iar de ce nu-i spuneam eu însumi astfel de lucruri care m-ar fi livrat fără ambalaj, îmi e şi mai greu să explic.

 

Printr-o minune, se întâmplă că am reuşit să refac din memorie acea primă poezie din Luceafărul, însă nu-i mai ştiu titlul, de-l va fi avut. Mă feream să pun titluri, mi se părea că în acest fel îi răpesc poeziei o câtime din mister. Reproduc din memorie: În această noapte luna răsărind / a desluşit prin ramuri flori străine./ Copacii uluiţi şi neîncrezători / încremeniseră în prelungul tăcerii - / Li se părea că au intrat într-o stranie primăvară / cu petale de gheaţă.// Iar în zori / Vraja cădea cu podoaba de nea/ şi arborii începură să vâslească întrînşii / pe dinăuntru/ spre adevărata primăvară / pătimaşă de flăcări şi seve....

Cu o scurtă experienţă pre-studenţească la un ziar raional, S. ar fi putut să stăruie el însuşi într-ale scrisului. Bănuiesc a-i fi lipsit nu harul, cât perseverenţa pe gând, pe pagină. În schimb, ştiind că mă impresionează, revenea cu poveştile sale despre fostul lui şef de la ziar, numitul Titel Constantinescu, acum deja un nume, ins cu cărţi (pentru copii şi tineret), cu emisiuni la radio, cu...

Când eu aveam o vizită delicată, în mod tacit S. pleca la un film, aveam un cinematograf la nici 200 de metri, pe Eminescu. (Sau făcea o vizită strategică mătuşii sale din strada Luterană, undeva în spatele catedralei catolice. Ne despărţisem de câteva ori în dreptul grădiniţei de pe colţ, eu mergând apoi să iau tramvaiul 6 de la capăt, ca să le fac vizită rudelor mele de dincolo de Podul Basarab.) Eu, în contrapartidă, procedam asemenea când S. avea vreo întâlnire de taină.

 

Şi spre primăvara celui de al doilea an, deci în aprilie 1963, chiar înainte de plecarea în campanie, S. s-a căsătorit oficial cu o colegă mai mică decât noi cu o serie, deja angajată ea însăşi la Prospecţiuni. Cochetase ceva vreme cu o colegă de grupă, cu care a rămas în bune relaţii, deci nu pot şti ce anume nu a mers între ei. Simpatia e simpatie, dar se pare că ea îşi dorea altceva, nu doar un soţ simpatizat de colegi. Ce-i drept, peatunci nu puteam face cine ştie ce impresie, săraci-lipiţi cum eram, ca studenţi căminişti, bucuroşi că bursa ne asigura masa zilnică şi un pat de dormit, îmbrăcaţi ca vai de lume. Cred că nu cheltuiam lunar decât costul a 2-3 bilete la film, nimic în plus.

De unde? Dar de unde aveau colegii mei bani pentru ţigări?

Eu primeam o dată la 2-3 luni o bancnotă de 10 lei în scrisoarea mătuşii de la Craiova, pentru mine mană cerească. Dar mă întrebam de unde-i are, căci trăiau dintr-un biet salariu, iar unchiul avea el însuşi doi fraţi mai mici, studenţi. Amicul S. nici el nu o ducea cât de cât mai înlesnit. Tatăl lui deja nu mai exista, maică-sa îi crescuse singură, dintr-un biet salariu de telefonistă, pe el şi pe sora lui, mai mică şi deja cu ooperaţie pe cord. Mi se strângea inima aflând toate aceste năpaste. Dar noi, cât de cât, ajunsesem la mal, terminasem o facultate, eram deja salariaţi. Într-o ţară unde inginerul avea un salariu de 2 ori mai mic decât un ofiţer pe puncte. La un buget ca vai de lume, însă din care Armata populară, apărătoarea cuceririlor etc., înghiţea nu mai puţin de 21% anual. Să-l fi moştenit într-asta surioara lui S. pe tatăl lor, care tot de un infarct murise?

Suntem la începutul anilor şaizeci, au trecut 15 ani de la sfârşitul blestematului război, însă economia noastră încă nu face faţă nevoilor elementare ale oamenilor. Las de-o parte propaganda triumfalistă. Acum se ştie că pe-atunci totul mergea spre măreaţa prietenă din Răsărit, care făcuse o politică de stat din a estorca ţările europene ce-i căzuseră sub ocupaţie. Căci din exorbitantele datorii de război, mereu reactualizate cu inflaţia, pe care tot ei o produseseră!, bieţii de noi nu reuşeam să achităm decât dobânzile, cărând dincolo de Prut, cu toptanul, tot ce producea sireaca ţară... Poate că nici nu-l va fi interesat atât de mult pe Stalin socialismul din ţările ocupate, însă înţelesese că este cea mai sigură metodă de a menţine controlul economic asupra acestei părţi din Europa. Ruşii, la ei acasă, prin firea lor contemplativi şi dezinteresaţi de muncă, de organizarea eficientă a producţiei, preocupaţi să-şi găsească locuri privilegiate în celelalte republici, luate şi ele cu japca, bucuroşi să-i treacă sub tăcere pe cei, nu puţini, care căzuseră în laba KGB şi îşi blestemau zilele la Polul Nord, ori în nisipurile Amu-Dariei, e de înţeles că nu aveau defel chef de muncă. Se ocupau de coruri, de propagandă la nivel local. Convenindu-le de minune să li se repete, de la Kremlin, de la sovietul sătesc, de la difuzor, fără încetare, că sunt ţara cea mai avansată, că sunt naţiunea cea mai prosperă, fericită etc. Iar demâncarea le venea până la urmă, de la colhoz, dar de fapt n-ar fi ştiut să spună de unde venea realmente. Să fi simţit o anumită vină insidioasă, persistentă că mănâncă pe nemuncite, mă foarte îndoiesc. Misterul rus, nu?

 

Amicul S. s-a mutat la casa miresei, cum se spune. Eu, deja în relaţie cu viitoarea soţie. Însă: ezitant. Nu voi spune aici decât că era prima fată, de fapt femeie, şi cu un copil la cămin - a ţinut să aflu asta încă din prima seară -, cu care nu am avut probleme de comunicare. Cum am lăsat să se înţeleagă, eram încă, după absolvire, un tânăr neînstare să comunice nici cu colegele de an. Terorizat că n-am să fac faţă discuţiei, mai întâi; că n-am să găsesc o replică inteligentă; iar să tac, în espectativă, mi se părea de ordinul catastrofei. Or, cu această femeie am discutat din prima clipă. Temele pe care le aducea în discuţie erau extrem de incitante: literatura, arta, dar și gravitaţia, eterul, structura intimă a materiei. Când venea vorba de cărţi, reproducea pasaje întregi, din memorie. Idem replici din filme, din Hamlet, din Lilly, din.... Am descris în Himera literaturii prima noastră întâlnire, în holul unui cămin studenţesc, o întâlnire care mie parcă mi-a deschis băierile spiritului. Surprinsă într-o discuție de specialitate cu un mathematician, destul de repede și-a mutat atenția asupră-mi. Mă alesese, aș spune acum; și imediat a preluat initiative. Chiar în acea seară această studentă dezinhibată mi-a fixat o întâlnire. Nu insist. Avusesem o primă campanie în Moldova cu doi colegi care în toamnă s-au căsătorit. La începutul următoarei campanii el a trebuit să rămână în Bucureşti, lovit de un ulcer drastic. Am lucrat vreo lună, poate mai mult cu soţia lui, mergeam pe traseu, singuri în pustietatea Subcarpaţilor, discutam ca buni camarazi, despre cărţi, în primul rând, căci nu apăreau multe cărţi bune şi pe acelea le citeam toţi, așa că aveam oricând un subiect la îndemână. Şi de aici, cu colega, treceam la alte probleme, despre ale vieţii, despre cei de la serviciu. Despre colegul mai în vârstă F., om căsătorit şi cu copil dar care la serviciu era încurcat cu o mai tânără colegă, care i se devotase, şi accepta situaţia, deja de vreo 8-10 ani, ea nemăritată în continuare, spre disperarea părinţilor.... Însă niciodată nu a existat din partea vreunuia dintre noi trei – vorbesc de mine și de cei doi colegi-soți, vreun gând anapoda, vreo suspiciune. M-a vizitat pentru câteva zile şi cea care avea să-mi devină prima soţie. Iar în toamna lui 1963, pe teren fiind, singur prin pustietăţi, m-am hotărât să o cer în căsătorie. A fost ca o revelaţie, ca o rupere de zăgazuri. Trăiam, prin dumbrăvile potopite de frunza ruginie a toamnei, o exaltare existenţială. Îmi e deosebit de viu în minte contextul emotiv. Şi mă frisona un cântec african: Aian-saian! Cu ritmul lui de marş, de neoprit. N-am mai aşteptat autobuzul cu care ar fi fost să mă întorc de pe traseu. Am luat-o pe jos, cale de zece kilometri, pe drumeaguri, la deal şi la vale, mereu singur, neîntâlnind pe nimeni care să mă scoată din transă; cu acel ritm vibrând în tot corpul. Nu am mai revenit asupra deciziei. La întorsul din campanie am abandonat-o pe doamna Boboc unor noi experimente cu chiriaşi de-o iarnă... Şi m-am mutat în subsolul de la Şosea...

Alexandru Bochiş-Borşanu - Vânătoare de filoruși la blocul 333, scara F (pamflet de provincie)

 

Vânătoare de filoruși la blocul 333, scara F (pamflet de provincie)

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

22 Decembrie 2024

 

Chem liftul care era sus la opt iar când se oprește la mine la cinci, se deschide ușa, surpriză, în cabină era Ghiță, vecinul meu, bun amic, om respectuos fost subofițer de grăniceri la Punctul de Trecere cu Ungaria. Fac pasul înapoi, așteptând ca Ghiță să continue coborârea. Îi fac semn să coboare. Dar nu apasă pe buton. Zâmbește!

- Hai intră vecine, intră, că încăpem, nu depășim nici greutatea.

Pășesc în lift, Ghiță îmi zâmbește mai larg. Când era militar activ era mai reținut, dar de când suntem amândoi civili, nu face diferența de grad. Acum, parcă vrea să-mi zică ceva, ceva complice.  Aștept să apese pe buton, dar nu o face.

- Chiar voiam să vă întâlnesc. Aici în lift e perfect, conspirat. Intru în cușcă. Știu că uneori așa făceați și dv. când intrați cu sursa în lift, chiar cu mulți oameni, vă plasa materialul și cobora la etajul următor; aici, acum în doi, nu ne poate intercepta nimeni.

- Da Ghiță, dar dacă nu ai telefonul la tine. Îl ai?

- Da dom´ colonel, e la mine, ultima producție smart.

- Păi Ghiță, ăsta nu numai că ne înregistrează, ne și fotografiază. Dar ce secrete vrei să discutăm? Că acum, de când suntem pensionari, ce mai...

- O să vă surprindă, dar se pare că nu ați ieșit din „în atenția” organului! Că așa se zicea, nu? Și trage Ghiță un zâmbet degajat, frate cu ironia.

- Da așa. Dar nu mai deținem informații secrete, suntem casați, nu în rezervă!

- Nu fiți foarte sigur! Acum ori ce scoateți pe goarnă, cu cine vă întâlniți pe Gugăl, ce ați cumpărat ieri prin Glovo și ce ați mâncat joi, totul se știe. Așa e logaritmul. Ați deschis calculatorul sunteți o foaie deschisă să vă citească oricine.

- Și totuși nu e absolut totul știut despre „cine e persoana”? Sunt și puncte albe din CV-ul unui om. Eu, am mai multe părți „construite” pentru a înclina balanța într-o parte, așa se cerea și așa au rămas. Dar, zic, apasă Ghiță butonul să coborâm și mai vorbim după ce rezolvăm misiunea în curs.

- Chiar voiam să vă întreb unde mergeți? Că am ceva de discutat cu dv.

- Ghiță eu mergeam să-mi iau o revistă din poștă. Mi-a comunicat un amic din București că mi-a apărut un articol într-o revistă și mi-a trimis-o.

- Și eu vă invit la o cafea aici jos la Delicia. Citim articolul, bem cafea și vorbim.

- De acord Ghiță, dar dacă e ceva „nedestinat publicității” lași telefonul acasă. Plusez eu pentru a intui cam ce vrea să discutăm „secret”.

Și Ghiță fără altă comandă apasă pe buton, dar pe opt, nu la P - parter. Și explică.

- Chiar e ceva confidențial, așa că depun smartul acasă și coborâm. Așa face.

Eu ridic revista de cutia poștală, o frunzăresc pășind spre Delicia. Intrăm, se vede treaba că Ghiță era client frecvent că îi spune pe nume chelnăriței, care ne întâmpină cu „bună ziua – poftiți luați loc”, cu accent unguresc. Nu greșesc.

- Bună Moarika, salută Ghiță imitând o fonetică maghiară. Două capucino leany.

Ne așezăm la masa de lângă geam. Zâmbitori fără stressul cu alegerile. Eu nu fusesem la vot. Toți candidații îmi păruse incompatibili cu asemenea responsabilitate.  Miroase a ciocolată și vanilie. Plăcut. Și brusc, Ghiță atacă frontal!

- Dom´ colonel, vorbiți rusă? - mă surprinde Ghiță cu întrebarea. Eu derutat total! Nu realizam unde bate. Ghiță îmi rânjește, văzându-mi grimasa de mirare.

-. Ghiță nu te înțeleg ...

-. Răspundeți-mi numai și apoi o să înțelegeți.

- Niet! E singura materie la care am rămas corigent în 22 de ani de școală.

- Deci știți rusă, că nu vă trecea dacă nu ați fi învățat-o! E logic, nu!

Mă las provocat de Ghiță și ca de obicei, reacționez spontan, sar să mă apăr.

- Ghiță eu îi urăsc de când eram mic, de când ne-au ocupat în octombrie 1944. Și intrând în jocul lui Ghiță continuu aproape inconștient. Măi, în 13 octombrie 1944 au intrat la mine în comună, aveam trei ani, iar mama striga: vin rușii, vin rușii și nu am apucat să fugim în adăpost. Ne-am închis în casă, mama m-a luat în brațe și priveam de după perdea. Am văzut cu ochii mei când peste drum la badea Gyuri i-a scos vaca din poiată și au înjunghiat-o cu baioneta, apoi au sărit mai mulți ruși și au despicat-o și hălcuit-o, au făcut foc în mijlocul ocolului și au fript carne de vacă pe jar și mâncau ca sălbaticii. Noroc că spre seară au plecat. Criminali!

Ghiță nu scotea un cuvânt. Ca să-l conving că urăsc rușii îi mai adaug o poveste.

- Măi Ghiță, de la mama am învățat că rușii sunt dușmanii românilor, când eram sus pe deal în Pădurice la sapă, îmi explica cu lacrimi în ochi că rușii ne-au furat  parte din țară Basarabia și cânta „Basarabie frumoasă pregătește-te mireasă / că-ți aducem pețitor / Sfântul nostru Tricolor.” Mama îi ura rău de tot. Începusem să prind și eu din melodia cu Basarabia. Iar mama mi-a atras atenția. „Copile, să nu cumva să cânți pe la școală că vine duba neagră și te ia.”  Văzusem tot de după perdea când a venit duba neagră și le-a răpit pe călugărițele lui Ghistin, mamă și fiică, motivul l-am aflat când am ajuns mare, că erau din Ordinul călugăresc Iezuit, interzis de bolșevici în România.

Stop! Spontan realizez că Ghiță m-a băgat pe un canal de exploatare în orb. Am mușcat. Dar și râd în sinea mea, cum acest Ghiță mi-a penetrat voința. Reacționez.

- Halooo! Ghiță dar unde vrei să ajungi! Ce-i cu întrebările ăstea? Ghiță! Și întind arătătorul spre pieptul lui în semn amenințare, că sunt afectat. Spune!

- Vai, vai, dom´ colonel, nu știți? E vânătoare de filoruși!

- Ghiță, tu ești serios? Ce-s prostiile ăstea? Filoruși! Asta-i bună! Dar îl privesc sever și îi dau de înțeles că aștept un răspuns serios, detaliat.

- Dom´ colonel de când a ieșit pe locul întâi acest filorus la alegerile prezidențiale s-a declanșat o vânătoare de filoruși. Mă mir că nu știți! Credeam că sunteți instruit.

- Instruit! De cine, de ce? Ghiță mă supăr. Zi tot Ghiță, zi ce și cum!

- Pe mine m-a chemat vecinul, domnul colonel Șandor de la doi, fostul meu șef de la grăniceri, și mi-a spus că avem misiune să descoperim filorușii de pe scară. Și mi-a dat mie sarcina să mă ocup de dv. Știa că suntem în relații bune. Mi-a zis; „de Secu te ocupi tu, știu că ești în relații bune, că îi duceai Kent pe vremuri” .

- Și tu Ghiță ai acceptat fără ezitare? M-ai trădat!

- Vă spun cinstit că m-a deranjat, dar nu l-am refuzat, a fost șeful meu, dar în final vă spuneam că „am sarcini”! Ce, nu știu eu când eram militar ce misiuni aveam!

- Și tactica de atac! E inițiativă proprie?

- Nu, m-a inițiat șefu´: „întâi vezi dacă știe limba rusă, că filorușii toți știu. Sau chiar  sârbește, că tot limbă slavă este!”

- Atât? Hai Ghiță, să nu-mi spui că asta a fost tot!  Leapădă-te de Satana! Și îi zâmbesc  complice, că îl înțeleg de misiune primită, din ordinul șefului.

- Ce nu știți dv. ?! O instruire adecvată: dacă ați fost în URSS, în Rusia, dacă aveți legături cu ruși, dacă ați citit literatură rusă, dacă aveți rude în Basarabia, etc.

- Apropos! Șandor, colonelul, știe limba rusă?

- Dom´ colonel a lucrat la Ungheni, era obligat să știe, aici la granița de Vest e de vreo cinci ani; știți și dv. de când s-a mutat pe scara noastră.

- Și ce vei scrie în „raport de investigații” ? Că sunt filorus sau nu! Că dacă am luat corigența înseamnă că vorbesc rusa.

- Știți ceva! Spuneți-mi ce să ciripesc, că nu scriu, nici chiar așa.

- Dar Ghiță, fii sincer de-a cui e Șandor ăsta? De-a lui Biden sau a lui Putin?

- Dom´ colonel, v-am spus doar că a fost șef de tură la Ungheni, era frate cu rușii, vorbește rusă și ucrainiană, cred că și poloneză. În engleză nu l-am auzit grăind.

- Bănuiești că e rusofil? Mai ai și alte argumente? Ce spui era firesc.

- Atunci de ce l-au mutat în Vest ? Că acolo era printre cei utili, dacă ne gândim doar la limbile slave ce le fluieră. Ah! Încă una. M-a îndemnat să votez cu ăsta de zice media că e filorus. Am discutat și altă dată cu el despre ruși. Zice că Putin la rădăcini e român! Că se numea Putină. Că în Moldova mulți poartă acest nume.

- Ghiță, Ghiță! Ajunge, gata m-ai convins. Hai să vedem ce găvărești în raport.

- Ziceți, eu bag la cap și deșert tolba la șefu´ în ogradă. Și zâmbește complice.

- În primul rând îi vorbești că ești prieten cu mine, că ai primit ultima carte cu dedicație pe care am scris-o, că beau votcă Stalinskaia, că vorbesc limba rusă. Ceva mai dificil, trebuie găsit un moment, să-i spui de contactele mele cu niște ruși și atunci scoți din buzunar o hârtie pe care ți-ai notat numele lor.

Zici: „șefu´mi-a pomenit și două nume de ruși cu care a avut relații, și atunci m-am scuzat și am plecat la toaletă, și le-am notat, uitați aici” ! Și-i dai biletul.

Ce e drept e drept, eu chiar cunosc doi ruși, destul de bine, așa că notează-ți-i: Alexei Ivanovici și Makar Devușchin. Iți spun și ție. Primul era un pierde vară, era un aventurier, jucător de ruletă și poker prin cazinouri, un tip șarmant, volubil, știa limbi străine, plăcut femeilor. Spera că odată tot va da lovitura la un câștig fabulos și se va îmbogăți. Îți dai și tu seama în ce condiții l-am cunoscut.

Apoi Makar Devușkin, ce să-ți zic? Era un funcționar inferior într-o gubernie, un om scăpătat, fără familie și fără perspectivă, care trăia de pe o zi pe alta cu speranța că va reuși cândva să-ți întemeieze o familie. Nu putea fi folosit pe profil dar era bun de răspândit zvonuri  și dat exemplu la prieteni „că așa nu”.

Apoi Ghiță te scuzi, că tu nu ești chiar expert în Internet și nu ai putut aborda tema influenței prin aplicațiile de pe Net, dar ești convins că le folosește.

Concluzia ce trebuia rostită de Ghiță: Borșanu e filorus, poate chiar influiencer și postează pe „TikTok” mesaje antidemocratice, antieuropene și vrea ieșirea din N.A.T.O.!

Misiune: toate mijloacele pentru fi oprit să meargă la vot!