Teroristul cultural: Eugen Ionescu, criticul care a
tăiat capetele statuilor
Înainte de a deveni celebrul dramaturg francez Eugène
Ionesco, membru al Academiei Franceze, a existat un Eugen Ionescu român, un
tânăr furios și genial care a dinamitat viața literară a Bucureștiului
interbelic. Născut în 1909 (deși el susținea adesea că în 1912, din
cochetărie), Ionescu nu a fost la început un creator de lumi, ci un distrugător
de mituri.
Momentul său de glorie și de scandal absolut a fost
anul 1934, odată cu publicarea volumului „Nu”. Într-o cultură dominată de
respectul pentru „monștrii sacri”, Ionescu a avut tupeul incredibil de a scrie
critică literară doar pentru a demonstra că aceasta este inutilă. A demonstrat,
cu argumente logice imbatabile, că Tudor Arghezi este un geniu, iar apoi, în
paginile următoare, a demonstrat la fel de convingător că același Arghezi este
un autor mediocru. I-a atacat fără milă pe Camil Petrescu și pe Ion Barbu,
susținând că literatura română se învârte în cerc. A fost un act de anarhism
intelectual care l-a transformat în „copilul teribil” al generației sale.
Dar dincolo de polemici, drama lui Ionescu a fost
singurătatea lucidității politice. În timp ce prietenii săi apropiați – Mircea
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica – se lăsau seduși, unul câte unul, de
ideologia legionară și de extremismul de dreapta, Ionescu a privit cu groază
cum oamenii inteligenți se transformă în brute fanatice. Această experiență
traumatică din România anilor '30 a fost sămânța celebrei sale piese
„Rinocerii”. El a văzut pe viu cum „rinocerizarea” (pierderea umanității în
favoarea ideologiei de turmă) îi fură prietenii.
A părăsit România în 1938, grație unei burse la Paris,
salvându-se fizic și spiritual. A plecat scârbit de „România veselă și
fascistă” a acelor ani, ducând cu el disperarea care avea să nască Teatrul
Absurdului. Ionescu nu a inventat absurdul la Paris; l-a trăit pur și simplu la
București.
Trimis de IL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu