ÎNVĂȚĂTURI
DE BAZĂ
-
SF. MACARIE EGIPTEANUL -
Cum menținem dragostea dintre frați?
Datori sunt frații să arate multă dragoste unii față
de alții și să trăiască în sinceritate, în lipsă de răutate, în iubire și în
pace, și să ducă luptă și război cu cele dinlăuntrul lor.
Orice ar face, se cuvine să aibă ca temelie a
relațiilor dintre ei iubirea. Numai așa poate să existe armonie în preocupările
lor...
După cum omul este dator să ducă luptă cu sine în
afară, tot așa este dator să ducă război și luptă înlăuntrul său, cu gândurile.
Domnul așteaptă de la tine să te mânii împotriva ta însăți, să te lupți cu
mintea ta, să nu cazi în învoială, nici să te complaci în gândurile cele rele.
Raportul dintre voință și putere în a birui păcatul
Omului îi este imposibil să dezrădăcineze păcatul cu
puterile sale. Datoria omului este să se opună, să se lupte cu păcatul, însă
singurul care-l poate dezrădăcina este Dumnezeu.
Dacă sufletul rabdă atacurile celui rău și nu se
moleșește, sfârșește prin a deveni mai tare, prin a distinge mai bine între
bine și rău și prin a repurta biruință asupra păcatului.
Păcatul îl muncește pe om, până când acesta devine
bărbat desăvârșit...
Dacă spui că puterea cea potrivnică este mai tare ...
atunci indirect spui că Dumnezeu a fost nedrept atunci când a condamnat
omenirea, pentru că s-a supus lui satan... Dar mintea este în stare să reziste,
că are tot atâta putere ca și păcatul, și că sufletul, atunci când cere, obține
ajutor și sprijin de sus și biruiește.
Cum biruim firea păcatul?
Atunci când Domnul vede pe cineva ferindu-se cu zel de
desfătările vieții, de grijile materiale, de legăturile pământești și de
cugetele cele zadarnice, îi dă Harul Său... să se păzească nevătămat.
În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva
străin de firea noastră, a intrat răutatea patimilor, care prin obișnuință,
ne-a devenit a doua fire. Se cuvine, deci, ca iarăși să o îndepărtăm, cu
ajutorul Darului Duhului, acel element străin de firea noastră, și să fim
readuși la curăția cea dintâi.
Este nevoie doar să se nevoiască cineva să fie iubit
și să-i placă Lui, ca să cunoască direct bunurile cele cerești...
Dacă ni se pare lucru greu și imposibil a ne îndepărta
de multele noastre păcate... să ne aducem aminte că Domnul, venind în lume, a
făcut, întru bunătatea sa, pe cei orbi să vadă, a vindecat pe cei slăbănogi, a
tămăduit toată boala din popor, a înviat pe cei morți... a făcut pe cei surzi
să audă...
Domnul ne-a îndemnat să cerem de la El, fără sfială și
neîncetat, darul Harului Său. El este mereu gata să ne dea ajutorul Lui.
Cum lucrează diavolul spre a-l împiedica pe om?
Stăpânul răutății este un fel de întuneric rațional,
aducător de răutate și de moarte, și un fel de vânt ascuns și sălbatic, ce
răvășește neamul oamenilor de pe pământ, învăluie pe oameni cu gânduri
nestatornice, le amăgește inima cu poftele lumii și umple de întunericul
neștiinței, de orbire și uitare...
Cugetul preocupat de propriu-i orgoliu născocește
săgeți, pe care le trimite prin limbă, sub formă de cuvinte necuviincioase,
împotriva aproapelui... Toate aceste necuviințe se întâmplă când omul nu se
leapădă de sine și iubește ceva din această lume. Așa ia naștere orice păcat și
faptă rea. Răutatea ademenește și îndeamnă voința spre poftele cele lumești,
spre înșelăciunea și plăcerea trupească.
Orice ar iubi cineva din lumea aceasta, îi îngreuiază
mintea, i-o stăpânește și nu-i îngăduie să se ridice. ... Patima pe care cineva
o iubește și împotriva căreia nu luptă cu bărbăție, îl stăpânește, îl
îngreuiază și devine pentru el piedică și lanț, ca să nu-și poată ridica mintea
către Dumnezeu.
Puterea Harului în ispite
Pe când sufletul, care este atras și iubește cu
adevărat pe Domnul, se leagă de El cu toată puterea și primește de la El
ajutorul harului. Se leapădă de sine și nu dă ascultare sfatului minții sale -
pentru că știe că în aceasta se strecoară în chip viclean, sfatul celui rău,
care ne amăgește - ci mai degrabă se lasă în seama Cuvântului Domnului... și se
predă Domnului.
Toate poruncile Domnului devin ușoare, dacă-și
păstrează întreagă iubirea față de El. El ușurează și alină orice necaz și
întristare. Puterea divină zdrobește puterile răutății, care pun curse
sufletului.
(Extrase din Sf. Macarie Egipteanul,
Omilii duhovnicești)
CREDINCIOSIA
MIRESEI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ori auzi ca o sotie cinstita si credincioasa pe nimeni altul nu iubeste
decât pe barbatul ei si nimanui nu se straduieste a-i face pe plac decât lui.
De la însotirea cea trupeasca, îndreapta-ti mintea spre cea duhovniceasca, în
care crestinii s-au logodit prin credinta cu Mirele Ceresc, Hristos Domnul.
Despre aceasta Sfântul Pavel le vorbeste astfel credinciosilor din Corint:
„V-am logodit unui singur Barbat, ca sa va înfatisez lui Hristos fecioara
neprihanita” (2 Corinteni 11, 2). Cugeta dar cum trebuie crestinii sa-si
pazeasca dragostea pentru Mirele lor cel Ceresc! Cugeta cum se cuvine sa se
departeze de iubirea necurata a acestei lumi, sa se alipeasca numai de Hristos,
sa-I fie Lui bineplacuti, ascultatori si vrednici de a fi îndragiti, sa
plineasca sfânta Sa voie si sa nu iubeasca pe nimeni afara de El si pentru El,
daca voiesc Lui sa-I ramâna credinciosi! Trufia, iubirea de slava, de placeri
trupesti si de argint, precum si celelalte pofte ale acestei lumi sunt întocmai
ca o curva, de care crestinul îsi alipeste sufletul iubind cinstirea, slava,
argintul, aurul, placerea si celelalte împatimiri si Îl paraseste astfel pe
Hristos, Mirele cel nemuritor, dându-si sufletul sau dragostei lumesti ca unei
mârsave curve. O! Cât de greu pacatuiesc crestinii împotriva lui Hristos, Care
i-a iubit si s-a dat pe Sine pentru ei, cei ce nu I-au pastrat acea
credinciosie pe care, intrând în crestinatate, au fagaduit a o pazi pâna în
sfârsit! Astfel, de buna voie si spre marea lor nenorocire, ei se lipsesc de
toate acele bunatati duhovnicesti de care au fost învredniciti la Botez. Nu în
zadar Sfintii Apostoli ne îndeparteaza pe noi de la iubirea acestei lumi. „Nu
iubiti lumea, nici pe cele ce sunt în lume”, ne graieste Sfântul Ioan (1 Ioan
2, 15). „Dragostea lumii acesteia vrajmasie este fata de Dumnezeu. Asadar, cel
ce vrea sa fie prieten cu lumea I se face vrajmas lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).
Atât de vatamatoare este iubirea lumii, încât cel care a îndragit-o Îi este
vrajmas lui Dumnezeu – lucru de care ne înfricosam si numai gândindu-ne la el,
cu toate ca omul orb nu poate sa-l priceapa!
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 85.
NAZUINTA
SPRE LUMINA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Aici pe pamânt, toate nazuiesc spre lumina soarelui, a lunii sau a focului, si
nu vor, le e urât si tânjesc când se afla în întuneric; dar marea majoritate a
oamenilor nu cauta lumina vesnica a Împaratiei Cerurilor si nu se înspaimânta
de întunericul vesnic si de nepatruns; ba chiar multora le place sa fie în
întunericul pacatului, si nu vin la lumina, ca sa nu se dea în vileag faptele
lor. Fratilor si surorilor care ati cazut în întuneric, fie-va mila de
sufletele voastre nemuritoare, nazuiti spre lumina vesnica, parasiti cât mai
repede cu putinta întunericul vesnic, timpul zboara repede! „Eu sunt Lumina
lumii; cel ce vine dupa Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vietii” (Ioan 8, 12).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Liturghia:
Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 101
FURTUNA
-
Parintele Paisie Olaru -
La vreme de ispita una sa faci: sa te rogi si sa rabzi pâna vine slobozirea. Ai
vazut, când vine ploaia cu fulgere, cu tunete si furtuna, fugi în casa la
adapost; iar dupa ce trece furtuna iesi din nou afara. Asa si în manastire.
Când vin ispitele si te împresoara, fugi la rugaciune în biserica, fa un
paraclis la Maica Domnului, închina-te la Sfânta Cruce, citeste o catisma sau
doua din Psaltire; iar dupa ce trece ispita si se face linistite în suflet,
iesi din nou la ascultare si multumeste lui Dumnezeu ca te-a acoperit în vremea
necazului.
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed.
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 43
IMPREJURARILE
EXTERIOARE
-
Parintele Arsenie Boca -
În realitate împrejurarile, oricât de curioase ar fi – si poate cu atât mai
mult –, nu sunt decât excitatii din afara care declanseaza mecanismul nostru
metafizic: cresterea noastra spirituala – devenim practic si real, constienti
si de cealalta dimensiune a existentei, al carei umil suport biologic putem fi
si noi, cei în cauza.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 84
ȘTIINȚA
ȘI DUHOVNICIA
-
IOAN VLĂDUCĂ -
Folosul duhovnicesc al științelor
Sfinţii Părinţi, cunoscând folosul ştiinţelor,
îngăduiau tinerilor să se ocupe cu acestea, respectând anumite principii.
Sfântul Grigorie Palama spune că este bine să te ocupi puţin cu studiul
limbilor, cu retorica, cu istoria, cu tainele naturii, cu ştiinţa logicii şi cu
figurile geometrice. Şi aceasta, nu numai pentru a le putea întrebuinţa la
ceva, ci şi pentru că antrenează ochiul sufletului pentru a putea discerne
lucrurile. Dar a rămâne ataşat lor tot timpul e rău.[1]
Prin aceste cuvinte, Sfântul Grigorie arată atât
folosul ştiinţelor cât şi limitele lor. Este folositor să studiem ştiinţele,
fiindcă antrenează ochiul sufletului pentru a discerne bine lucrurile. Studiul
ştiinţelor este un antrenament intelectual care constituie o bună pregătire
pentru studiul duhovnicesc. Dar a rămâne ataşat ştiinţelor tot timpul e rău,
fiindcă ştiinţele sunt limitate la lumea aceasta. Prin ştiinţe putem ajunge
doar la concluzia că există un foarte înţelept Creator al acestei lumi. Ştiinţele
nu ne dau posibilitatea să înaintăm mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu. De
aceea spune că este rău să rămânem atașați de ele tot timpul.
Ortodoxia nu este împotriva științei
Ortodoxia nu este nicidecum împotriva minții umane și
a științei. „Noi nu condamnăm mintea și științele, ci abuzul și reaua lor
întrebuințare și venerația nemăsurată ce li se acordă”[2], spune Sfântul
Grigorie Palama. Ce înseamnă „abuzul”? Ce înseamnă „reaua lor întrebuințare”?
Ce înseamnă „venerația nemăsurată ce li se acordă”?
Abuzul este preocuparea exagerată cu științele, în
dauna vieții duhovnicești.
Reaua întrebuințare a științelor înseamnă folosirea
lor într-un mod în care se încalcă voia lui Dumnezeu.
Iar venerația nemăsurată ce li se acordă este
exagerarea valorii științelor, falsa impresie că științele pot explica orice
sau că sunt necesare pentru mântuire.
Deși nu sunt necesare pentru mântuire, științele
contribuie la formarea intelectuală și chiar duhovnicească.
Importanța științelor
Pentru copiii și adolescenții din vremea noastră,
științele autentice sunt foarte importante deoarece:
-arată înțelepciunea cu care Dumnezeu a creat toate
componentele universului;
-permit combaterea științifică a ateismului și
evoluționismului;
-permit combaterea științifică a practicilor nocive
(avort, contracepție, fumat, consum de droguri, abuz de alcool, etc) ;
-ocupă timpul cu ceva folositor;
-disciplinează mintea;
-întăresc voința și statornicia;
-oferă o motivație bună pentru continuarea studiilor;
-au aplicații practice în multe domenii de activitate,
dând posibilitatea viitorilor tineri să fie de folos neamului nostru.
În cartea sa, intitulată Logica, Sfântul Ioan
Damaschin îi îndeamnă pe cititori „a se sui prin simțiri către Cel mai presus
decât toată simțirea și înțelegerea, Care este Pricinuitorul tuturor și
Ziditorul și Făcătorul. Că din frumusețea zidirilor Sale pe potrivă se vede
Ziditorul”.[3]
Prin urmare, să studiem și să folosim și noi științele
spre slava lui Dumnezeu!
Bibliografie
Sfântul Ioan Damaschin, Logica, Ed. Sim Art, Craiova,
2007.
Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului
Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
Asterios Gerostergios, Sfântul Fotie cel Mare, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2005.
Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev, Când sufletul este
bolnav, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005.
Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui
nostru Fotie Patriarhul Constantinopolului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa.
Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui
nostru Grigorie Palama Arhiepiscopul Thessalonicului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed.
Egumeniţa.
Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui
nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed.
Egumeniţa.
CARTEA
LUMII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Lumea, opera Dumnezeului celui Viu, a lui Dumnezeu cel plin de întelepciune,
musteste de viata. Pretutindeni se gaseste viata si întelepciunea, pretutindeni
descoperim expresia gândirii, în ansamblu ca si în fiecare detaliu. Iata
adevarata carte din care se poate învata, desi mai putin explicat decât prin
Revelatie, sa cunoastem pe Dumnezeu. Înainte ca lumea sa fie, Dumnezeu singur
era viu si infinit. Iar când lumea a fost chemata din neant la existenta,
Dumnezeu, desigur, n-a devenit o fiinta finita; toata plinatatea vietii si a
infinitului locuieste în El. Dar aceasta plenitudine de viata si de infinit se
exprima, de asemenea, în creaturile vii si organizate, al caror numar este
aproape infinit si care sunt înzestrate cu viata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 62-63
CEL
MAI BUN BUCATAR
-
Parintele Paisie Olaru -
Stând batrânul Parinte Paisie într-o zi de vorba cu ucenicii sai, i-au cerut
cuvânt de folos sufletesc, iar el le-a raspuns: Iata ce, parintilor. Fiecare
îsi pregateste mâncarea dupa gustul si placul sau. Daca i se pare dulce, o mai
acreste, daca i se pare nesarata, îi mai pune putina sare si verdeturi si o
face cum îi place; si daca îi place lui, place la toti. Eu asa cred. Tot asa se
întâmpla si cu viata duhovniceasca a fiecaruia. Fiecare dintre noi îsi
pregateste mântuirea dupa cum crede el, cum voieste si cum poate, dupa râvna si
harul pe care i le-a dat Dumnezeu. Spun batrânii ca foamea este cel mai bun
bucatar, iar saracia cel mai bun gospodar. Tot asa si cu mântuirea sufletului
nostru. Râvna, rugaciunea si smerenia ajuta cel mai mult pe calea mântuirii.
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed.
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 35-36
SF.
ATANASIE - PĂRINTELE ORTODOXIEI
-
SF. ILARION FELEA -
Sf. Atanasie cel Mare, Părintele Ortodoxiei
Viața acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii este
vestită pentru luptele lui cu ereticii arieni (ai lui Arie) și cu împărații din
vremea aceea. Atanasie s-a născut pe la anul 295 în orașul Alexandria din
Egipt. Părinții săi, pe cât se vede din creșterea religioasă a copilului, erau
creștini. Despre tatăl său, cu numele Petros, se spune că a fost episcop. Când
era copil, Atanasie se juca cu alți copii pe țărmul Mării Mediterane. Îi plăcea
îndeosebi să facă slujbe bisericești și să se joace de-a botezul cu ceilalți
copii. Îi boteza așa cum vedea el că slujesc episcopii și botează preoții în
biserică. De tânăr s-a îndeletnicit cu cercetarea bisericii și cu învățăturile
religiei creștine.
A cunoscut și filosofia păgână, dar puterile sale de
muncă le-a închinat studiului Sfintei Scripturi, pe care o cunoaște ca nimeni
altul din vremea lui. Încredințat că învățătura nu este de ajuns ca sufletul să
se mântuiască, Atanasie s-a retras câtva timp în pustie, lângă pustnicul
Antonie cel Mare, cel mai mare și mai cunoscut din vremea aceea, lângă care s-a
deprins cu virtutea.
Diacon și teologul surpător al lui Arie
Nu peste multă vreme, Atanasie s-a întors în
Alexandria, atras de zvonul luptelor care începuseră între Ortodoxie (dreapta
credință) și eterodoxie (eresul lui Arie). Sfântul patriarh de atunci,
Alexandru din Alexandria, îl hirotonește diacon și îl numește scriitor al său.
De acum, Atanasie începe – plin de râvnă sfântă – lupta cu arienii, care
învățau că Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, nu este născut din Dumnezeu, ci
făcut; nu este deoființă cu Tatăl, ci o făptură a Tatălui.
Încă din anul 318, Atanasie descoperă și denunță
eresul lui Arie și învață că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat. Că El „S-a făcut om, ca și noi să ne îndumnezeim”. Că „El nu a fost
întâi om, care pe urmă S-a făcut Dumnezeu, ci a fost Dumnezeu și S-a făcut mai
târziu om, ca să ne îndumnezeiască”.
La anul 325, Atanasie împreună cu părintele său,
bătrânul patriarh Alexandru, ia parte la soborul cel mare din Niceea (lângă
Constantinopol), unde, cu toate că rangul de diacon încă nu-i îngăduia, ia
parte la discuții, apără Ortodoxia și înfruntă cu putere eresul lui Arie.
45 de ani în apărarea ortodoxiei împotriva lui Arie
După trei ani, la 328, este ales patriarh în
Alexandria și începe cu și mai dârză împotrivire lupta cu eresul lui Arie,
luptă care va dura 45 de ani, până la moartea sa.
Împreună cu alți Sfinți Părinți ai Bisericii, el apără
tainele învățăturii creștine, care – zice el – trebuie primite și păstrate cu
sfințenie, așa cum au fost lăsate de „Domnul Care le-a dat, de Apostolii care
le-au propovăduit și de Părinții care le-au păzit”. În lupta sa cu eresurile,
Atanasie și-a făcut și dușmani, unii în rândul episcopilor Bisericii, cum au
fost episcopul Eusebiu din Nicomidia (Asia Mică), alții din rândul împăraților
și al sfetnicilor lor. Dușmăniile acestea s-au simțit și s-au ciocnit chiar din
timpul domniei lui Constantin cel Mare, care atunci era împărat al romanilor în
Constantinopol.
La început Constantin a fost de partea lui Atanasie,
dar în urma clevetirilor și a răutăților adunate la curtea lui, l-a izgonit
(exilat) la Trier, în Franța, cu toate că sinodul ținut atunci la Tir, în
Siria, află pe Atanasie nevinovat.
După moartea lui Constantin, întâmplată la 23
noiembrie 337, patriarhul Atanasie se întoarce din surghiun în scaunul său din
Alexandria, spre marea bucurie a dreptcredincioșilor săi fii duhovnicești. Dar
nu a putut păstori multă vreme netulburat, căci noul împărat, Constanțiu,
sprijină arianismul. Și, după uneltirile aceluiași episcop dușmănos, Eusebiu
din Nicomidia, la anul 340 Atanasie iarăși trebuie să fugă din scaunul
arhieresc. De astă dată două sinoade, unul la 341 în Roma și altul la 343 în
Sardica (Bulgaria), recunosc nevinovăția lui. Totuși, abia după șase ani, la
346, poate să se întoarcă în scaunul său din Alexandria. Acum rămâne în scaun
zece ani, luptând cu multe răutăți și greutăți din partea dușmanilor săi
neîmpăcați și neadormiți, care erau ereticii arieni.
Deși caterisit, nu a cedat Adevărului
Întemeiat pe iubirea păstoriților săi dreptcredincioși
din Alexandria și pe dreptatea și adevărul Ortodoxiei pe care o apăra, Atanasie
reușește să se împotrivească mâniei împărătești și să rămână în scaun, chiar și
după ce două sinoade ținute în Apus, unul la Arelate (353) și altul la Milan
(355), l-au caterisit (afurisit).
Nu era ușor să se scoată din scaun un patriarh atât de
cinstit și iubit de popor, cum a fost Atanasie. A trebuit ca, pe lângă ajutorul
primit de la arieni, generalul Sirianus să adune toată armata împărătească din
Egipt – peste 6000 de oameni – să-i aducă în Alexandria, să înconjure biserica
în noaptea de 6 ianuarie, unde Atanasie era în priveghere cu tot poporul
credincios, pentru sărbătoarea din ziua următoare (Boboteaza).
Ostașii, cu armele pregătite și cu săbiile scoase, în
frunte cu generalul, năvălesc în biserică. Preoții roagă pe Atanasie să fugă,
dar Sfântul le răspunde: „Vreau mai bine să fiu eu în primejdie, decât să văd
asuprit pe vreunul din voi”. În vreme ce Atanasie continua să se roage și
soldații năvăleau spre altar ca să-l prindă, câțiva preoți și călugări l-au
luat pe sus și l-au scos din biserică. „Astfel, scrie despre fuga sa, Sf.
Atanasie: iau martor pe Dumnezeu, cu tot numărul mare de ostași ce dădeau năvală
asupra altarului, cu toți cei care înconjurau biserica, am ieșit sub călăuzirea
Domnului și am scăpat fără să fiu văzut, preamărind mai ales pe Domnul. Pentru
că nu-mi vândusem poporul și izbutisem să scap și să ies nevătămat din mâinile
celor ce voiau să mă prindă, după ce mai întâi pusesem poporul la adăpost”.
Poporul era de partea lui Atanasie
Alți șase ani petrece Sf. Atanasie în pustie, în
mijlocul pustnicilor, pe care-i învăța să împletească rugăciunea cu munca,
lucrând la mântuirea lor și a semenilor lor. Cuvântul lui era ascultat și era
lege nu numai pentru monahi, dar și pentru toți credincioșii din Alexandria.
Biruința pe care o câștigaseră vrăjmașii lui Atanasie și ai dreptei credințe
era numai aparentă, de formă, căci poporul credincios lui Atanasie nu a primit
pe noul episcop, cu numele Gheorghe, numit de împăratul Constanțiu.
A fost mereu hărțuit și alungat din scaun, până ce,
după patru ani, abia a putut fi așezat în scaun, și atunci cu puterea armatei
generalului Artemius. Dar nu au trecut trei zile și în Alexandria a sosit
zvonul că împăratul a murit. Atunci poporul s-a răzbunat amar pe urâtul episcop
Gheorghe: mai întâi l-a închis, apoi l-a smuls din închisoare și l-a ucis cu
lovituri de toiege. Leșul lui, după ce a fost târât pe străzi, a fost pus pe o
cămilă și purtat prin oraș. Nemulțumiți cu atâta pedeapsă, în seara zilei de 24
decembrie 361, răsculații i-au ars hoitul, îi amestecară cenușa cu cenușa de
animale, apoi o risipiră în mare.
După cele întâmplate, Atanasie nu s-a întors îndată în
Alexandria, până ce nu a primit ordinul de la noul împărat, care se zbătea să
restaureze păgânismul în imperiu și nu a dus-o bine multă vreme, căci
așteptările lui erau înșelate. Împăratul căuta să câștige suflete care să
îmbrățișeze religia păgână. Patriarhul a câștigat de partea sa, convertindu-le
la creștinism, pe femeile marilor dregători împărătești.
Din nou exilat
Furios de această întorsătură a lucrurilor, Iulian
Apostatul s-a supărat și s-a hotărât să trimită din nou în exil pe Atanasie. De
data aceasta, Atanasie nici nu a mai așteptat ordinul împărătesc, ci s-a retras
fără împotrivire iarăși în pustie la schimnici, presimțind că noua domnie nu va
ține mult. La plecare se zice că ar fi spus poporului: „Nu vă tulburați,
fiilor, că e doar un norișor ce în curând va trece”. Era al patrulea surghiun
în care mergea, după opt luni de păstorire de la al treilea surghiun.
Sub împăratul Iovian, urmașul lui Iulian Apostatul,
Atanasie se întoarce în scaun, dar nu pentru multă vreme. Căci domnia lui
Iovian a ținut puțin și a urmat un nou împărat arian, Valens, care a dat ordin
ca toți episcopii exilați de Constanțiu, să fie din nou scoși din scaune și
surghiuniți. Atanasie a cincea oară trebuia să părăsească Alexandria, de astă
dată numai pentru câteva luni, ascunzându-se, precum se spune, în mormântul
tatălui său, lângă una din porțile Alexandriei.
Turma sa însă s-a tulburat din nou și nu s-a liniștit,
până ce împăratul s-a văzut silit să recheme în scaun pe Sf. Atanasie. Abia de
aici încolo, Atanasie a putut sluji în pace, înconjurat până la adâncile sale
bătrânețe de iubirea și cinstirea dreptcredincioșilor din Alexandria. A murit
în patul său, la 2 mai 373, în vârstă de aproape 80 de ani.
Cinci exiluri sub 4 împărați
Deși a trăit o viață zbuciumată – în cinci exiluri sub
patru împărați, din 45 de ani de episcopat, 20 în surghiunuri, Sf. Atanasie a
avut vreme să și scrie. De la el ne-au rămas o seamă de scrieri însemnate
împotriva ereticilor, câteva cuvântări și scrisori pastorale. Și o lucrare
despre „Viața Sfântului Antonie”, unul dintre cei mai mari pustnici, care
ajutase în chip nevăzut la întărirea și biruința creștinismului.
Sf. Atanasie a fost un om înzestrat cu o voință
neînduplecată și neînvinsă de nicio putere contrară. Patru împărați și cinci
izgoniri de pe scaunul de arhiepiscop nu au fost în stare să înmoaie voința și
credința lui, tare ca diamantul, în lupta cu ereticii. „Voința este
călăuzitoarea spre bine” zicea el. Câte piedici i-au pus dușmanii săi, el
niciodată nu a încetat să creadă în adevărul credinței drepte și în biruința
lui.
Dumnezeu l-a ridicat în fruntea Bisericii din
Alexandria, ca o stâncă de marmură în fața valurilor mării, tocmai într-o vreme
când se cerea un părinte mai bun, un păstor mai înțelept, un apărător al
crezului creștin mai luminat, un luptător mai neobosit și mai neînfricat.
Acuzații mincinoase
Dușmanii Ortodoxiei, ereticii, au folosit împotriva
lui Atanasie, tot felul de arme și învinuiri mincinoase. Nu l-au scutit nici de
acuzarea că s-ar fi făcut vinovat de omor (de asasinarea unui episcop). Dar
toate s-au dovedit a fi mincinoase, pornite numai din ură, din patimă.
După cum spune Sf. Grigorie Teologul, viața
patriarhului Atanasie a fost întruchiparea virtuții: „Lăudând pe Atanasie voi
lăuda virtutea, căci e totuna să vorbesc de el și să slăvesc virtutea, pentru
că avea, sau ca să vorbim mai adevărat, era cuprinsă în el toată virtutea”. Tot
Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu scrie despre moartea Sfântului Atanasie,
asemănându-l cu cei mai mari slujitori ai lui Dumnezeu: „S-a dus din viață
într-o vârstă înaintată spre a se uni cu părinții săi, patriarhii, profeții, apostolii,
martirii, după exemplul cărora luptase pentru adevăr… A ieșit din viața aceasta
muritoare cu mai multă cinste și slavă, decât atunci când a fost primit în
triumf în urma exilurilor sale”.
Păzitorul dogmelor
Pentru înțelepciunea și stăruința cu care a apărat
Crezul ortodox, credința dreaptă împotriva ereticilor, pentru tăria de credință
și îndelungă răbdarea cu care a îndurat suferința și nedreptatea celor cinci
exiluri, pentru hotărârea cu care a dus lupta cu dușmanii dogmelor Bisericii,
pentru dragostea sa de părinte și păstor de suflete, neînduplecat în fața celor
mari, smerit și plin de iubire în fața celor mai mici care au fost gata să-l
urmeze până în pragul morții, Atanasie este așezat în rândul marilor Sfinți
Părinți și dascăli ai Bisericii. Și este numit până în ziua de astăzi păzitorul
dogmelor și al Crezului, „stâlpul Bisericii” și „părintele Ortodoxiei”.
Fie ca viața acestui mare Sfânt Părinte, Păstor al
turmei lui Hristos, cârmuitor al Bisericii și străjer al dreptei credințe, care
a învățat oamenii să se iubească, nu să se nedreptățească și care prin
suferințele lui îndelungate și nedrepte a sfărâmat eresul arienilor, să fie și
pentru noi un îndemn spre virtute și dreaptă credință... O atragere spre marile
lupte și minunatele fapte ale vieții sale pilduitoare.
Sf. Chiril al Alexandriei
Deodată cu Sf. Atanasie cel Mare, Biserica pomenește
și pe Sfântul Părinte Chiril, patriarhul Alexandriei (cinstit și la 9 iunie), a
cărui viață se aseamănă în unele părți cu viața Sf. Atanasie. După cum Atanasie
a apărat învățătura creștină ortodoxă despre Dumnezeirea Fiului, la Sinodul
întâi ecumenic de la Niceea (325), împotriva ereziei lui Arie, și după aceea
până la moarte, așa și Sf. Chiril a apărat învățătura creștină ortodoxă despre
cinstirea cuvenită Maicii Domnului, la Sinodul al treilea ecumenic, de la Efes,
din anul 431, împotriva ereziei lui Nestorie. Și după aceea până la moartea sa
întâmplată la anul 444.
(Extras din cartea „Cuvântări la Viețile
Sfinților”, Sf. Ilarion Felea)
PAVAZA
CALATORIEI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Când te gasesti într-o tara straina sau într-o calatorie, te feresti de orice
nenorocire care s-ar putea abate asupra ta din pricina raufacatorilor. Aceasta
întâmplare ne duce la gândul ca si noi, cei care mergem pe cararile lumii,
trebuie sa ne pazim întocmai, sau poate si mai mult, de uneltirile diavolesti
care, asemenea unor tâlhari, navalesc asupra celor încarcati cu marfuri
duhovnicesti, îi împresoara si îi despoaie. Spre o astfel de luare-aminte ne
îndeamna Petru, Sfântul Apostol al lui Hristos: „Fiti treji, privegheati.
Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautând pe cine sa
înghita; stati-i împotriva, tari în credinta.” (1 Petru 5, 8-9).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 70
FABRICA
DE GANDURI BUNE
-
Sfantul Paisie Aghioritul -
Avem nevoie de cugete drepte. Trebuie sa preschimbam masinile nesigure,
înselatoare, ale „fabricii” noastre în masini bune. Cea mai buna lucrare este
ca omul sa creeze o „fabrica” a gândurilor bune.
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie,
traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 132
RATELE
SI GASTELE
-
Sfantul Ambrozie de la Optina -
Mi-a fost daruit un covor cu rate minunat
reprezentate. Regret ca s-a neglijat a se figura pe el si gâste, caci era mult
loc pe covor. Un asemenea gând mi-a venit în minte deoarece însusirile si
comportamentul ratelor si gâstelor dau o buna imagine a patimilor slavei
desarte si a mândriei.
Desi slava desarta si mândria au aceeasi origine si
aceleasi însusiri, ele difera prin efectul lor: slava desarta încearca sa
atraga lauda oamenilor, si de aceea ea se pleaca adesea cautând sa placa
oamenilor, pe când mândria degaja dispret si lipsa de respect pentru altul,
chiar daca este lacoma de lingusiri.
Daca are un aspect agreabil si seducator, iubitorul de
slava desarta se va face frumos; el se va fali ca un gâscan, si aceasta cu
toate ca adesea el nu are decât emfaza (exagerare) si stângacie. Dar daca omul
stapânit de slava desarta nu este nici atragator si nici dotat cu alte
calitati, el va dori sa placa altora pentru a-si atrage laudele si ca un ratoi
va striga: „Adevarat! Adevarat!” atunci când în realitate si adevarul
adevarat nu este totdeauna astfel. Si chiar daca adesea, în adâncul lui, nu va
fi de acord cu ceva, din lasitate el va cauta sa para ca este.
Cât despre gâsca, daca ceva nu merge dupa cum vrea ea,
ridica aripile si tipa: „Kaga! Kago!” La fel si omul care este mândru, daca se
bucura de un oarecare credit în cercul sau, adesea va ridica vocea, va striga,
va discuta, va obiecta, va insista asupra propriei sale pareri. Dar daca se
întâmpla ca, într-o asemenea ocazie, acest om bolnav de mândrie nu dispune de
nici o influenta si de nici un drept, el va începe cu o mânie nestapânita sa-i
batjocoreasca pe ceilalti, ca gâsca ce sâsâie clocindu-si ouale. Si daca unul
ca acesta are posibilitatea de a musca pe cineva, credeti-ma, îl va musca!
Începând sa scriu aceasta parabola m-am gândit ca ea
este folositoare tuturor, deoarece slava desarta si mândria ne ating pe toti
într-un fel sau altul. Ori nimic nu împiedica (întârzie) mai mult mersul
duhovnicesc ca aceste patimi. Pretutindeni unde este revolta, dezacord sau
cearta, priviti bine si veti vedea ca, în majoritatea cazurilor slava desarta
si mândria sunt cauza. Tocmai de aceea Apostolul Pavel porunceste: „Sa nu fim
iubitori de marire desarta, suparându-ne unii pe altii si pizmuindu-ne unii pe
altii” (Galateni 5, 26). Pizma, ura si gelozia sunt adesea fiice ale mândriei
si slavei desarte. Sfântul Macarie Egipteanul arata înlantuirea acestor patimi,
cum ele se antreneaza reciproc si cum una o naste pe cealalta. El scrie ca ura
vine de la mânie, mânia de la mândrie si mândria de la iubirea de sine. Si
Domnul arata limpede în Evanghelie ca aceia care fac bine pe acest pamânt
pentru iubirea de slava îsi vor primi plata aici.
Sfantul Ambrozie de la Optina, Staretul
Ambrozie de la Optina, traducere de John B. Dunlop, Ed. Sfintei Manastiri
Polovragi, Polovragi, 1994, p. 123-124
MOBILITATEA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Pamântul este stabil si rigid, desi se misca în jurul soarelui cu o mare
viteza; apa este fluida si fluenta; aerul este mai „fluid”, mai subtil si mai
fluent si se poate deplasa cu o mare rapiditate când se pun în miscare curentii
atmosferici; lumina este si mai sensibila, se deplaseaza cu o si mai mare
viteza decât apa si aerul, poate parcurge în spatiu, într-o secunda, distante
inimaginabile. Daca lumina are o atât de mare mobilitate, putând parcurge
spatii imense într-o durata de timp absolut neglijabila, cum ar trebui sa fie
spiritul creat, cât de usor si de rapid si, în sfârsit, cum trebuie sa fie
spiritul cel necreat, Duhul Sfânt, Domnul Însusi? Poate fi oare comensurabil?
Daca lumina se raspândeste cu o iuteala uluitoare, cât de repede trebuie sa se
raspândeasca în spiritele rationale create Lumina cea necreata, Izvorul
oricarei lumini si a toata faptura. În sfârsit, cum cuprinde ea – Lumina cea
atotfacatoare – toate fapturile Sale, noianul de lumi? Slava Tie, Lumina
nematerialnica, necreata, care lumineaza pe tot omul care vine în lume (Ioan 1,
9)!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 54-55
SUBMINAREA
NEAMULUI PRIN PROMOVAREA PROSTITUȚIEI
Reacția Patriarhiei Române
Patriarhia Română își exprimă îngrijorarea profundă și
dezaprobarea față de inițiativa care vizează legalizarea prostituției,
considerând că un asemenea demers este incompatibil cu învățătura de credință
ortodoxă și cu respectarea demnității persoanei umane.
Prostituția reprezintă o formă gravă de exploatare și
tranzacționare a trupului omenesc în scop financiar, având consecințe negative
profunde asupra persoanei și asupra societății în ansamblu. Legalizarea acestei
practici nu conduce la vindecarea realităților sociale dureroase asociate
prostituției, ci, dimpotrivă, favorizează proliferarea lor, contribuind la
desconsiderarea demnității umane și la degradarea morală a societății.
Reiterăm și faptul că România este semnatară a
Convenției ONU pentru suprimarea traficului de persoane și exploatării
prostituției semenilor care afirmă că prostituția este „incompatibilă cu
demnitatea și valoarea ființei umane și pune în pericol bunăstarea individului,
a familiei și a comunității”, convenție care obligă statele semnatare să
interzică prostituția organizată.
Trafic de persoane?
Învățătura Sfintei Scripturi și a Bisericii Ortodoxe
afirmă în mod constant incompatibilitatea prostituției cu viața spirituală (cf.
Deuteronomul 23, 17; 1 Tesaloniceni 4, 3). Din perspectivă creștină, trupul
omenesc este „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 19), iar orice formă de
exploatare sexuală sau de folosire degradantă a acestuia constituie o încălcare
gravă a demnității personale și afectează pe termen lung sănătatea fizică,
psihică și sufletească a persoanei.
Legiferarea prostituției nu va conduce la eradicarea
traficului de persoane, nici la eliminarea exploatării sexuale și nici la
dispariția prostituției ilegale. Dimpotrivă, există riscul real ca aceasta să
ofere un cadru legal favorabil extinderii unor practici incompatibile cu
libertatea și demnitatea persoanei umane.
În acest context, Patriarhia Română consideră necesară
exprimarea unei poziții publice ferme, în conformitate cu învățătura Sfintei
Scripturi și a Sfinților Părinți, ori de câte ori inițiativele legislative
contravin, în mod evident, valorilor morale și mărturisirii de credință a
Bisericii Ortodoxe Române.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române
OSTENEALA
TEMELIEI
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Nu este mare osteneala de a pune temelie, ci este greu a desavârsi zidirea, si
cu cât se înalta mai mult aceasta, cu atât îi vine mai greu celui care cladeste.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 148
OGLINDIREA
SOARELUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Luminatorul cel mai mare, soarele, se reflecta în infinitatea celor mai mici
corpuri de pe pamânt, în nenumarata lor multitudine; si chipul omului se
reflecta în minuscula pupila a ochiului. Tot astfel Soarele ratiunii – Hristos,
capata chip în fiinte minuscule – oamenii –, în infinita lor multitudine si,
tot asa, în cele mai mici particule din Trupul si Sângele Sau, fiindca viata
primordiala si vesnica este simpla (necompusa) si unica. Soarele se reflecta
într-o multitudine de corpuri, mari si mici, lumineaza tot pamântul, îl
cuprinde cu razele sale. Asijderea si Domnul.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 78
BATRANETEA
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Aceasta vârsta e caracterizata de preocuparea neîncetata si de grija aparte
pentru viata cealalta. Desconsiderarea clipei prezente si predispozitia pentru
cele viitoare sunt mai mult decât evidente. Batrânetea se afla în cautarea unei
alte vieti; ea nu poate îndura gândul ca duhul care salasluieste în trup si îi
da viata urmeaza sa se piarda definitiv. Dorul ei se îndreapta spre eternitatea
pe care o simte aproape, întrucât sufletul sau este chemat sa traiasca si sa
lucreze în vederea vietii viitoare: deja traieste mai mult pentru viata de
dincolo decât pentru cea de aici.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 22
VIAȚA LUI MIHAI EMINESCU | FILM DOCUMENTAR
Vă invităm să vizionați un emoționant film documentar
despre viața și opera marelui poet naționa, Mihai Eminescu, în versiunea
criticului literar Tudor Vianu. VIAȚA LUI MIHAI EMINESCU | FILM DOCUMENTAR
Vizionare plăcută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu