Gânduri cu voce tare - fiica lui Eugene O’Neill

 

Gânduri cu voce tare  -  fiica lui Eugene O’Neill

 

 

În iunie 1943, o tânără de 18 ani s-a căsătorit cu un bărbat cu treizeci și șase de ani mai în vârstă decât ea.

Lumea a numit acest gest un scandal. Tatăl ei — nu i-a iertat niciodată.

Aceasta era Una O’Neill, fiica lui Eugene O’Neill — laureat Nobel, dramaturg al cărui ton sumbru a definit teatrul american. Frumoasă, inteligentă și moderat încăpățânată, Una era una dintre cele mai discutate debutante ale Stork Club din New York. Ea a avut o relație scurtă cu tânărul scriitor J. D. Salinger. Îi aștepta întreaga viață.

El era Charlie Chaplin. Sharlo. O legendă a filmului mut, care a făcut lumea să râdă și să plângă. Avea cincizeci și patru de ani. Avea în spate trei căsătorii, toate cu femei mai tinere, copii adolescenți și un lung șir de scandaluri.

Când s-au întâlnit la sfârșitul anului 1942, Chaplin se gândea să o distribuie pe Una într-un film. Filmul nu a fost niciodată realizat. Dar a început altceva — ceva la care nimeni nu se aștepta.

Privită din exterior, părea un clișeu familiar: o stea care îmbătrânea și o tânără naivă. Fata care părea că își caută tatăl care a părăsit-o. Diferența de vârstă a umplut titlurile ziarelor. Și faptul că Chaplin era doar câteva luni mai tânăr decât tatăl Unei a făcut totul și mai șocant.

Eugene O’Neill a explodat de furie. Dramaturgul, care scria despre familii distruse cu o precizie nemiloasă, nu a putut să-i ierte fiicei sale dragostea pe care nu o aproba. S-a îndepărtat imediat de ea. Complet.

Nu a mai vorbit niciodată cu ea. Nici măcar o dată.

Când Eugene O’Neill a murit în 1953, numele Unei nu a fost menționat în testament. Tatăl, care scrisese atât de profund despre tragedie, nu a găsit drumul înapoi spre copilul său.

Dar Una își făcuse deja alegerea. Și nu s-a uitat înapoi.

La o lună după împlinirea vârstei de 18 ani, a fugit și s-a căsătorit cu Chaplin într-o ceremonie civilă modestă din California, pe 16 iunie 1943. Ea a renunțat complet la ambițiile actoricești — nu din lipsă de talent, ci pentru că nu dorea lumina reflectoarelor. A ales intimitatea într-o lume mult prea publică.

În ciuda tuturor previziunilor, căsnicia lor nu s-a destrămat. A înflorit.

Au avut opt copii: Geraldine, Michael, Josephine, Victoria, Eugene, Jane, Annette, Christopher. Unii dintre ei au devenit actori, ducând ambele moșteniri.

Dar a iubi pe Charlie Chaplin a însemnat a împărtăși exilul său.

În 1952, în plin McCarthyism, Chaplin a plecat cu vaporul spre Anglia. Cât timp era pe mare, autoritățile americane i-au revocat permisiunea de întoarcere și au lăsat să se înțeleagă că nu va putea reveni fără interogatorii despre politica și „moralitatea” sa.

Chaplin a refuzat.

Una, deja mamă a trei copii și cu alții în față, a ales din nou. S-a întors singură în SUA, și-a închis viața din Beverly Hills, a pus ordine în finanțe și ulterior a renunțat la cetățenia americană pentru a se alătura soțului în exil.

S-au stabilit la Manoir de Ban — o proprietate din secolul XVIII cu vedere la Lacul Geneva, în Elveția. Aceasta a devenit lumea lor. Separată. Protejată. Concentrată unul asupra celuilalt.

Cei care i-au cunoscut bine descriau legătura lor ca fiind aproape obsesivă. Rar se despărțeau. Chaplin se baza pe Una aproape în toate. Ea îi gestiona afacerile, se ocupa de moștenire și era un scut între el și lumea care s-a întors împotriva lui.

În 1972, SUA l-au primit în sfârșit pe Chaplin pentru a-i înmâna un Oscar onorific. A fost o recunoaștere după două decenii de exil. Una a fost alături, ca întotdeauna.

Chaplin a murit de Crăciun în 1977. Avea optzeci și opt de ani.

Una avea cincizeci și doi. Și aici povestea frânge inima.

Timp de treizeci și patru de ani și-a construit identitatea în jurul rolului de soție a lui Charlie, protectoarea lui, lumea lui. Când el a plecat, această lume s-a prăbușit.

A încercat să-și construiască propria viață. Împărțind timpul între Elveția și New York. Dar femeia, atât de puternică și devotată timp de trei decenii, nu s-a regăsit fără el.

Una a căzut în alcoolism. S-a izolat, ascunzându-se în proprietatea elvețiană, unde au trecut anii de exil. Cei care o iubeau spuneau că o chinuia întrebarea la care nu găsea răspuns: cine era ea, în afară de el?

În viața cu Chaplin, Una ținea jurnal continuu și scria scrisori. Dar în ultimul testament a ordonat distrugerea tuturor. Orice gând intim — bucurie, îndoieli, sacrificii — a vrut să fie șters pentru totdeauna.

Pe 27 septembrie 1991, Una O’Neill Chaplin a murit de cancer pancreatic, la 66 de ani — la paisprezece ani după pierderea soțului care fusese totul pentru ea.

A fost înmormântată lângă el în cimitirul din Corsier-sur-Vevey.

Povestea ei nu se încadrează în categorii simple. Nu a fost doar o victimă. Și nu a fost doar o soție devotată. A făcut alegeri reale. La optsprezece ani a ales iubirea în locul aprobării. Intimitatea în locul faimei. Exilul în locul abandonului. A ales să crească opt copii și să-l susțină pe bărbatul de la care lumea se întorsese.

Dar a plătit un preț greu de măsurat. Și-a pierdut tatăl pentru totdeauna. Și-a construit întreaga identitate în jurul altei persoane. Și când acea persoană a dispărut, nu s-a mai putut regăsi pe sine.

A fost iubire? Sau dependență? Poate adevărul stă undeva la mijloc — între basm și tragedie, unde trăiesc majoritatea poveștilor reale de dragoste.

Povestea Unei nu este un avertisment sau o odă.

Este pur și simplu adevărată.

Treișpatru de ani de devotament neclintit.

Paisprezece ani de pierdere devastatoare.

Și ambele — parte din ceea ce era.

Și ambele merită să fie amintite.