Mihai Eminescu - Luceafărul

 

Luceafărul

de Mihai Eminescu

 

 

~*~

 

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată.

Din rude mari împărăteşti,

O prea frumoasă fată.

 

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.

 

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă

Lângă fereastră, unde-n colţ

Luceafărul aşteaptă.

 

Privea în zare cum pe mări

Răsare şi străluce,

Pe mişcătoarele cărări

Corăbii negre duce.

 

Îl vede azi, îl vede mâini,

Astfel dorinţa-i gata;

El iar, privind de săptămâni,

Îi cade draga fată.

 

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui şi inima

Şi sufletu-i se împle.

 

Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară,

Spre umbra negrului castel

Când ea o să-i apară.

...

Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie,

Ţesând cu recile-i scântei

O mreajă de văpaie.

 

Şi când în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge mâinile pe piept,

I-nchide geana dulce.

 

Şi din oglindă luminiş

Pe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătând închişi

Pe faţa ei întoarsă.

 

Ea îl privea cu un surâs,

El tremura-n oglindă,

Căci o urma adânc în vis

De suflet să se prindă.

 

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină:

- O, dulce-al nopţii mele domn,

De ce nu vii tu? Vină!

 

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează!

 

El asculta tremurător,

Se aprindea mai tare

Şi s-arunca fulgerător,

Se cufunda în mare;

 

Şi apa unde-au fost căzut

În cercuri se roteşte,

Şi din adânc necunoscut

Un mândru tânăr creşte.

 

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei

Şi ţine-n mână un toiag

Încununat cu trestii.

 

Părea un tânăr voievod

Cu păr de aur moale,

Un vânăt giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

 

Iar umbra feţei străvezii

E albă ca de ceară

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scânteie-n afară.

 

- Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemarea,

Iar cerul este tatăl meu

Şi mumă-mea e marea.

 

Ca în cămara ta să vin,

Să te privesc de-aproape,

Am coborât cu-al meu senin

Şi m-am născut din ape.

 

O, vin'! odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

 

Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe,

Şi toată lumea-n ocean

De tine o s-asculte.

 

- O, eşti frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată;

 

Străin la vorbă şi la port,

Luceşti fără de viaţă,

Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

...

Trecu o zi, trecură trei

Şi iarăşi, noaptea, vine

Luceafărul deasupra ei

Cu razele-i senine.

 

Ea trebui de el în somn

Aminte să-şi aducă

Şi dor de-al valurilor domn

De inim-o apucă:

 

- Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează!

 

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere;

 

În aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă,

Şi din a chaosului văi

Un mândru chip se-ncheagă;

 

Pe negre viţele-i de păr

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

 

Din negru giulgi se desfăşor

Marmoreele braţe,

El vine trist şi gânditor

Şi palid e la faţă;

 

Dar ochii mari şi minunaţi

Lucesc adânc himeric,

Ca două patimi fără saţ

Şi pline de-ntuneric.

 

- Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ş-acuma,

Şi soarele e tatăl meu,

Iar noaptea-mi este muma;

 

O, vin', odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

 

O, vin', în părul tău bălai

S-anin cununi de stele,

Pe-a mele ceruri să răsai

Mai mândră decât ele.

 

- O, eşti frumos cum numa-n vis

Un demon se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată!

 

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Şi ochii mari şi grei mă dor,

Privirea ta mă arde.

 

- Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nţelegi tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor,

Şi tu eşti muritoare?

 

- Nu caut vorbe pe ales,

Nici ştiu cum aş începe

Deşi vorbeşti pe înţeles,

Eu nu te pot pricepe;

 

Dar dacă vrei cu crezământ

Să te-ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pământ,

Fii muritor ca mine.

 

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare,

Dar voi să ştii asemenea

Cât te iubesc de tare;

 

Da, mă voi naşte din păcat,

Primind o altă lege;

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voi să mă dezlege.

 

Şi se tot duce... S-a tot dus.

De dragu-unei copile,

S-a rupt din locul lui de sus,

Pierind mai multe zile.

...

În vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă,

Ce umple cupele cu vin

Mesenilor la masă,

 

Un paj ce poartă pas cu pas

A-mpărătesii rochii,

Băiat din flori şi de pripas,

Dar îndrăzneţ cu ochii,

 

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,

Se furişează pânditor

Privind la Cătălina.

 

Dar ce frumoasă se făcu

Şi mândră, arz-o focul;

Ei, Cătălin, acu-i acu

Ca să-ţi încerci norocul.

 

Şi-n treacăt o cuprinse lin

Într-un ungher degrabă.

- Da' ce vrei, mări Cătălin?

Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

 

- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai

Pe gânduri totdeauna,

Să râzi mai bine şi să-mi dai

O gură, numai una.

 

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,

Dă-mi pace, fugi departe

O, de luceafărul din cer

M-a prins un dor de moarte.

 

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta

Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te mânia,

Ci stai cu binişorul.

 

Cum vânătoru-ntinde-n crâng

La păsărele laţul,

Când ţi-oi întinde braţul stâng

Să mă cuprinzi cu braţul;

 

Şi ochii tăi nemişcători

Sub ochii mei rămâie ...

De te înalţ de subsuori

Te-nalţă din călcâie;

 

Când faţa mea se pleacă-n jos,

În sus rămâi cu faţa,

Să ne privim nesăţios

Şi dulce toată viaţa;

 

Şi ca să-ţi fie pe deplin

Iubirea cunoscută,

Când sărutându-te mă-nclin,

Tu iarăşi mă sărută.

 

Ea-l asculta pe copilaş

Uimită şi distrasă,

Şi ruşinos şi drăgălaş,

Mai nu vrea, mai se lasă,

 

Şi-i zice-ncet: Încă de mic

Te cunoşteam pe tine,

Şi guraliv şi de nimic,

Te-ai potrivi cu mine ...

 

Dar un luceafăr, răsărit

Din liniştea uitării,

Dă orizon nemărginit

Singurătăţii mării.

 

Şi tainic genele le plec,

Căci mi le umple plânsul

Când ale apei valuri trec

Călătorind spre dânsul;

 

Luceşte c-un amor nespus,

Durerea să-mi alunge,

Dar se înalţă tot mai sus,

Ca să nu-l pot ajunge.

 

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte...

În veci îl voi iubi şi-n veci

Va rămânea departe ...

 

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca nişte stepe,

Dar nopţile-s de-un farmec sfânt

Ce nu-l mai pot pricepe.

 

- Tu eşti copilă, asta e ...

Hai ş-om fugi în lume,

Doar ni s-or pierde urmele

Şi nu ne-or şti de nume,

 

Căci amândoi vom fi cuminţi,

Vom fi voioşi şi teferi,

Vei pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

...

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

 

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele

Părea un fulger ne-ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

 

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dentâi,

Cum izvorau lumine.

 

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul ...

El zboară, gând purtat de dor,

Pân' piere totul, totul;

 

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

 

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

 

- De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă dezleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă.

 

O, cere-mi, Doamne, orice preţ

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci tu izvor eşti de vieţi

Şi dătător de moarte;

 

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire ...

 

Din chaos, Doamne, am apărut

Şi m-aş întoarce-n chaos ...

Şi din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos.

 

- Hyperion, ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume,

Nu cere semne şi minuni

Care n-au chip şi nume.

 

Tu vrei un om să te socoţi

Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toţi,

S-ar naşte iarăşi oameni.

 

Ei numai doar durează-n vânt

Deşerte idealuri

Când valuri află un mormânt,

Răsar în urmă valuri;

 

Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc

Şi nu cunoaştem moarte.

 

Din sânul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăşi soare.

 

Părând pe veci a răsări,

Din urmă moartea-l paşte,

Căci toţi se nasc spre a muri

Şi mor spre a se naşte.

 

Iar tu, Hyperion, rămâi

Oriunde ai apune ...

Cere-mi cuvântul meu dentâi

Să-ţi dau înţelepciune?

 

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare

Să se ia munţii cu păduri

Şi insulele-n mare?

 

Vrei poate-n faptă să arăţi

Dreptate şi tărie?

Ţi-aş da pământul în bucăţi

Să-l faci împărăţie.

 

Îţi dau catarg lângă catarg,

Oştiri spre a străbate

Pământu-n lung şi marea-n larg,

Dar moartea nu se poate ...

 

Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Şi vezi ce te aşteaptă ...

 

În locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse

Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,

Lumina şi-o revarsă.

 

Căci este sara-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă,

Răsare luna liniştit

Şi tremurând din apă.

 

Şi umple cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri.

Sub şirul lung de mândri tei

Şedeau doi tineri singuri:

 

- O, lasă-mi capul meu pe sân,

Iubito, să se culce

Sub raza ochiului senin

Şi negrăit de dulce.

 

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mi,

Revarsă linişte de veci

Pe noaptea mea de patimi.

 

Şi de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă,

Căci eşti iubirea mea dentâi

Şi visul meu din urmă.

 

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă:

Abia un braţ pe gât i-a pus

Şi ea l-a prins în braţe ...

 

Miroase florile-argintii

Şi cad, o dulce ploaie,

Pe creştetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălaie.

 

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Şi-ncetişor

Dorinţele-i încrede:

 

- Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n codru şi în gând,

Norocu-mi luminează!

 

El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri;

 

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul:

- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

 

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.

 

~*~

MIHAI EMINESCU

 

 

Trimis de: George Mandicescu

Considerat capodopera literaturii române, Luceafărul lui Mihai Eminescu este un poem filosofic ce explorează tema iubirii imposibile și a relației dintre om și divinitate.

Poemul nu doar că surprinde complexitatea sufletului uman, dar explorează, de asemenea, teme universale precum dragostea, condiția umană și aspirația către ideal.

Început în 1873, dar restructurat de-a lungul mai multor ani, poemul a fost publicat în aprilie 1883, în Almanahul societății studențești România Jună din Viena.