ROATA
- un eseu de Acad. D. R. Popescu
Domnule
Dinu Săraru,
După cum se ştie
- sau se presupune! - istoria nu este o ştiinţă prea exactă! Sigur, se bazează
pe documente, pe mărturii, pe construcţii păstrate şi în pământ, dincolo de
vremi, pentru deliciul arheologilor, pe muze, precum Cleopatra sau Ana Pauker,
pe muzee ale tunurilor, avioanelor, bombelor, dar nu se bazează pe niscaiva
legi ale naturii, inoxidabile! De aceea, cu trecerea veacurilor, istoria,
scrisă cu precădere de învingători, mai poate fi - şi este! - mereu reorientată
spre alte formule ale adevărurilor… Lucru firesc, dacă ne gândim că şi
realitatea nemijlocită, trăită de noi, astăzi, ascunde sensuri pe care nici nu
le bănuim!… Aşa că e greu să
vorbim despre o istorie ideală. Sigur, cum nu prea există pe pământ lumi
ideale, nu prea pot fi nici istorii ideale, cu adevăruri unice! Aşa că ne
consolăm cu ideea că istoria - cel puţin pentru mine! - nu este identică
niciodată cu o realitate pe care o reprezintă… Totuşi!… Fiind de faţă, azi, la
Slătioara, câţiva istorici eminenţi, mi-aş permite, ca afon ce sunt în
cântărirea veacurilor, să fac o propunere care cred că ar mai consolida istoria
României! Noi, de obicei, prezentăm în manuale, în cărţi, în reviste,
personalităţile eroice ale secolelor, întemeietoare de neam, păstrătoare ale
tradiţiilor strămoşeşti… Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Mircea cel Bătrân,
Traian, Decebal, Brâncoveanu, Vlad Ţepeş, Horea, Cloşca şi Crişan… Foarte bine!
Le mai ridicăm şi statui! Foarte bine! Dar nicăieri nu întâlnim în cuprinsul
geografiei noastre o statuie a trădătorilor de
Când vine vorba
de Vlad Ţepeş nu uităm să-l poreclim Dracula - ca şi cum tragerea în ţeapă ar
fi fost un patent al său, nu al drăgălaşilor cadânofili!… A, Ştefan cel Mare -
era un mare muierareţ, un mare muiercea! Şi aşa mai departe! Da… Dar despre
marii noştri ticăloşi tăcem-mâlc!
Domnule
Larry L. Watts,
Miracolul Chinei
contemporane mulţi analişti îl pun pe seama coabitării dintre socialism şi
capitalism! Mulţi inşi invocă sintagma unui mare politician chinez referitoare
la pisici! Fie albă, fie neagră, orice pisică e bună dacă mănâncă şoareci!
Eu aş îndrăzni
să identific extraordinara evoluţie a Chinei cu o scenă emblematică văzută
într-un cimitir din singura ţară din lume care ar merita să aibă pe cer o lună
a ei!.. Da, mi s-a arătat într-un cimitir mormântul unui viteaz şi important
împărat, care, trădat de un apropiat al său, a fost ucis de duşmanii săi…
Întâmplări cu trădători destoinici au devenit în istorie o banalitate! Însă în
cimitirul acela din China banalitatea trădării a căpătat ceva sublim: în
prelungirea mormântului împăratului ucis, la picioarele împăratului ucis, cum
am mai putea spune! - era îngropat trupul trădătorului! Ca să nu fie niciodată
uitat!… Timpul să nu-l despartă în veci pe cel trădat de trădătorul său!
Chinezii să-i descopere mereu împreună! Şi-i descoperă, zilnic, şi-şi spun
părerea! Scuipând! Părerea vizitatorilor este atât de evidentă încât
îngrijitorii cimitirului au fost nevoiţi să acopere însemnele din piatră ale
trădătorului cu un înveliş din plastic… Da, ca scuipatul chinezilor să nu
strice efigia trădătorului!…
Grija aceasta a
chitailor pentru complexitatea istoriei mă determină şi pe mine să le propun
eminenţilor istorici aflaţi azi la Slătioara să mă sprijine în demersul
înfiinţării măcar a unui cimitir cu statuile trădătorilor, hoţilor,
criminalilor şi călăilor autohtoni - dacă nu se poate realiza, din cauza crizei
economice mondiale, pe tot cuprinsul ţării, mai multe mausolee întru nemurirea
acestor gunoaie emblematice!
Domnule Dan Berindei,
Pentru început aş da doar două
nume cu care am putea scrie o nouă istorie a României! Primul nume ar fi al lui Bicilis
- ca s-o luăm de la strămoşul Decebal, de! - cel ce le-a dezvăluit romanilor
râul în adâncul căruia fusese ascuns aurul dacilor! Bicilis, desigur, ar merita
măcar un bust din aur!
Al doilea ins
pentru care pledez ar fi inconfundabilul Anton Grancsa, din Sebeş-Alba, călăul
care i-a tras pe roată pe Horea, Cloşca şi Crişan, călăul care s-a tot
încontrat cu imperiul de la Viena până şi-a câştigat drepturile de călău, pe
care le merita! Trebuie să nu subestimăm eforturile sale pentru a obţine
drepturile călăilor!… După cum se ştie, dumnealui, fiind angajat la Sebeş - în
funcţia de călău! - n-a fost plătit pentru munca desfăşurată la Alba Iulia,
când i-a tras pe roată pe Horea, Cloşca şi Crişan! Aşa că nefiind vorba de o
muncă voluntară de călău, dânsul şi-a cerut drepturile! Şi le-a obţinut! Adică:
pentru munca depusă în mânuirea roţii, întru tocarea trupurilor lui Horea,
Cloşca şi Crişan, a primit o sumă cu care putea să-şi cumpere 7 boi la târgul
de la Cioara!
Iată cum s-a
ridicat din cuprinsul ţării dacilor de altădată şi al României de azi un bărbat
demn, un profesionist care, în aspiraţia sa către înălţimea unei mari idei - a
drepturilor călăilor! - şi-a văzut visul cu ochii!
Sebeşul, locul
de baştină al lui Anton Grancsa, ar putea fi definit ca un centru iniţiatic, în
care propria existenţă se poate împlini plenar!… Pe lângă viaţa cotidiană,
rutinieră, călăul Anton a putut desăvârşi - chiar şi pentru posteritate! - o a
doua lume - nu în ceruri, precum visa naivul sfânt Anton! - ci pe pământ: o
lume ideală, o suprastructură ideală, în care drepturile călăilor pot fi
obţinute şi respectate!
Anton Grancsa
reprezintă - pentru mine cel puţin! - o pledoarie pentru libertatea spirituală!
Mai mult chiar: o pledoarie pentru o libertate absolută, fără nicio
responsabilitate! Căci el a împlinit o hotărâre a imperiului de la Viena! Apoi,
Anton din Sebeş, a mai desăvârşit cu brio ceva ce alţii cu greu ar fi putut
împlini: trăgând pe roată doi oameni vii şi un om mort, Grancsa a lichidat
componenta sacră a vieţii cotidiene! Tragerea pe roată a numiţilor Horea,
Cloşca şi Crişan - nişte ţărani răsculaţi! - s-a transformat într-un spectacol
foarte plăcut pentru unii dintre poporeni!… Anton din Sebeş, dintr-un simplu
călău de provincie, a devenit reprezentantul unei instituţii imperiale de
lichidare a nemulţumiţilor, a devenit un bun şi util cetăţean al puterii de la
Viena! El a făcut din munca sa un crez, o religie - chiar dacă nu suntem siguri
că domnia sa îşi făcea sau ba, pe piept, înainte de tragerea pe roată a unui
răsculat, semnul crucii! Putea fi vorba chiar de o nouă religie, care nu
necesita neapărat prezenţa lui Dumnezeu! De ce să nu fi fost Grancsa un
protocronic - unul dintre înaintemergătorii celui ce a spus că Dumnezeu a
murit?!
Domnule
Dinu C. Giurescu,
Oricum, Grancsa
este un înalt precursor al izgonirii sacrului din profan, inaugurând, la Alba,
printre ardeleni, filosofia călăului modern… El a statuat şi un univers moral
al muncii sale - cerându-şi drepturile după o profundă şi lucidă contemplare a
tragerii pe roată a acelor trei răsculaţi! Alba-Iulia, astfel, a ajuns un
spaţiu în care timpul nu se mai împotmoleşte, bicisnic, de o roată! Filonul
intelectual al demersurilor lui Grancsa pentru cucerirea drepturilor călăilor a
eliberat istoria noastră de obsesia declinului!… Da, prin ideile şi muncile
sale, Grancsa merită o statuie, lângă o roată veşnic rotitoare, precum rotirea
neîncetată a istoriei!
Trebuie
subliniat faptul că Anton Grancsa n-a spus niciodată că el a rezistat prin
cultură, drept pentru care n-a manifestat niciodată vreo indispoziţie faţă de
viaţa politică din imperiu; însă, ce e adevărat e adevărat, el n-a încetat să
se exprime pentru sine, cerându-şi drepturile cu minuţiozitate, fără invective
romantice şi fără lirismul din cântecele populare… El, credincios propriei sale
religii utilitare, era convins că existenţa lui Horea, Cloşca şi Crişan nu era
necesară, din moment ce propria sa viaţă era necesară pentru libertatea şi
propăşirea imperiului! Ei, da, crima, justificată prin peceţi militare, avea o
proprietate unică în posibilitatea actantului din Sebeş de a-şi îmbunătăţi
proprietatea individuală! 7 boi e ceva! Da, câştigându-şi drepturile pe care
le-a solicitat imperiului vienez, Anton Grancsa - stârpind răul politic şi
social cu o roată! - şi-a satisfăcut competenţa şi umanitatea în faţa propriei
conştiinţe!
În faţa
zgândărerilor imperiului sacrosant de către nişte ţărănoi, Anton din Sebeş,
punând în mişcare roata izbăvirii Vienei de orice vină, a simţit că devine
virtutea în persoană! Tragerea pe roată a românilor răzvrătiţi l-a fascinat.
Tăria conştiinţei sale profesionale s-a călit şi în execuţiile de la Deva!
Roata era un
evaluator al progresului şi un câştig al modernităţii! Nu trebuie uitat nici
faptul că Anton din Sebeş a urmat câteva cursuri de perfecţionare în
străinătate - şi chiar şi în capitala imperiului! Dacă bravii săi confraţi de
la Braşov mai erau blamaţi pentru că îndeplineau cică nişte treburi murdare -
execuţiile! - Grancsa ştia că adevărul era mai nuanţat, deoarece călăii de sub
Tâmpa, fiind umani, acceptau, pe lângă alte munci specifice, şi posibilitatea
de a-i înhuma în cimitir pe sinucigaşi!
Grancsa Anton a
fost un artist, ce mai calea-valea! Ne-a lăsat drept moştenire - trebuie să
repetăm şi pentru surzi! - roata!
Roata este o
provocare şi către un progres industrial, pentru construirea unor roţi
inteligente care să poată modifica raiul şi iadul la minut! Materia vie trebuie
altfel organizată - mai ales de când pământul a devenit mai greu datorită
înmulţirii haotice a oamenilor! Era cazul să se pună punct mimării sacralităţii
umane… Era cazul să se pună capăt libertăţii unor răzvrătiţi de a se bucura de
privilegiul de a trăi! Grancsa ne-a demonstrat, la Alba-Iulia, că totul se
poate, că totul e posibil când îţi cucereşti libertatea de a nu răspunde de ce
faci!
Domnule
Ion Scurtu,
Urmaşii
sebeşanului au fost la înălţimea sebeşanului, şi chiar l-au depăşit! Conştiinţa
lui Anton Silvoiţă, învârtindu-se ca o roată, când la stânga, când la dreapta,
nu s-a poticnit niciodată de Dumnezeu. Când a cerut arestarea şi condamnarea
lui Maniu şi Brătianu, sub semnătură proprie, îşi justifica umanitatea în faţa
propriei sale conştiinţe revoluţionare. Cu faţa murdară de sânge, a cerut mai
apoi, revoluţionar, triumful democraţiei prin moarte! E un erou polifonic Anton
Silvoiţă! E păcat să n-aibă şi el o statuie, măcar din acelaşi aluat cu el!
Căci el este apostolul unui crez politic ce pune la baza rezolvării unor
conflicte cetăţeneşti violenţa instituţionalizată, adică moartea
instituţionalizată!
Acestor indivizi
care sunt satisfăcuţi de sine şi de propriile lor fapte - merită să li se facă
statui! Căci conştiinţa lor este mândră de propriile lor fapte.
Anton Grancsa
nu-şi punea decât problema dobândirii drepturilor care să-i recompenseze munca
eficientă cu dalba roată! Pe el nu-l interesau cauzele care i-au adus pe nişte
ţărani în faţa morţii, în faţa roţii! El nu-i judeca, el nu-i condamna, el doar îi executa. Îşi făcea
meseria. Câştiga o pâine. Din foaita lui s-au tras atâţia zeloşi care l-au
întrecut în fapte şi simţiri: bărbaţi viteji care au făcut parte din diverse
plutoane de execuţie! Şi ei ar merita să aibă statui! Aleea acestor
personalităţi machiavelice n-ar trebui să lipsească din parcurile oraşelor! Apăsând pe trăgaci, la
comandă, ei au conştiinţa liniştită, pentru că şi-au făcut datoria faţă de
patrie! Anton din Sebeş şi-a făcut datoria faţă de imperiul de la Viena,
folosindu-se de o roată, transpirând din greu pentru o bucată de pâine şi
câţiva boi! Urmaşii săi sebeşeşti au depăşit roata!
Domnule
profesor Roşca,
Noua istorie a
României trebuie să înceapă cu o carte albă a criminalilor, hoţilor,
trădătorilor, călăilor… Ei trebuie puşi în rangul şi gradele pe care le merită
cu prisosinţă, ca numele şi renumele să nu li se piardă în anonimat! Trebuie
ţinut cont de faptul că ei au comis fapte, - da, fapte! - pe care le-au
considerat eroice, spre deosebire de Anton Grancsa care nu s-a considerat un
erou: el a fost doar tracasat de nerecunoaşterea adevăratei valori a muncii
sale şi nu s-a lăsat până ce Viena nu i-a satisfăcut orgoliul de a avea - prin
banii primiţi! - conştiinţa împăcată; pentru ca drepturile călăilor să fie
apreciate la justa lor valoare economică!
Înalt Prea Sfinţia Voastră
Gherasim, Înalt Prea Sfinţia Voastră Emilian, aş dori să fac două precizări. Prima: această
categorie de inşi despre care am făcut vorbire - fără să le pomenesc numele la
toţi, fireşte! - n-are nici în clin nici în mânecă, la orice oră din zi şi din
noapte, cu Iuda! Iuda este un personaj extrem de complex! A doua precizare: bunicul meu
dinspre tată, Dumitru Popescu, a fost paracliser în Dănceu, Mehedinţi. Bunicul
său şi stră-străbunicii săi au fost preoţi de ţară - cu numele Popa. Sunt
ortodox. Dar asta nu mă împiedică să-mi pun uneori nişte întrebări mai nu ştiu
cum!… Oare Dumnezeu, când a făcut lumea, n-a folosit doar materia - uscatul,
apele etc.! - şi mai puţin a folosit spiritul?… Parcă doar când i-a plămădit
din pământ roşu pe Adam şi Eva a însufleţit materia cu duhul său - şi s-a văzut
ce catastrofă a rezultat! Materia, înnobilată de spiritul divin, a dorit - cu
contribuţia şarpelui, evident! - să devină egală cu Dumnezeu şi a început să
mănânce mere!
Dintre apostoli,
mie mi se pare că Iuda este cel mai apropiat şi cel mai îndepărtat de
contemporaneitate: mai apropiat, prin legea sa, preluată marxist şi de bănci, a
acumulării de arginţi; mai îndepărtat, prin moartea sa care mi se pare chiar
mai tragică decât a lui Brâncoveanu şi decât chiar a lui Iisus! Iisus a fost
judecat, condamnat de poporeni şi executat pe cruce de soldaţii Romei, străbuni
şi de-ai noştri!… Apoi, Iisus, dacă ar fi fost mai mult om decât duh divin s-ar
fi putut salva, măcar amânând răstignirea… S-ar fi putut salva uitând măcar o
clipă - da, o clipă! - de mântuirea oamenilor, având mai multă milă faţă de
pătimirile Mamei Sale, Fecioara Maria!
Moartea lui Iuda
de ce mi se pare o tragedie cumplită, fără egal mai ales în contemporaneitate?
Pentru că Iuda i-a dat vieţii sale un sens absolut bulversant, tragic, desigur,
pentru că a trăit din plin propria sa judecare, propria sa condamnare şi propria
sa execuţie!
Eu nu-i prea
găsesc un seamăn în spiţa neamului nostru danubiano-pontic: nu prea ştiu pe
cineva care să plătească singur pentru propriile sale opinii şi pentru
propriile sale fapte.
Aştept din
partea istoricilor să-mi propună un nume, ca să pot scrie o piesă ce-ar putea
avea titlul Discipolul omului ce şi-a legat viaţa de un smochin.
Ei, care ar fi
mobilurile, domnule Dinu Săraru, transformării celui ce i s-a făcut un bine în
reversul binelui, care ar fi cauzele convertirii binelui în crimă? Să ne ataşăm
înţeleptei vorbe din bătrâni - „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”? Ce e de
făcut? Istoria ar trebui să ne dea niscaiva răspunsuri… Domnule Berindei,
domnule Giurăscu, domnule Larry L. Watts, domnule Ion Scurtu - la lucru!
A, domnule iubitor de artă, era
să-i scap din vedere pe criminalii din balade! Verişanii păcurăraşului din Mioriţa
ar merita şi ei să facă parte dintr-un grup statuar - în care tânărul ciobănel,
alături de oiţa plăviţă, să-i aştepte pe aceştia, la apus de soare - ca să-l
omoare!… Moartea păcurăraşului i-a eternizat şi pe criminali! Cum ar arăta
statuia mândrului ciobănel privit cu dulceaţă de viitorii săi asasini?
Păcurăraşul a devenit un martor al credinţei în absolutul sublimei nuntiri
cosmice, în care soarele şi luna, brazii şi păltinaşii nu lipsesc!…
Ar fi ceva,
domnule amfitrion, ca în cimitirul acela magnific din China!
Domnule prieten
al artiştilor, nu vă gândiţi să finalizaţi un muzeu - „Roata”, un
muzeu-parc-mausoleu-cimitir cu statuile gunoaielor neamului românesc, din care
să nu lipsească dacul Bicilis şi măcar unul dintre soldaţii romani care l-au
răstignit pe Iisus?
N.R. -
Eseul a fost scris sub forma unei epistole deschise adresată - cu prilejul
decernării Premiilor „Nişte Ţărani”, ediţia 2011 - Preşedintelui Fundaţiei,
Dinu Săraru, Arhiepiscopului Gherasim al Râmnicului şi, fireşte, premianţilor,
acad. Dan
Berindei, domnului Larry L. Watts, acad. Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Ioan
Scurtu, prof. univ. dr. Ion Gheorghe Roşca şi † P.S. Emilian
Lovişteanul.
trimis de: MARIAN ILIE
