De
Ziua Culturii Naționale
În această zi de sărbătoare a culturii românești,
adaug o amintire personală petrecută în urmă cu 57 de ani. Atunci participam,
ca reprezentant al județului Brașov, la prima ediție a Concursului Național de
Interpretare a Poeziei Eminesciene desfășurat la Botoșani în cadrul Zilelor
Eminescu. Urma să obțin primul meu premiu național. Am detaliat acest moment
emoționant în romanul-Jurnal ”Fereastra Orbului” din care postez în continuare
secvența despre care am amintit:
Fragment din romanul-jurnal ”Fereastra Orbului”,
Arania, 2025
Cu liceul abia încheiat, cu anii petrecuți
sub limita și așa modestă a traiului majorității, nu am cum
să dețin prea multe cunoștințe reale despre lume. Totul
s-a redus până acum la câteva călătorii în apropierea orașului și o
excursie tematică de trei zile în Bulgaria, la Ruse, Plevna și Smârdan,
sponsorizată de UTC. Fusesem luat și eu, ca recunoaștere a evoluției
într-o mulțime de spectacole la care eram convocat ca recitator. În
schimb, nu ajunsesem în orașe mari ale țării, la Timișoara, la Cluj, la
Iași. De curând, mi s-a spus că voi face o călătorie la
Botoșani. Mi s-a părut că va fi ceva similar cu descinderea la Paris. Și
nu va fi într-o simplă plimbare de recunoaștere, ci ca reprezentant al
județului Brașov la primul concurs de interpretare a poeziei
eminesciene. Ideea botoșănenilor are anvergură națională, cum e și firesc să
fie. Urmează ca fiecare județ să-și desemneze un reprezentant, iar
acesta trebuie să recite două poezii din lirica eminesciană, la
alegere. Pentru mine, chiar dacă am fost convocat destul de
târziu, cu vreo două săptămâni înainte de concurs, prilejul e pasionant și fără
prea mare dificultate. Cunosc mai multe poezii de Eminescu pe care le
studiasem în școală sau pe care le citisem cu o plăcere specială,
datorată aerului accentuat romantic pe care îl degajă. O reflectare în cuget cu
care simt că am afinități structurale. Cu un an
înainte, citind una dintre ,,Scrisori’’, în liniște, pe o
bancă de pe aleea de sub Tâmpa, departe de centrul aglomerat al
orașului,am simțit nevoia imperioasă de a da fuga până acasă pentru a lua
un creion și un carnet pe care aveam să aștern, în acea zi și în
următoarea, prima mea poezie adevărată. Adică una prin
care mădepărtam oarecum de nivelul plat al descriptivismului fără
trăire din primii ani de școală, când, ca orice copil,
încercasem marea cu degetul, așternând pe hîrtie câteva
versuri șubrede. Simțeam acum că am mai urcat o treaptă,
iar anvergura versului din scrisori mi-a fost un bun ghid al
momentului. Poezia mea din acele momente, cu pronunțat patos
sub-adolescentin, dar susținut, am intitulat-o „Omul”. Era destul de
lungă, se simțea influența declamației unui recitator
care meșterise niște versuri numai bune de interpretat pe scenă. Ele
vorbeau despre necesitatea omului de a se construi, de a merge înainte, în
ciuda oricăror piedici ivite pe parcurs. Nu peste mult timp, la
un concurs județean, aveam să interpretez ,,Omul’’ meu și să obțin premiul I
ca recitator. Nu că ar fi fost cine știe ce realizare literară, dar nici nu
am simțit sfială pentru calitatea mea de poet ocazional. Da,
urcasem o treaptă, așa că a fost aproape firesc ca la ceremonia de
absolvire a liceului, să mai compun câteva strofe, cu care
am ieșit în fața careului de absolvenți și profesori, rostind un
fel de rămas-bun față de școală, față de dascăli, față de
colegi. Conștiința unui traseu literar pe care să merg cu hotărâre înainte
nu o am. Cel puțin, până acum. Rămâne o posibilă preocupare în ore fără
presiune specială.
La Botoșani,
voi recita un fragment din „Împărat și proletar”, o poezie aflată în urma
marilor concentrări de stare și trăire specifice liricii eminesciene, dar
potrivită pentru rostire scenică, pentru nuanțele diferite pe care le poate
etala, și astfel să-mi pot demonstra posibilitățile. Într-un concurs, sunt date
obligatorii care pot face diferența. M-am gândit apoi ca a doua poezie să fie
una cu mai pronunțată vibrație lirică și, dacă se poate, mai puțin
cunoscută. Să fie un moment care să se desprindă din repetarea până la
exasperare, cu tot felul de ocazii, a unor poeme de unanimă recunoaștere. De
aceea, am ales „Povestea codrului”. Nu sunt teribil de mulțumit de această
decizie, dar rămâne de preferat. Contez însă pe prima poezie, una de forță. Am
repetat totul serios în zilele rămase până la plecare. Am și conștiința
faptului că nu mă reprezint numai pe mine, ci un județ întreg și asta e ceva
nou și provocator. Nu mă văd întors acasă cu mâna goală, pentru că reproșul
unora, chiar nerostit în cuvinte, poate fi ceva de nesuportat. Repetițiile mele
sunt întotdeauna ceva mai mult decât o fixare în gând, doar pentru certitudinea
că stau bine cu memoria. Vizualizez scena, apoi sala cu audiență cel puțin
consistentă. Cu imaginația am stat foarte bine întotdeauna. Versul e însoțit de
rostirea repetată, pe mai multe tonuri și intensități, cu accente modificate,
până găsesc formula care mi se pare cea mai potrivită. La început, fără glas,
doar ca un contur al spațiului și timpului ce va urma. Doar în ultimele zile,
după ce toate trimiterile par definitivate, pot rosti cu glas tare, în liniștea
de acasă. Este vorba atunci de o asociere cu auzul, cu ceea ce percep, ca și
cum aș fi în fața mea un spectator al propriei voci. E și un antrenament al
corzilor vocale. Mi se mai întâmplase uneori să forțez, din dorința mea veche
de a demonstra ceea ce pot, și atunci să resimt, chiar în momente esențiale, un
fel de înțepenire a corzilor care nu mai voiau să scoată timbrul cunoscut și la
intensitatea optimă. Cuțite îmi străpungeau gâtlejul și eram forțat aproape să
șoptesc, cu spaima că nu voi fi auzit și că pierderea vocii este simțită și
amendată de audiență.
Sunt
pregătit. Înaintea unei asemenea încercări, emoția vine mai repede și are alte
intensități, cu fluctuații incontrolabile. Am aflat ceva care îmi sporește
emoția. Președintele juriului este un actor pe care îl prețuiesc în mod
deosebit, Ludovic Antal. Un mare recitator, între cei mai mari. Nu apucasem
să-l văd într-un rol pe scenă, dar la difuzorul meu de acasă, pe singurul post
de radio ce se putea auzi, vocea lui, rostind expresiv și sonor diferite poeme,
o recunosc dintr-o mie. Are un timbru special, o voce radiofonică prin
excelență.
Am fost
cazat, împreună cu alți concurenți, în căminul unui liceu din Botoșani. Prilej
de a lega repede mici relații de amiciție, așa cum se întâmplă când dai de
oameni cu pasiuni și disponibilități comune. I-am descoperit pe unii de vârstă
apropiată cu a mea. Pe blonda din Galați, pe băiatul din Iași, pe miniona din
Pitești. Nu sunt prea mulți. Predomină vârsta maturilor, a celor cu experiență
mai mare, trecuți prin evenimente de acest fel, mult mai siguri pe ei și cu aer
de vedete. Sala Casei de Cultură geme de lume. Se simte însuflețirea
momentului, interesul pentru competiție la debutul unui proiect care trebuie
neapărat continuat an de an, dar care depinde, în mare măsură, de cum urmează
să se desfășoare cel de la prima ediție. Juriul, cu lumini discrete ale
veiozelor amplasate pentru fiecare membru, este plasat undeva în partea a doua
a sălii. Mai bine așa, nu prea aproape, fără fețe pe care să le distingi, nici
măcar într-o trecere fugară a privirii. Trebuie să te concentrezi pe ceea ce ai
de făcut, să uiți restul, truda de până atunci, siguranța sau îndoiala,
crisparea sau descătușarea, teama sau curajul. Și liniștea de pe chip, seninul
privirii, zâmbetul reținut al celui care nu e bântuit de frământări și inspiră
fermitate. Să domin, nu să fiu dominat înainte chiar de a începe, să nu fiu
victima celor care au puterea și discernământul să te cerceteze, să te
evalueze, să te așeze pe cântarul unei aprecieri măsurate cu dispozitive de
finețe. Să pot depăși momentele în care voi trece printr-o poartă magnetică
care îmi descoperă slăbiciunile și le pune în cumpănă. Contează cum arăt, știu
asta, cât de drept țin capul, cât de călcate îmi sunt hainele și cât
de lustruiți pantofii, ce fac cu mâinile. Fiecare gest poate fi o povară sau o
descătușare. Simt că experiența mea de până acum nu-i suficientă, nu trecusem
încă prin momente asemănătoare, nu știu exact cum să le înfrunt, cât de
puternice sunt frisoanele prin sânge. Întâlnirile mele fuseseră până acum cu
oamenii din apropiere, cei mai mulți cunoscându-mă,
simțindu-mă că sunt de-al lor. Iar momentele nu au avut greutatea unei
confruntări cu caracter național. Pot presupune că vor scrie ziarele, că îi vor
consemna cel puțin pe învingători, pe care îi puteau face cunoscuți în întreaga
țară. Ceilalți vor rămâne în anonimat. Greu de suportat o asemenea posibilitate
numită înfrângere. Simt greutatea, pe umeri, în coloană, în glezne. Nu știu cum
o voi suporta, refuz să o accept și mă străduiesc să o uit, imediat cum se
naște în minte.
Știu când
voi intra, mai am câțiva concurenți înainte. Pe unii, îi ascult din culise,
fărâmituri de sunete, rostiri când tunătoare, când șoptite. Apoi mă depărtez,
este nevoie de concentrarea mea, să fiu cu mine însumi, să-mi imaginez
intrarea, siguranța, calmul.
Am fost anunțat.
Intrarea.
Unde să fie Ludovic Antal printre cele
câteva chipuri rămase doar profiluri indistincte în spatele lămpilor? Probabil,
în centru, dar nu contează. Oricum, mă va privi pe mine, pe Adrian,
concurentul, purtătorul de mesaj, chipul ce trebuie examinat și evaluat. Un
moment mare, momentul meu.
Încep recitând „Povestea codrului”. Cu
nuanța intimistă, de armonie a naturii, știu că nu pot spune și arăta prea
mult. Ceva monocord în ton se instalează inevitabil. Nu poți forța, având un
asemenea text. Cel mult, îi poate fi apreciată fluența, căldura, armonia
răspândită prin glas. O liniște decentă, fără culoare în
sală.
Pregătesc a doua poezie, momentul de
forță. Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,Începutul care nu
trebuie să prevestească nimic din tăria ce se va adăuga treaptă cu treaptă,
imperceptibil, dar cu atât mai puternic...Spuneţi că-i omul o lumină Pe
lumea asta plină de-amaruri şi de chin? Deja crește totul odată cu
întrebarea care nu se mai așterne peste clienții câtorva mese, ci într-o sală
de spectacole în care eu sunt acela care întreabă lumea întreagă despre
rosturile ei.Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră Cu-averea
şi mărirea în cercul lor de legi Ceva clocotește, ceva trebuie să irupă.
Da, e bine, simt tăcerea, așteptarea încordată a celor din față. Spectatorii
sunt toți niște examinatori, juriul s-a topit printre rânduri, în întunericul
sălii, în murmurul colectiv. O singură voce, iar eu, tribunul, cel ce trebuie
să-i convingă, să-i mobilizeze, să rupă împreună barierele, la îndemnul meu,
cel ascultat, înțeles, aprobat, apreciat, urmat în logica discursului meu tot
mai înflăcărat. Și tunetul, vibrația, scaunele răvășite de ecoul și
reverberația cuvintelor în piepturi, în tâmple, în auz. Zdrobiţi
orânduiala cea crudă şi nedreaptă,Ce lumea o împarte în mizeri şi
bogaţi! Atunci când, după moarte, răsplată nu v-aşteaptă, Faceţi
ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!
Aceleași miimi de secundă de tăcere
absolută. Parcă se prelungesc. Golul fără respirație. E nevoie de timp, să se
adune totul într-un punct.
Au izbucnit aplauzele, furtunos. Darul
pentru mine, aprecierea fără vorbe, singura ofrandă a actorului care a cucerit
sala. Clipele mele, unice. Cât o viață.
Blonda de la Galați mă îmbrățișează.
Adaugă ceva despre o sărbătorire a succesului, în doi, doar noi doi. Nimic nu
contează, doar clipele mele, gustate cu frenezie. Pe băiatul de la Iași îl
cheamă Liviu Manoliu. Mi-a strâns mâna cu aprobare sinceră. Miniona de la
Pitești, Claudia Duminică, nu e departe, are un zâmbet prietenesc. Simt acum că
efortul a fost peste limite, al ființei întregi, descătușate.
Premiul III,
din treizeci și ceva de concurenți. La 18 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu