Mircea Dorin Istrate - Eminescului mărire

 

Eminescului mărire

Lăsați noaptea cu cerescul

Lumânarea să v-o-aprindă,

Ca citind din Eminescu,

Zorii zilei, să vă prindă.

 

Mircea Dorin Istrate

*

 

 

Eminescului cel nemurit

 

 

Înnevoitu-ne-am iară Mărite Eminesc, într-o vreme-nămolită, tristă și ternă, să nu putem a fi  împreunați cu toți cei care te iubim sub umbra ta ocrotitoare, ca să putem  punem fiecare, în mierea cuvintelor potrivite ce ne vin din suflet, cât de dor ne este de tine, de neasemuitul și  încă neîntrecutul tău vers, pe care poate că însuși Bunul Dumnezeu ți l-a șoptit la ureche, pentru a fi leac  alintător întinatelor noastre suflete.

Din înaltul cel ceresc, unde Domnul te-a chemat să ne fii nemuritor Luceafăr veghetor de conștiințe, tu dă-ne tărie și putere ca să răzbim prin cuvânt în această nemiloasă și mincinoasă lume pe care să o îmbunăm și să o facem mereu mai frumoasă, mai iertătoare, mai smerită , mai virtuoasă și mai plină de toate darurile pe care Bunul Dumnezeu ni-i le-a dat fiecăruia încă de la născare.

Ție, nemuritul nostru cel drag, noi poeții îți închinăm cuvântul versului nostru, spre a te cinsti și a te nemuri în inima neamului tău în veci de veci, pentru că tu ne ești steaua ce-a călăuzitoare menită a ne scoate din pustiul întinatelor noastre păcate cu care ne-ndulcim de-o bună bucată de timp, pentru a ne pune pe cale cea bună și a ne îndrepta spre lumină.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

Lui, Eminescului

,, Crucifixul poeziei românești”

 

Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.

Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba în bine oamenii lumea aceasta.

Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al  iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletului nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.

Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire.  Şi să şti mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu siguranţă şi lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Țara, Limba și Credința

 

Țara, Limba și Credința, ROMÂNEȘTI sunt încă toate,

De la moșii și strămoșii ele-AVERE ni-s lăsate,

Fie-ne cei STÂLPI de țară, drag de neam, lungă vecie,

Pentru VREMI ce fost-au odată, pentru cele ce-or să vie.

 

ȚARA este astă HUMA, ce-n căușul ei ne ține,

Câmpul, râul, și-ncă ramul, deal cu viile ciorchine,

Aurul ascuns din dânsa și-ncă sarea din bucate,

Multe încă TĂINUITE, ce-n adânc mi-s îngropate.

 

Și pe noi, cei TRECĂTORII, rând la rând din tată-n fii,

Răi și buni  veniți de-acuma, să LĂSĂM la’noști copii,

Toată-nțelepciunea STRÂNSĂ pe a timpului cărare,

De l-Adamul ’nost dintâiul, până ieri, la Taica mare.

 

Și-apoi LIMBA este CHEAGUL ce ne-adună împreună

Pe toți ceia care astăzi mai VORBIM limba română,

Între MALURI de hotare și-ncă dincolo de ele,

Unde viețuiesc vremelnic, cei VECINI,  ce-au gânduri rele.

*

Ea, în dânsa ADUNAT-a BOABE de mărgăritare,

ȘLEFUITE în milenii de bătrânii noștri care,

ÎNODÂND POSTĂȚI de timpuri au adus-o pân’la noi,

Înțeleptele-i CUVINTE, tăinuite-adânc în noi.

 

Noi, în limba cea BĂTRÂNĂ ce e dulce miere-lapte,

În iubiri de foc și pară SPUNEM jurăminte-n șoapte,

Dar și RUGI ’nălțăm la ceruri, Domnul să ne ocrotească

Și subUMBRA Lui ne țină, tot sub PRONIA cerească.

 

Și CREDINȚA, stâncă tare, pusă-n inimă și-n gând,

Când sub UMBRĂ de credință la cerescul cela sfânt,

Rugi nălțăm la Preamăitul, neamul să ni-l OCROTEASCĂ,

Și de RELELE din lume, câte-or fi, să ne FEREASCĂ.

**

De-asta tot RĂZBIN prin vremuri, cât de rele ele-or fi,

Că-n credința cea străbună VIEȚUI-vom cât ne-om ști,

Domnul din ceresc ne VEDE, că avem jertfelnicie

Și cu dinții încă ȚINEM,să nu cadă, în pustie.

***

Toate ASTEA și-ncă multe ȚIN cea nație română

Încă bine ÎNCHEGATĂ, strânsă toată împreună,

Preaștiind că de o vreme SAPĂ mulți la temelia

Ăstui neam, ce-ar vrea cu toții, să-i OPREASCĂ, veșnicia.

 

***

 

 

 

Eminescului

 

ALINTĂTOR de inimă română

LUMINĂ LINĂ, dulce taină

Și veșnic leac, pe-a noastră rană

motto

Voi, purtători de strălumină,

Români jertfelniciți în toate,

Duceți cu voi, eterna vină

De-a cere vremilor, dreptate

*

Lăsați din ceruri să îmi vină

Pe voi, pe suflete, pe toate,

Sfințita cea LUMINĂ LINĂ

Ne facă viețile curate.

 

Coboare-n voi, în fiecare

Cel PREASMERIT și PREAIUBIRE,

Și îmbunata cea IERTARE,

Și-a Ta din cer, DUMNEZEIRE.

 

Și DRAGUL SFÂNT de-a noastră ȚARĂ,

De NEAMUL moșilor din moși,

De toți acei ce se-nălțară

COLUMENE-n piatră, din stămoși.

 

De cei ce-acum sunt maci pe glie

Și roi de stele în ceresc,

Ca noi mereu aici vecie

Să fim cu suflet, românesc.

**

În plânsă rugă de iertare

Pe toți vă pună gândul meu,

Icoane sfinte în altare

Să fiți în rai, cu Dumnezeu.

 

Și nu uitați, din vremi bătrăne

Aicea timpul ne-a știut,

Noi veci vom fi un azi și-un mâine,

Și-al lumii neam, de început.

 

Iar de vom fi fără prihană

În toate cele ce-or să vină,

Cerescul înc-o să vă cearnă

Cu picuri de, LUMINĂ LINĂ.

 

***

 

 

 

Ție, Eminescului mărire

Motto

 

Când citesc cu drag de-acuma rodul gândurilor tale,

Ce făcutu-le-ai în versuri șiruri de mărgăritare,

Pleoapa mea îmi lăcrima-va pe a tale file scrise,

Ce-s un cer cu mii de stele din afunduri necuprinse.

*

Eu, mă plec cu-nchinăciune la nestăpânitu-ți gând,

Drag poet cu plete dalbe și cu sufletu-ți cel blând,

Preaștiind că Domnul însuși cu-a Lui mână ți-a deschis,

Ale sale porți de aur să treci pragu-n Paradis,

Ca prin cele necuprinsuri ale Lui să cărărești,

Ca să vezi de-acum ce scris-ai, în poeme și povești.

 

Ia cu tine cel Luceafăr să străbateți infinituri

Ce cuprisu-le-i odată în eresuri și în mituri,

Să vezi lumi nebănuite din ‘nălțimile cerești

Când în nopți neadormite colindai cărări cerești,

Să vă soarbă cea fântână de genuni nestăpânite,

Să v-arunce-n hăuri care-s, prinse-n lumi nemărginite.

**

Și-n vecia unei clipe să vezi tot ce ai trăit

Când erai pe a ta tină în lumescul nevoit,

Crângul, lunca și pădurea, lacu-n unde tremurat,

Și-o codană ce cu ochii a ta inimă-a furat

Și ți-a dat înfiorarea unei clipe neuitate.

Ce în ea cuprins-ai încă ale tale doruri toate.

***

Când o fi să mi te saturi de atâta hoinărit

Printre mii de Universuri din lărgitul infinit,

Săturat de toate celea, pe o rază îmi coboară,

Și îmi vino ca odată pe-nierbata-mi ulicioră,

Și de-o fi pe înserate, urcă-n deal la sfânta stână,

Sună-n bucium de acolo și pe toți tu ne adună,

Să ne spui unde-i mai bine, în cerescul nesfârșit,

Ori aici, în pănântescul, cel cu toate dăruit.

****

L-om ruga pe Preamăritul să te-nvie mai odată,

Să iei pana ta măiastră în visare înmuiată,

Și din Cronicile lumii puse-n rafturi prăfuite,

Din antice vechi Istorii și Ceasloave mucezite,

Din Homerice poeme, din a noatre Legi Bătrâne

Scrie-o carte adevărată, ce veciile mi-o-ngâne.

 

***

 

 

 

Tu, veșnicitul nostru, Eminesc

 

Din cerul sfânt, pe unde-i veșnicit,

Vă fie Eminescu drag alint

La inima și sufletele voastre,

Străluminând Luceafăr între astre.

 

Vă-ndrepte pașii voștri spre lumină,

Vă curețe cel suflet plin de tină,

Vă-ndepărteze dară de păcate,

Vă pună-n suflet sete de dreptate,

 

Vă-nmoaie spre-mbunare și iertare

Chiar la dușmanii ce vă stau în cale,

Vă umple al vost’ suflet de smerit

Și simțurile toate de iubit.

 

V-aduc-aminte încă tuturor

Că sunteți neam străvechi, nemuritor,

Și de răbdați și mult îmi pătimiți

În raiul cel ceresc îmi fi-veți sfinți.

 

Și că Măritul nostru din ceresc

Vroiește facă loc împărătesc

Aici să fie-a Maicii Domnului grădină,

Când toți vom fi curați și fără vină.

 

De-aceea El, Stăpânul din ceresc

Alesu-l-a pe-al nostru Eminesc,

Ne fie-al poeziei noastre domn,

Ca să-l purtăm în gând și noaptea-n somn.

*

Citiți-l dară înc-a spre-nțelege,

Și din ce spus-a dânsul a alege

Răspunsurile mari, bine gândite

La cele întrebări ce-s tăinuite.

 

Că el cât îmi trăit-a în lumesc

Cu gândul preumblat prin cel ceresc,

A înțeles mai mult ca orișicine

Cereasca lege-a sferelor divine.

 

Meșteșugit, în câteva cuvinte

A spus deschidă-a porții voastre minte,

În ,,RUGĂCIUNE UNUI DAC,, bătrân

Cine-i a lumii ăsteia stăpân,

 

Și pân’ ,,LA STEUA,, care-a răsărit

Cât timp avem de-acum de cărărit,

Iar ce ne-ncântă-n bolta înstelată

E clipa unui timp de altădată.

 

El pusu-va-n divinul unui vers

,,LUCEAFĂRUL,, stăpân pe univers

Să îmi vedeți cât mici suntem pe lume

Și ce-i pe-acol’ prin lumile nebune.

 

,,PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ,, ades

Îubirea și-a purta-o ne-nțeles,

Iar la sfârșit a zis: ,,MAI AM UN SINGUR DOR,,

La magine de mare vreau să mor.

*

Acum e dus prin cerul său cu stele

Cu ochii lui să vadă lumi rebele,

Și-apoi la urmă când o fi să fie

În rai dumnezeiesc, fi-va vecie

**

 

Așteaptă-mă mărite Eminesc

La poarta timpului din raiul tău ceresc,

Ți-oi mulțumi c-ai fost alint și leac

La sufletu-mi ce-l țin că mi-e, de dac.

 

***

 

 

 

Așa gândim

 

Tu, ce-ai cuprins în a ta minte vechimea lumii, începutul,

Tot mersul timpului ’nainte, tot viitorul și trecutul,

Tristeți și multă-nfiorare și tot ce viața cea lumească

În dânsa încă taine are, în cea sințire omenească,

Și ce-i prin lumi nebănuite prin afunzimi din cel ceresc,

Cum nasc genuni în doar clipite ce-n timp apoi, se veștejesc,

Și câte omul îmi visează purtat de gând prin neștiut,

Și cât de-apururea cutează să facă veșnic început,

Tu, ai știut ca nimeni altul să dai iubirii înțeles,

Tot coborât divin din ’nalul, să-l pui în suflet, omenesc.

*

Așa gândim noi, muritorii, la tine dragă Eminesc,

Când trec pe cer în șir cocorii spre cela capăt de lumesc,

Când jalea stă în gândul nostru, când cerul nopții îl privim,

Când ne-amintim de cel trecut, când clipa vieții o iubim,

Când două inimi întâlnite în mare taină se-ndrăgesc,

Când viselor tu dai aripe ce clipa viații-o fericesc.

**

Iar de-n ceresc în miez de noapte îmi ești Luceafăr arzător,

Noi te-om simți mereu aproape și pururea ne fi-va dor,

De versul tău ce-i leac pe rană la orișicare muritor,

Și-i lacrimă de sfântă taină, e vis, nălțare și fior.

 

 

***

 

 

 

Doina lui Eminescu

 

Ne-ndeamnă Basarabii din morminte,

Bogdanii, Mușatinii vechii ginte

Și domnii: Mircea, Ștefan și Mihai

Și talpa țării de pe-al nostru plai,

Să-ți ascultăm cea DOINĂ-nfiorată

Ce strâns-a-n dânsa jalea-nlăcrimată

A ăstui neam aicea încăput,

De la Adamul nostru, de-nceput.

 

În ea tu-ai spus ce-am fost cândva, odată,

Noi, cu moșia noastră laolaltă,

Când am zidit o țară rostuită

A dacilor, ce fost-a de ispită

La cei barbari, nevolnici migratorii,

La care n-am fost cu nimic datori,

La-nfumurații ceia de romani,

Setoși de aur, grâne și de bani,

La megieșii noștri dimprejur,

La slavul hrăpăreț și la ungur,

La panul polonez, l-austriac,

Ce prea adesea încă ne-au călcat

De am rămas din Nistru pân’ la Tisa

Din ce-a unit odată, Burebista.

 

Pe-atât a mai rămas să viețuiască

Al nostru Moș pe glia-i stămoșească,

Pe care mai demult, în mers călare

Făceai o lună între-a ei hotare,

Cuibar străbun cu margini tari de munți

A fost în timp a lumii multor punți.

*

Și-acum ca-n vremea ta, tot blestemăm

Hoția, umilința ce-o răbdăm

De la străinii hrăpăreți de-afară,

De la vecinii care ne-nconjoară,

De la ai noștri ce vârtos ne fură

În timp ce mint frumos cu a lor gură,

Aici făcându-și Rai, în pământesc,

Luând de la acei, ce-i sărăcesc.

 

Și-acum ca-n vremea ta tot blestemăm

La câte încă multe mai răbdăm

Că ne-a-ntinat păcatul cu de toate

Și toți suntem mânjiți până la coate,

Că de atâta încă furăciune

N-a mai rămas în vatră, nici tăciune.

 

Când fură capul țării, fură toți

Și cel avut și ultimul din hoți,

Se fură mai ceva ca altădată,

Nu ca atunci bucată cu bucată

Ci hălci din țara care-i în ruine

De te crucești cum dânsa se mai ține.

 

Și-acum ca-n vremea ta tot blestemăm,

Dar stăm  spășiți aici până crăpăm,

Făr’ să-i stârpim pe hoții ce îi știm

Care ne țin în viață de venin,

Că nu-i în noi putere și speranță

Să-ncepem mâine iar o nouă viață

Fără hoții, minciună și păcate,

Cu oameni drepți și fapte preacurate.

***

Citiți-mi dară Doina-n orice zi

Că poate doar așa ne vom trezi.

 

***

 

 

 

Întrebări

 

Câte oare mii catarge s-au desprins la țărm de mare

De când tu, slăvit poete drumețești prin căi cerești?

Ca să vezi cât a ta spusă, nopți gândind la lumânare,

Era șoapta cea de taină din tării dumnezeiești.

 

Oare plopi-ți de poveste înmulțitu-s-au de-acuma

Sub fereastra unde-o lampă pâlpâit-a a chemare?

Oare fata cea de-atuncea, te-a vrăjit o clipă numa

Și-a uitat apoi de tine, ce aprinsu-te-ai văpaie?

 

Oare steaua răsărindă pe cerescul nopții noastre

Mai străluce în adâncuri dup-atâția mii de ani?

Ori s-a stins de mult sărmana în acele spații vaste

Unde-i un pustiu de-acuma, înghițită de titani.

 

Și-apoi oare cel Luceafăr și acum mai hoinărește

Prin întinsul fără margini căutând o muritoare?

S-o momească, să îi jure că-i va da tot ce-și dorește

Numai steie-i ca mireasă la a sa însurătoare?

 

Și-apoi oare tu găsit-ai un răspuns la întrebarea:

Cini făcut-a Începutul la ce-acuma-i vasta lume?

Cine-i dară Nenăscutul, cum făcutu-și-a lucrarea?

Cât va ține lumea asta și când ea îmi va apune?

*

Doamne câte încă taine va avea să îmi dezlege

În vecia ce o are tot la rând de petrecut,

Și-apoi când va fi la urmă și pe toate le-onțelege

Odihni-va o vecie, ca s-o ia de la-nceput.

 

Dar mai știi? poate veni-va într-o vreme pe-nserat

Heruvin cu dalbe plete să ne bată la fereastră,

L-om primi-n a noastre inimi, cu un dulce sărutat

Și l-om pune într-o glastră, să ne fie, Floare-Albastră.

 

***

 

 

 

Lăcrimată, geana mea s-nchide

(Eminescului cinstire)

motto

Lăcrimată, geana mea se-nchide,

Peste versul tău divin de poezie,

Unde-ai vrut a toate le cuprinde

Câte-a lumii-nțelepciune știe,

*

Tu, ne dai o BOABĂ de visare,

Tu, ne URCI cu tine-n Carul Mare

Și ne DUCI din păcătos lumesc

Pe CĂRĂRI din ‘naltul cel ceresc,

Să VEDEM ce nici nu vrem a vede,

Să ne-ARĂȚI ce nici putem a crede,

Iar apoi, ÎNTORȘI în lumea noastră,

Să te vrem RĂMÂI nestinsă astră,

VEGHETOR din ceruri nesfțrșite,

Peste-a noastre GÂNDURI,

răvășite.

 

Fiindcă VERSUL tău e leac pe rană,

RUGA ta, în față la icoană

E IUBIRE pentru neam și țară,

Pentru LUMEA asta care stă să piară,

Pentru cela PĂRĂSIT de lume,

Ce-mi ROBEȘTE codrul său de pâine,

Pentru-a noști BĂTRÂNI înevoiți

De clipita SORȚII,

hăituiți.

 

Dar tu ne-NDEMNI, ne dai mereu speranță,

Că stânși UNIȚI ne-om face-o altă viață,

De vom STÂRPI odată cea minciună,

Ce-a URĂ veninoasă și nebună,

Și-n locul lor vom PUNE cea iubire,

IERTAREA și cuvânt, DIVINA lui,

vorbire.

**

De te-om CITI mereu, în al tău vers,

GĂSI-vom lumii ăstei înțeles,

Și cum să FACEM bine să ne meargă,

De-acum încolo, VIEȚII, ce ni-i

dragă.

 

***

 

 

 

Sfânt îndemn

 

De-am RĂSCOLI Pământul și Cerurile toate,

Poet ca Eminescu, n-am mai GĂSI nepoate,

Că el ÎMI E Divinul și Mierea din Cuvinte,

Icoană în Altare în ce avem mai sfânte

Și CANDELA Bândeții pe-ntinsul nost’ pământ,

Și SETEA de Dreptate și VREREA de Avânt,

Și DOR de Neam și Țară, cum altul nu-i să fie,

Și CĂLĂTOR celestru și-ntorsul în Pruncie,

Și SFÂNTA cea Credință ce ține tot și toate,

Că fără ea în Viață NIMICA nu se poate,

Și PĂSTRĂTOR de Limbă la neamul risipit,

Și LACRIMA, Durere la omul nevoit,

Speranța și Lumina din fiecare Vis,

Puterea și Tărie la cel de NEÎNVINS,

Și Arsul din Iubire și Dorul nerostit,

Și TOT ce noi pe lume AVEM și am iubit.

*

Păstrați-l VIU în Gândul și-n Inimile voastre

Și ȚINEȚI-l de-a pururi, Luceafăr între astre.

 

***

 

 

 

Regret profund

motto

Poet cu lira ta de aur,

ce ne-ai cântat mereu străbunii,

În ei tu pusu-ți-ai nădejdea

c-o fi ca la-nceputul lumii.

 

Te-ai dus prea REPEDE mărite Eminesc,

Să VEȘNCEȘTI de-apururi în ceresc,

Să PRIVEGHEZI a lumii mers de sus,

Să VEZI ce-o fi cu ea pân’ la APUS,

Să-i DESLUȘEȘTI a sale TAINE toate,

Să îi STRĂBAȚI cărările-nstelate,

Să te TOPEȘTI în ea, când dânsa MOARE,

Să REÎNVII în alta, ce RĂSARE.

 

Tu ne-ai LĂSAT în urmă, la plecare,

Cel vers al tău ce-i PLIN de-nfiorare,

Cel DOR de neam, de țară și de mamă,

Smerita cea CREDINȚĂ milenară,

COPILĂRIA ceia preacurată

Și dragostea DINTÂI, nevinovată,

 

Și-ai PUS în gând și-n brațul nost’ tărie,

Când ne GÂNDIM la moșii ce-s sub glie,

Și-apoi ne-ai DAT la toți s-avem SPERANȚĂ,

C-o fi cândva mai BINE-n astă viață,

De-om ȚINE-n noi cea VEȘNICĂ credință

Să ne-ntărească SLABA cea ființă.

 

Tu, ne-ai PLECAT de-acuma în ceresc,

Ca să ne fii un SOL din pământesc,

Să fii APROAPE de dumnezeire,

Ca VERSUL tău să-i picure iubire,

Iar SPUSA ta NĂDEJDE să ne fie

C-o fi cândva pe-AICI, și bucurie.

*

De vom CITI, sau vom VORBI de tine

În ori ce zi, te-om FACE veșnicire,

De-aceea eu vă ROG, cinstiți români,

Copii de-o șchioapă, tineri și bătrâni,

În INIMĂ și în al vostru GÂND,

Să-l ȚINEȚI nemurit, tot rând la rând,

Râmâie un Luceafăr în ceresc,

Cât TIMPURI în rotire, veșnicesc.

 

***

 

 

 

Tu ne fost-ai, tot și toate

(Eminescului cinstire)

 

Eu sunt NEPOT la rându-mi, din Adamul românesc,

Cu smerit MĂ-NCHIN la tine, preaiubite Eminesc,

Trăitor CÂNDVA pe glie în ferice și-n amare,

Ce-ai avut DUMNEZEIRE în gândire bobi de har,

Ca s-ADUNI în poezie MIEREA raiului divin,

Îndulcita-NFIORARE și CERESCUL, să mă-nchin,

La Issusul, Iertătorul și la Maica Preaiubită,

Și la Tatăl, ce făcut-a lumea cea, nemărginită.

 

Fiindcă tu-ai știut mai bine ce-i PUTEREA din cuvânt

Și cum ea poate s-ADUNE lumea și să-i de-a AVÂNT,

Cum  iubirea SCHIMBĂ omul și mi-l face IERTĂTOR,

Cum tot ea UNEȘTE neamul, fie-n veci NEMURITOR,

Cum VISAREA mi te poartă prin cerescul nesfârșit,

Dezlegând mii de MISTERE despre-acel nemărginit,

Cum cea lume îmi RENAȘTE din hulita ceea MOARTE,

Cum cândva a noastră MINTE, mi le-o ști pe tot și toate.

 

Tu ai fost CUVÂNT de GENIU , tăinuita-NFIORARE,

Demiurg  prin căi CELESTE într-o clipă de VISARE,

CRONICAR la vremi trecute cu ISTORIE măreață,

Purtător de-NVĂȚĂMINTE  din ce ea încă ne-nvață,

SUFERINȚA dintr-un suflet amărât și întristat,

Și IUBIREA necuprinsă, ce stă-ascunsă-ntr-un OFTAT.

 

Și-ncă ești, cum Domnul vrut-a, VEGHETOR de conștiință,

Peste toată românimea ceea încă de-o ființă,

Și-ncă dragostea de ȚARĂ și de sfânta LIBERTATE,

De CREDINȚA strămoșească și de DATINILE toate,

Să le ținem NEMURITE cât vom fi pe astă glie,

Pentru URMĂTORII noștri, în cea vreme ce-o să vie.

 

Ne-ai fost STEA și CĂLĂUZĂ de-am trecut pe calea vieții,

Prima RAZĂ de lumină  din ivitul dimineții,

SOMNUL ce închide pleoapa la robitul muncitor

Și SPERANȚA ce-i în gândul fiecărui muritor,

Iar de azi îmi ești LUCEAFĂR, pe cerescul necuprins

E ca să te știu APROAPE,  lângă toate care mi-s,

CLIPE în cuprisul vieții, TAINĂ, boabă-nlăcrimată

După TINE, care fost-ai, tot și toate, laolaltă.

 

***

 

 

 

De citesc a tale versuri

Lui, Eminescu, Luceafărul limbii române.

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet, miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

 

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

***

 

 

 

Tu Mărite, Eminesc

 

Tu, mărite Eminesc, hărăzit ai fost de soartă

Să îmi vii pe astă lume, într-o ziuă de Gerar,

Ca s-aduni, la tine-n sufle, nevoiala lumii toată

Și-n cuvânt s-o pui degrabă cu ce Domnul ți-a dat har.

 

Tu ai spus ca nimeni altul în a versului măsură

Tot ce are omu-n suflet, boaba lui de vis, speranță,

Dor nespus și-nfiorare, înțeles și-vățătură,

Tot ce dă și ce primește de la cer și de la viață.

 

Drag de cea copilărie, de cel neam, de sfânta țară,

De istoria bătrână și de moșii cei strămoși,

De țăranul ce de veacuri huma lui mereu și-o ară

Și și-o seamănă cu lacrimi, cu luceferi scânteioși.

 

De a sa copilărie sub a codrului frunzare,

De cel Dor, de ceea Doină ce în noi sălășluiesc,

De cum încă el plecat-a pentr-o clipă-n larga zare

Să colinde Universuri, ce din haos se-nnoiesc.

 

Să ne spună cum că viața și iubirea moarte n-are,

Cum frumosul e în toate, dacă știi cumva să-l vezi,

Cum gustat-a el divinul într-o lungă-mbrățișare

Și-un sărut cum mi te ’nalță la cerescuri, să mi-l crezi.

 

Cum în cele nesfârșituri sunt a lumii începuturi,

Cum trăirea noastră toată e-o clipită ne-nsemnată,

Cum aici e Raiul nostru, în aceste negre luturi,

Și de-aici și noi roi-vom într-o vreme, altădată.

 

Cum de-apururi tinerețea e trăire în văpaie,

Ce îmi arde ca o torță într-un dor și-o lăcrimare,

Cum cea moarte viață naște din a sale măruntaie

Să înoade-n nesfârșituri, începuta Lui lucrare.

*

Azi, de-l cauți e pe-acolo, prin tăriile cerești,

Ptriveghind din cele ’nalturi lumea noastră trecătoare,

A plecat să cărărească prin vecii dumnezeiești,

Ca de-acolo să se cearnă peste noi....străluminare

 

***

 

 

 

Visându-mă-ntrebându-te

 

Te-aș întreba iubite Eminesc,

Ce faci acum pe-acolo, prin ceresc?

Văzutu-te-ai cu-al nostru zeu străbun

ZALMOLZE, MOȘUL nostru mare, bun,

Ce datu-ne-a a sale Legi Frumoase

Ne fie-n viață-ndemnuri norocoase?

 

Cu BUREBISTA-nchegător de neam

Ce ne-adunat pe toți pe-un singur ram?

Pe DECEBALUL nostru cel iubit

Ce îl purtăm în inimi nemurit,

Că de-n Columne dușmanii ne-nnalță

Ne nemuresc pe noi, întreaga viață.

Ne mai îndeamnă el ca altădată

Să nu lăsăm moșia sfâșiată

De lacomii ce mișună prin jur

Ca lupii cei colțoși cu părul sur?

 

Bătrânul MIRCEA, înțeleptul nostru,

Poveți mai dă, ca să ne ținem rostul

La vechea moștenire ce-i lăsată

La fii și la nepoți din tată-n tată,

Că dragostea de țară dă putere

Chiar și la cela care mâine piere?

Și că ea-i zid de stâncă neclintit

Furtunilor de-ori unde au venit.

 

Cu ȘTEFAN întâlnitu-te-ai poete

Să-ți de-a Măritul Vodă, cu pecete,

Depeșă cu slăvită mulțumire

Că-n versul tău l-ai pus în pomenire?

Mai lăcrimează el, aminte când și-aduce

De-a lui Moldovă cea cu limbă dulce

Ce-acuma-i despicată iar în două

De crudul cel muscal, ce veșnic nouă

Ne caută pricină să ne-arate

Că el se vrea stăpân pe-aici, pe toate?

De-l vezi să-i faci cuvânt de mulțumire

Și-n versul tău să-i pui în nemurire,

 

Că și acum la ani trecuți cinci sute,

Pentru a sale toate ce-s făcute,

În inimă ca sfânt îl preamărim

Atâta cât pe lume mai trăim.

 

Și-apoi mi-l cată încă pe ,,MIHAI,,

Și mulțumiri din sufletu-ți să-i dai

Și spunei că cea ,,POHTA CE-A POHTIT,,

Și care pentr-o clipă s-a-mplinit,

Mai peste ani, isteața tinerime

Într-u hotar al limbii cea române

A adunat pământuri vechi, străbune.

Și că la ALBA ceea împărată

Mulțimea românească adunată

De el mai toți adusu-șe-au aminte

Și într-un glas cerutu-mi-au mărite

Cea vrere ce nestinsă e ca para,

NOI VREM CU TOȚI, SĂ NE UNIM CU ȚARA!

 

Pe CUZA, domnul nostru tu mi-l cată

Și roagă-te de dânsul: Hai ne iartă,

De necredința noastră trădătoare,

C-așa-i românul nostru până moare,

Cînd, după ce ne-a dat mai cele vrute

S-avem de-acum noi legi binefăcute,

O mână de boieri, nemernicie,

L-au scos tâlharii iute din domnie.

 

Și nu uita mărite Eminesc,

De-l întâlnești acolo, prin ceresc,

Pe AVRĂMUȚUL nostru, CRĂIȘOR

Al moților, de care ne e dor,

Să-i spui c-aici, în mândrul lui Ardeal

Un bucium tânguiește deal cu deal,

Să știe toți că nu îmi e uitat

Și-n gând cu el trăim, neîncetat.

 

Și cât pe-acolo stai, de-i întâlnești

În calea ta prin căile cerești,

Pe cei ce-au pus dulceață în cuvinte

Din vremuri vechi de-i ținem încă minte,

Pe-un Neacșu, pe-un Macarie, Coresi,

Pe Micu Klain, pe Șincai, Petru Maior,

Pe un Papiu, pe Budai.Deleanu,

Le mulțumește dar că înc-au șlefuit

A limbii suflet drag ce l-au iubit,

Să poată ține slova românească

Pe-ogorul vieții, veșnic să-nflorească.

 

Tu încă stai acol’ și ne vegheacă

Cu-a ta privire care-i veșnic trează,

Să nu uităm cât încă vom trăii

A Maicii limbă încă s-o vorbim,

Că numa-n ea mai încă ne-nfioară

O ,,DOINĂ,, veche, lacrimă ușoară,

Un ,,MEȘTERUL MANOLE,, ,,MIORIȚA,,

Un ,,FĂT FRUMOS,,,,TREI IEZI și cu CĂPRIȚA,,

Un ,,HARAP ALB,, Setilă, Flămânzilă

Cu frații lor, Gerilă, Păsărilă,

Divinul nostru cântec ,,CIOCÂRLIE,,

,,BALADA,, nepereche veșnic vie,

Ce parcă-s porți de raiuri din ceresc,

Înmiresmate cu....dumnezeiesc.

 

Tu, dară domnul nostru Eminesc

Așteaptă-ne pe cei ce te iubesc

Să-ți fim cohorte lungi, nenumărate,

Și plimbă-ne prin bolțile înalte

Ca să ne-arăți că visul ce-ai visat

I-acolo încă fapt adevărat.

***

Dar pâ-n atunci, adânc ne închinăm

La versul tău pe care-l venerăm,

Că el mereu ni-i lacrimă curată

La cea simțire-adânc, adevărată,

Iar până când găta-s-or veșnicii,

În sufletele noastre, Luceafăr tu vei fi.

 

***

 

 

 

Eminescului mărire

Motto

Tu, făcut-ai din cuvinte

Giuvaeruri și potire

 

Ochiul meu când mi se-mchide

Peste-a dumitale carte,

Unuversul v-oi cuprinde

Și pe tine, dus departe.

 

Te-oi căta prin ceruri vaste

Să mă-nclin că te-am văzut,

Tu, Luceafăr între astre,

Vis divin, și-al nost’ durut.

 

Că, înconjurat de iele

Din clipita-ți de-nceput,

Fost-ai îndrăgit de ele,

Pământean, cu chip de lut.

 

Cu-a ta limbă îndulcită

Mărgelată într-un vers,

Mi-ești icoană drumuită

Pe cărări de univers.

 

Fală pentru timp ce vine,

Liniște mângâietoare,

Sterpi am fi fără de tine,

Limbă făr’ de-nfiorare.

*

Acum seara stă să vină

Peste noi și lumea toată,

Eu, căta-te-oi după cină

Sus pe bolta înstelată

 

Și când m-o cuprinde somnul,

Și-mi va face pleoapa grea,

Cum mereu îmi vrut-a Domnul

Te-o aprinde într-o stea.

 

Tu, mi-i priveghea din ‘nalturi

Huma asta pământească,

Și pe-a noastre toate neamuri,

Ce-s din viță, românească.

 

Azi, un muc de lumânare

Pe altar de pământesc,

Voi aprinde-n lăcrimare,

Pentru tine, din ceresc.

 

***

 

 

 

Doamne, cum aș vrea să fie

 

Oare ce-ar fi ca odată,

Într-o ziuă neuitată,

Tu, Mărite Eminesc

Să cobori din cel ceresc

În ținutul românesc,

La o sfântă sărbătoare

Cum de mult n-a fost sub soare?

 

Și din suflet să ne spui

,,DOINA,, ta cum alta nu-i,

Și-un ,,LUCEAFĂR,, nestemat

Din cel gându-ți preacurat,

Și-o ,,OARE,,-mbărbătată

Cum nu fost-a niciodată,

Și-ncă ,,CE-ȚI DORESC EU ȚIE

DULCEA NOASTRĂ ROMÂNIE,,

Ca din noi să faci bărbați

Luptători adevărați,

Care să putem da vamă

Țării ăstei, dragă mamă,

Jertfitori să fim în toate

Pentru sfânta LIBERTATE.

 

Și-apoi leac ne fii pe rană

Când visăm la cea codană

Ce ne-amobocit iubirea

Când pierdutu-ne-am cu firea,

Lângă șipotul ce-ngână

Când luatu-ne-am de mână

Într-o zi de primăvară,

Noi copii, fără prihană.

*

Dacă asta ne vei face,

Du-te dară-n sfântă pace

Din străvechiul pământesc

Pe întinsul tău ceresc,

Unde fii Luceafăr blând

Din înaltu-ți priveghind

Peste nația-ți română,

Peste stâna cea bătrână

Veșnicită-n cela deal

Din străbunul meu Ardeal.

 

***

 

 

 

La steaua care-a răsărit

 

Drumuit-ai Căi Lactee cu-a ta minte visătoare

Să ne spui ce e pe-acolo, ce e dincolo de soare,

Cât departe e de-aicea pân’ atingem altă stea,

Și când dacă ne-om întoarce, pe-aici ce vom vedea?

 

Fericiți noi vom pleca-vom pe cărări necunoscute

Fi-vom învățații lumii, genii care ști-vor multe,

Dar n-apoi mi s-or întoarce doar nepoți de strănepoții,

Ce pe-aicea ce vedea-vor, nici gândi-vei tu că poți.

 

Lasă-mi dară cei luceferi pironiți pe cerul nopții

Fiincă ei nu-s cei de-acuma, ci mi-s chipul vag al morții,

Ce s-au stins prin lumi nebune în mari hăuri de genuni

După ce au fost o vreme lucitori prin alte lumi.

 

De-asta zic, că de pleca-vom spre vre-o stea din depărtare,

Ea de-acuma-i o himeră, ce s-a stins îl larga zare,

Iar în locul ei mai alte îmi venit-au rând la rând,

Ce-or lucii pe cerul nostru, nici nu știm cât de curând.

*

Hai mai bine și-nfioară sufletele noastre sterpe,

Cu-ale tale dulci cuvinte ce-s ca strunele de harpe,

Lasă cerul facă-și rostul dup-asale aspre legi,

Chiar așa cum tu ne spus-ai: Eși nebun de le-nțelegi!

 

***

 

 

 

Trăim sub a ta umbră

 

Trăim sub a ta umbră mărite Eminesc,

Tu veghetorul nostru, de-acolo din ceresc

Unde ne ești Luceafăr scânteietor în noapte,

Punând în noi  smeritul cuvânt de miere-n șoapte.

 

Tu ești acela care știut-ai să ghicești

Ce taină-ascund în ele bătrânele povești,

Ce ne-au făcut divină copilăria noastră,

În gând mereu s-o ținem, ca lucitoare astră.

 

Și-apoi, ca nimeni altul, frumoasa tinerețe

Cu muguri de iubire ce ne dădeau binețe,

Tu pusu-ai pe toată în dulcele fior,

De ea în veci purure ne fie veșnic dor.

 

Iar pe străbuni aminte i-ai pus în poezie,

De ei, preajertfitorii, urmași-n veci să știe

C-au fost în fala lumii în vremea cea bătrână,

Când toți eram ca unul, ca pumnul strâns din mână.

 

Și-n seri cu lună plină tu ne-ai plimbat prin stele,

Ne-nfioreze taine din Căile Lactee,

Să știm unde ni-i locul în cela nesfârșit,

Din ce Genuni și Haos ne tragem și-am venit.

 

Apoi, ne-ai dat Luceafăr, stăpân pe-o lume-ntreagă,

Să vină-n huma noastră, să vrea o fată dragă,

Boboc de fetișcană cu buze dulci și moi

Ce își avea ursitut, de-aicea, dintre noi .

 

Ea, tânăra codană, îl vrut-a pe Călin,

Cu vorba lui mieroasă, amirosind melin,

În schimb la Universul ce fostu-i-a promis

Cu tot ce e în dânsul, un tainic, rece vis.

 

Săgalnic paj cu plete, nebunul pus pe glume,

Ce mi-o iubea cu sete, dar se ferea a-i spune,

A vrut să fugă-n lume cu ea, nimeni să-i știe,

Le piară-n urmă pașii, vecie de vecie.

 

Urechii tale însuși, eu cred că ți-a șoptit

Din ceruri Preamăritul, cuvântul rostuit

Să-l pui în poezia-ți divină ce-nfioară

Smerelnicul nost’ suflet, ca struna de vioară.

**

De tine de-or rămâne doar câte înc-ai scris,

Pe când din astă lume noi încă ne-om fi stins,

Cel ce-o  citi  vre-odată acestea, mai cândva,

O  ști că-n astă lume, noi fost-am ....cineva.

***

E greu fără de tine aicea-n pământesc,

Dar știm măcar că meriți să fii în Rai ceresc,

Te simt în orice seară, că-mi spui tu, ,,Noapte Bună!!,,

C-atale vise toate, pe pleoape să-mi apună.

 

În schimb, eu ți-oi aprinde un muc de lumânare

În tainiță de suflet, să-l am în lăcrimare

Pe pleoapa-mi picurată cu pulbere de slele,

Știindu-te acolo, că veșnicești cu ele.

 

***

 

 

 

Preasmerită plecăciune

motto

Când citesc cu drag de-acuma rodul gândurilor tale,

Ce făcutu-le-ai în versuri șiruri de mărgăritare,

Pleoapa mea îmi lăcrima-va pe a tale file scrise,

Ce-s un cer cu mii de stele din afunduri necuprinse.

 

Eu, mă plec cu-nchinăciune la nestăpânitu-ți gând,

Drag poet cu plete dalbe și cu sufletu-ți cel blând,

Preaștiind că Domnul însuși cu-a Lui mână ți-a deschis,

Ale sale porți de aur să treci pragu-n Paradis,

Ca prin cele necuprinsuri ale Lui să cărărești,

Toate cele ce le scris-ai în poeme și povești.

 

Ia cu tine cel Luceafăr să străbateți infinituri

Ce cuprisu-le-i odată în eresuri și în mituri,

Să vezi lumi nebănuite din ‘nălțimile cerești

Când în nopți neadormite colindai cărări lumești,

Să vă soarbă cea fântână de genuni nestăpânite,

Să v-arunce-n hăuri care-s, prinse-n lumi nemărginite.

*

Și-n vecia unei clipe să vezi tot ce ai trăit

Când erai pe a ta tină, în lumescul nevoit,

Crângul, lunca și pădurea, lacu-n unde tremurat,

Unde dulcea ta codană inima ți-a fulgerat

Și ți-a dat înfiorarea unei clipe neuitate,

Ce în ea cuprins-ai încă, ale tale doruri toate.

**

Când o fi să mi te saturi de atâta hoinărit

Printre mii de Universuri din lărgitul infinit,

Obosit de toate celea, pe o rază îmi coboară,

Și îmi vino ca odată pe-nierbata-ți ulicioră,

Iar de-o fi pe înserate, urcă-n deal la sfânta stână,

Sună-n bucium de acolo și pe toți tu ne adună,

Să ne spui unde-i mai bine, în cerescul nesfârșit,

Ori aici, în pănântescul, cel cu toate dăruit.

***

Noi, ruga-l-om pe Măritul să te-nvie mai odată,

Să iei pana ta măiastră în visare înmuiată,

Și din Cronicile lumii puse-n rafturi prăfuite,

Din antice vechi Istorii și Ceasloave mucezite,

Din Homerice poeme, din a noatre Legi Bătrâne

Scrie-o carte adevărată, ce veciile mi-o-ngâne,

Afle lumea ce noi fost-am într-o vreme de-altădată,

Ce acuma e pierdută, iar de mâine-o fi...uitată.

 

***

 

 

 

El, al nostru Eminesc

 

Ce-are-n el poetul nostru de atât îl preamărim?

Harul, vorba-i unsă-n miere, adevărul care-l știm?

Și pe care el, măritul, veșnicitu-l-a-ntr-un vers,

Ca tărie pună-n brațe și la inimi, deie-i ghes,

Iar la gând cea libertate, la iubire-nfiorare,

La cel dor de neam și țară, plâns la soarta care-o are,

La cei hoți, la cele Iude, la-nmulțiți trădători

Un blestem mai rău ca toate, de-l rostești îți dă fiori,

 

De-asta el, din toți ce încă rostuiesc o poezie,

E de-asupra lor cu visul, cu-țelesul ce-o să fie

De pătrundem cele taine din cerescul necuprins,

Ce acum de-abia le naștem în căușul unui vis,

De cum încă soarta lumii e în mîini Dumnezeiești

Ce-s înscrise-n legi și taine, ne-nțelese, nefirești,

Și la urmă, peste toate, pus de Domnul nostru sfânt

Veghetor va fila toate, câte-n lumea noastră sunt.

**

Ei, venitu-mi-a de-acuma timpul cela, dragii mei,

Când, din cer o să coboare strămoșești noștri zei,

Moși bătrâni cu IO în frunte, să se plimbe pân’ la cină

Printre oameni de-acuma, din a Maicii cea Grădină,

Așteptați e EMINESCU, ce cu ei să îmi închine,

Și-apoi până-n miez de noapte, când pe gene somnul vine,

Să mi-i farmece cu spus-ai rostitoare de povești,

Poezii înălțătoare, cu parfum, dumnezeești,

Să îmi știe toți ca unul, că al nostru Eminesc,

E poetul care-ncântă, nesfârșitul cel ceresc.

 

***

 

 

 

Cufărul lui Eminescu

 

Expus astăzi ,pentru prima data

în incinta Cetății Medievale, din Târgu Mureș

 

A Luceafăr îmi iroase cufărul lui Eminescu,

Ce-i bătut în loc de cuie, tot cu stele din cerescul

Ce l-au coperit în noapet cu visări fără de grai,

Când scria cu pana minții, poezii la porți de rai.

 

El, în cufăr îmi purtase, vise, doruri, osteneli,

Mari speranțe și iubire și iertări și poticneli,

Și cărările LA STEAUA ce să-l poarte-n Univers,

Ori cătând la mură coaptă LA MIJLOC DE CODRU DES,

 

Sau scriind cu dor în suflet RUGĂCIUNEA UNUI DAC,

Ori frumoasa FLOARE-ALBASTRĂ, printre florile de mac,

Sau atunci când vântul toamnei bat cu RAMURILE-N GEAM

Ori când pătimind în vise, se plângea, UN DOR MAI AM.

 

Gol e cufărul cel care l-a-nsoțit prin larga lume,

Adunând în el de toate necesare, rele, bune,

Eu, cu gândul meu de-acuma, doar visez, ca din-tâmplare

Să găsesc un alt Luceafăr, scris de mâna dumisale.

 

22.05.2024

Mircea Dorin Istrate

 

 

***

Aș fi vrut, dar nu se poate, drag poete, Eminesc,

Tot cu litere de aur să fi scris ce eu gândesc,

Despre tine, cela care, dăruit de Domnul Sfânt,

Ne-ai fost steauă veghetoare peste-al nostru drag pământ,

Ca să șim că El, Măritul, ne-a învrednicit a fi,

Născători de lume nouă, când aceasta, va pieri.

 

&

~*~

 Mircea Dorin Istrate